Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

TAMARA POPESCU: „Nominalizarea la UNITER e un premiu în sine”

– „Inimă de țigan” și „Aniela” au făcut-o celebră în lumea telespectatorilor. Dar rolurile pe care le-a jucat în spectacolele lui Radu Afrim, pe scena teatrului cra­iovean, i-au adus aplauzele și aprecierile criticii. Dimineți cu cafea și Eric Clapton, cu o actriță incredibil de versatilă, nominalizată anul acesta la UNITER –

–    Cum v-ați început ziua, Tamara?

– Cu multă muzică. M-am trezit la 8.00, cu pri­ma „alarmă”, un cântec de-al lui Eric Clapton. Pâ­nă mi-am făcut cafeaua, a pornit și a doua alarmă, o melodie superbă, a celor de la Van Morrison, care-mi amintea că urmează să primesc acest te­lefon. Apoi a sunat telefonul, cu linia muzicală din filmul „Nașul”, pe care am pus-o special să pot auzi mai bine mobilul, când fac naveta București-Craiova. Iar dacă am treabă și mai târziu, mai am încă două, trei cântece, pe care le pot seta.   

– Nu știam că nu locuiți la Craiova…

– Am stat la Craiova doar la început, când era copilul nostru mic. Și făcea soțul meu naveta la București. După aceea, l-am adus pe el la școală, la București, și am preferat să fac eu naveta spre Craiova. Când mă uit în urmă, am sentimentul că am trăit mai multe vieți.

– Soțul dvs. e tot actor?

– Nu, a fost cascador, l-a dublat pe Sergiu Nicolaescu în foarte multe filme. Iar apoi a avut tot felul de alte meserii, dar toate în jurul scenei. Alt­minteri, nu cred că ne-am fi înțeles. Pentru cineva din afară e greu să accepte viața asta a noastră, a acto­rilor, așa cum e.

– Deci acum sunteți bucureș­tean­că…

– Da, și locuiesc nu departe de Sta­dionul 23 August, într-un aparta­ment care dă spre multă verdeață. Îmi place să deschid dimineața fereastra, să aud ciripeli de păsări. Iarna, le mai punem și firmituri pe pervaz. Am citit că atunci când pui firmituri pe per­vaz, începi să îmbătrânești. (râde)

– Vă sperie lucrul ăsta?

– Eu nu simt că îmbătrânesc, dar mă apropii vertiginos de o vârstă ro­tundă, 70 e ca un prag, cred că mai mult mental. Sigur, am și eu fricile și spaimele mele, dar îmi place să cred des­pre mine că sunt un om curajos. Re­gizorul Declan Donnellan, cu care am avut bucu­ria să lucrăm la Craiova, ne îndemna să intrăm în scenă fără nicio așteptare, mereu treji și des­chiși, surprinși de ce se poate întâmpla. Cred că așa ar trebui să întâmpin și eu noua mea vârstă. Cât des­pre frici, îmi iau îm­bărbătarea de la actrițele mai mari ca mine de pes­te Ocean. Mă uit la ele și văd că încă mai fac filme. Și asta mi se pare extraordinar.

– Și dvs. faceți și film, nu doar teatru. Aș spune chiar că pentru publicul larg sunteți mai degrabă cunoscută pentru rolurile dvs. din se­riale, decât pentru minunatele roluri de la Na­ționalul craiovean.

– Așa e, televiziunea mi-a permis să revin pe pla­­toul de filmare după foarte mulți ani, câți tre­cuseră de la debutul meu cu „Nea Mărin mi­liar­dar” și de la filmele făcute în anii aceia. Mi-a plă­cut munca la seriale, am avut o perioadă foarte fru­moasă, când venea zilnic Mercedesul să mă du­că la filmare. M-am întâlnit acolo, pe platou, cu ac­tori foarte buni: Gheorghe Dinică, Marin Moraru sau Florina Cercel. Florina Cercel a fost idolul ti­ne­reții mele. Când ieșeam de la liceu, la prânz, la Timișoara, ieșea și ea de la repetiții, cu alți actori și, de multe ori, îi urmăream cu o colegă până la Casa Universitarilor, unde mâncau câteodată. Ne luam și noi mămăligă cu brânză și smântână, cea mai ieftină mâncare, doar ca să stăm și să-i vedem.

– Ce vă atrăgea la lumea actorilor, de v-a con­vins și pe dvs. să luați același drum?

Cu un câine adevărat

– Scena m-a atras de foarte mică. Îmi plăcea să recit, îmi plăcea și să dansez. Am visat să fiu o mare balerină, am făcut balet la Cluj, dar m-am îmbolnăvit, organismul meu n-a rezistat. Apoi, în liceu am făcut actorie și gimnastică ritmică. Beate Fredanov m-a văzut într-un spectacol și mi-a zis: „Dar dumneata n-ai vrea să dai la teatru?” Așa a în­ceput o lungă pregătire de un an de zile. În noap­tea în care am aflat că am intrat, eram la București, la niște cunoștințe, am deschis geamul și m-am uitat la cer. Eram convinsă că, de atâta fericire, nici cerul nu poate să rămână la fel, sigur o să mai apară niște stele în plus.

– Cum vă începeți di­mineața, Tamara? Aveți vreun ritual de bună dis­poziție?

– Am, am, de pildă, nu ies niciodată din casă fără ruj și un pic de verde pe la ochi. Plăcerea asta de a sta dimineața în fața oglinzii mă trezește la viață. Și apoi, mai sunt parfu­mu­rile, pe care le-am descoperit târziu, în tur­neele mele în străi­nă­tate. Parfumurile sunt drogul meu, mă ener­gi­zează, mă duc cu gân­dul la tot felul de locuri și de persoane.

– Aveți vreun parfum de semnătură?

– Vara, îmi pun „Ô” de Lancôme, un parfum proaspăt cu multe citrice. Dacă mi-e dor de dra­goste, pun „Magie Noire”. La repetițiile pe care le-am făcut pentru piesa lui Radu Afrim, mi-am dat doar cu Chanel „Chance”. E un parfum care îmi dă o mare siguranță de sine. Acum, la Bistrița, la Gala Premiilor Uniter, voi lua cu mine „Sam­sara”-ul de la Guerlain.

– E prima dată când sunteți nominalizată.

– Așa e, e prima oară în 42 de ani de teatru, în care am crezut de multe ori și am sperat de multe ori că voi fi menționată. S-a întâmplat abia acum, când nici nu mai speram, pentru cele două roluri pe care le-am făcut în „câine cu om. câine fără om”, spectacolul lui Radu Afrim. E foarte greu și subiectiv să alegi, în cele din urmă, din trei actrițe, care toate sunt bune. Pentru mine, nominalizarea e un premiu în sine, pe care i-l datorez lui Afrim. E un regizor genial. Și e un om foarte priceput, nu doar în teatru, cu foarte mult umor, uneori acid, care e capabil să transforme un tânăr student într-un actor desăvârșit.

– Nu e mai greu să lucrezi cu el, când ai deja câteva decenii de teatru în spate?

– Mie mi-a fost ușor, pentru că îmi place să mă las condusă pe scenă. Sunt doi, trei regizori pe lumea asta în care am totală încredere, Afrim e printre ei. Când mi-a spus că va trebui să joc o fetiță de 9 ani, am fost însă șocată, recunosc. Dar nu i-am spus nu. Ei bine, tocmai pentru rolul acesta și pentru rolul bătrânei, făcute în același act, am fost nominalizată și la UNITER.

– S-a vorbit mult, în ultima vreme, de Teatrul din Craiova. Vă simțiți bine acolo?

– Da, cum să nu mă simt bine între Alex Bourea­nu și Vlad Drăgulescu? (râde) Mă simt bine aici, deși toată tinerețea mea am vrut să plec.

– De ce? Vă speria ideea de provincie?

– Mie nu-mi place să folosesc cuvântul pro­vincie când vine vorba de cultură, cultura n-are gra­nițe. Dar Bucureștiul îți oferă totuși niște opor­tunități. Faci un rol la TV și te cunoaște mai multă lume decât în zeci de ani de teatru. Mi-am dorit să plec, dar apoi a venit Purcărete la Craiova și nu mi-am mai dorit, pentru că am lucrat extraordinar cu el și am călătorit enorm. Datorită lui Silviu Pur­cărete și lui Emil Bo­­roghină, care a fost un manager și im­pre­sar foarte bun, am fost în pes­te 150 de festivaluri din lume.

– Încerc să-mi imaginez unde stați în timp ce-mi po­vestiți toate astea.

– Într-o cameră destul de mică, din apartamentul meu din București, unde am lucrurile mele și unde țin valiza me­reu deschisă, ca o ade­vărată navetistă. Acum e pregătită de­ja pentru ur­mătorul drum, care e la Bistrița, la Gala UNITER.

– Ce-ați pus în bagaj?

Scenă din spectacolul ”câine cu om, câine fără om”

– Nu mi-am găsit cerceii pe care-i voiam. N-am ce face, o să-i mai caut. Am pus în schimb o ro­chie dintr-un voal negru, cu puțină broderie, pe care cre­atoarea de modă Liza Panait, pe care o știu de când filmam la „Inimă de țigan”, mi-a făcut-o cadou pentru această ocazie. Sunt pregătită pentru toată bucuria de-a fi acolo.

– Și până plecați? Cafea?

– Da, o cană mare, mereu cu lapte, pe care o las neterminată și la care mă întorc mereu, după ce mai rezolv câte ceva. Mai beau câte-o gură și-mi amin­tesc vorbele Claudiei Cardinale la 80 de ani: „Ce va urma de acum încolo va fi mult mai frumos de­cât tot ce a fost.”

Dia Radu

De la mamă, a moștenit visătoria, de la tată – spiritul critic și limba ascuțită. Plăcerea de-a scotoci în sufletul omului e însă a ei. S-ar fi făcut cu bucurie psihanalist, astrolog sau țesătoare, dacă dragostea de cărți n-ar fi împins-o spre Facultatea de Litere. De atunci, a trădat literatura pentru jurnalism și un viitor la catedră pentru plăcerea de-a fi pe teren. A lucrat ca documentarist cu presa occidentală (TF1, Radio France Culture, Le Monde), a publicat reportaje și cronici în revista „Esquire” și, de două decenii, este editor cultural la revista „Formula AS”. Între timp, le-a împăcat pe toate. Când nu se pierde cu ochii la ceru-nstelat și la legea morală, îi scormonește pe ceilalți cu întrebări și țese povești despre România de azi. Dia Radu este autoarea volumului în dialog „Lumea în Si Bemol, Dan Grigore de vorbă cu Dia Radu”, apărut în 2016, la Editura Polirom, și a volumului „Divanul Imaginar, Lumea românească în 18 interviuri”, apărut în 2017, la Editura Trei.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian