Douăsprezece morminte au ieșit la iveală din pământul bătrân al unui deal cu mesteceni, în Munții Trascău, din comuna Râmeț, a județului Alba. Un tumul de dimensiuni impresionante. Echipa de arheologi români, britanici și americani, condusă de profesorul Horia Ciugudean, urmează să analizeze cu izotopi de stronțiu vestigiile aflate, pentru a determina cu precizie vechimea descoperirii. Din date preliminare, se pare că monumentul funerar ar fi mai vechi de 5000 de ani. Aceasta este știrea. Povestea, însă, este a oamenilor care încă mai trăiesc aici din cele mai vechi timpuri, pe plaiurile fermecate ale unor munți ciudați. Iar pentru poveștile lor nu este nevoie de izotopi de stronțiu. E nevoie doar să lași în urmă vuietul lumii, să găsești drumurile ascunse și să urci încet, anevoios, spre liniște.
Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte
Fluturi. O vale cu fluturi. Fluturi albi, fluturi lumină, fluturi uitare. Asta se întâmplă odată ce părăsești asfaltul din Poiana Aiudului și începi să urci, de-a lungul Pârâului Inzel, pe un drum îngust, de piatră. Te cureți, te umpli de alb, de lumină, de fluturi, și uiți. Ai trecut de Valea Plângerii și ai pășit pe un alt tărâm. Aici, în satul Valea Inzelului, din comuna Râmeț, județul Alba, sau, mai bine, fără hărți și indicatoare, doar după cum îți șoptește inima, în locul de unde începe Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte.
A fost odată ca niciodată o grădină fermecată, în care Dumnezeu a așezat păsări și animale și oameni. Iar Dumnezeu i-a spus timpului să se prefacă în apă, și apă s-a făcut atunci timpul, și a început să se furișeze la vale, îndestulând grădina și mângâind-o. Și fluturi și îngeri a lăsat Dumnezeu de-a lungul văii, pentru ca cei care urcă în grădina lui fermecată, spre izvoarele timpului, să se umple de blândețe și de lumină, până ce vor ajunge sus. Iar oamenilor de aici li s-a spus mocani, și în grija lor a rămas grădina, până în zilele noastre. Vrednici în fața lui Dumnezeu s-au arătat mocanii! Au îmblânzit muntele și l-au făcut prieten, pentru ca muntele să adăpostească animalele lor. Au îmblânzit și pădurea și au făcut-o prietenă, pentru ca pădurea să le dăruiască lemnele, cele cu care se clădesc sălașele și se alungă frigul. Au îmblânzit și apa și au făcut-o prietenă, pentru ca apa să învârtă cercurile magice care s-au numit mori. Au îmblânzit și pământul și l-au făcut prieten, pentru ca pământul să rodească și să se acopere cu porumb, secară, cânepă și grâu. Iar din porumb, pietrele de moară au făcut mălaiul, iar din secara semănată, mocanii au făcut furaje, iar din cânepă, veșminte. Iar grâul era secerat cu mâna de femei și legat în snopi de bărbați, iar spre seară, soseau ceterașii, iar grădina fermecată se umplea de viori și bucurie, iar bucuria și cântecul urcau spre cer, să-i fie laudă lui Dumnezeu pentru toate cele pe care le-a lăsat. Iar spicul grâului devenea făină, iar făina, pâine. Grâu de munte, mai aspru, mai trainic, mai lung decât cel de câmpie. Aproape jumătate din grădina de aproape 80 de kilometri pătrați a Râmețului era semănată cu grâu. Pentru că din toate cele lăsate de Dumnezeu mocanilor, el, grâul, era cel mai de preț. Din paiele tari ce răzbeau de sub zăpadă, primăvara devreme, mocanii au ridicat pavază împotriva ploii și a zăpezii. Sute, mii de case cu acoperiș de paie au fost înălțate vreme de veacuri în Munții Trascău din Apuseni. Însă nicăieri nu au rămas mai multe ca aici, în grădina fermecată a Râmețului. Cu tot cu șure și hambare, numărul lor trece și astăzi de 300. Miracole din lemn, lut și paie, ce țâșnesc spre cer, ca o mărturie a unui timp vechi, care s-a încăpățânat să nu mai treacă. Spații magice, aflate la hotarul dintre o istorie veche de 5000 de ani și un basm viu, încă trăit. Țara noastră de altădată, acum.
Viața sub cer, somnul sub paie
„Acum?! Acum baiul mare e cu cadastrul”, îmi spune Vasile Raica, primarul comunei Râmeț. „Prioritatea numărul 1! Moșii și strămoșii noștri nu semnau acte, făceau înțelegeri și-și strângeau mâna! Și acum, când vrem să facem proiecte pentru drumuri, ne blocăm în birocrație, că nu există acte de proprietate pentru teren! Mama ei de birocrație! Că o vrut să-și facă un uncheș de-al meu PFA și îl lua Gaia dacă nu eram cu el! Că și mie mi-o luat două ore până să-i completez hârtiile alea! Și doar sunt obișnuit cu ele, că-s primar!” Fără cadastru pe teren, satele astea din munte rămân mai departe fără drumuri practicabile, deși sunt destule aflate în proiect. Unul care să lege lumea de sus cu cea de jos, 22 de kilometri între Râmeț și Aiud, și altele care să lege satele de primărie. Un chin de o realitate buimăcitoare. „Ș-apoi, doi la mână, locuri de muncă! Măcar 20 să fie în comună, și garantez că tineretul ar rămâne! Așa, n-au nici o perspectivă… Și ce să facă, să rămână doar la pământ și la animale?! Se duc! Iar cu ei, se duce și minunăția asta de loc…” Doar 10 școlari mai sunt azi în toată comuna. La recensământul din 2011, populația Râmețului era de 574 de locuitori. În scădere drastică față de recensământul din 1992, când erau 972. Între timp, din 2011 și până acum, sunt și mai puțini… „Trei meșteri tineri mai avem, care să știe să ridice un acoperiș de paie, dar grâul s-o dus, nu-l mai cultivă nimeni… Și doar acoperișul de paie era temeiul casei, mândria ei!”
La începuturi, casele mocanilor aveau o singură încăpere, care putea adăposti chiar și zece oameni. Pentru că viața se întâmpla mereu afară, de dimineața devreme până seara târziu. Casa era doar adăpostul împotriva nopții și a frigului de iarnă. Viața sub cer, somnul sub paie. O cămăruță era de ajuns. Cu vremea, au mai adăugat o prispă, o tindă sau o altă cameră. Ce n-au schimbat însă, a fost acoperișul, zborul lui înalt spre cer. Regula de aur era ca el, acoperișul, să ocupe două treimi din suprafața casei. Sub paie era mai cald, iar pe panta abruptă, aproape verticală, nici ploaia, nici zăpada nu puteau rămâne. La o înălțime de 6 metri, grosimea snopilor avea chiar și un metru. Treizeci de bărbați destoinici se prindeau să ridice un astfel de acoperiș. Cu cât treaba era făcută mai bine, cu atât paiele rezistau mai mult. Cele mai trainice dintre ele aveau o viață de 60 de ani, până să ajungă să fie înlocuite. Și nu puține sunt poveștile în care mocanii jură pe Sfânta Cruce că au avut nevoie de drujbă ca să le înlocuiască pe cele vechi. Pentru că, în marea lor înțelepciune, oamenii au mai aflat un ajutor, atunci când și-au ridicat sălașul. Fumul. Printr-un labirint de canale, numit băbură, fumul de la sobă ajungea în podul casei fără nici un fel de scânteie. Aici, în spațiul uriaș de sub acoperiș, unde erau ținute cerealele, carnea și brânza, fumul era curățat de jar și ajungea să se lipească, asemenea unei pâcle, peste paie și să le întărească ca un strat de ciment. Din duh amenințător al focului, fumul devenea pavăză împotriva lui. Gudronul dinăuntru proteja paiele împotriva focului, afuma carnea, păstra căldură. Erau vremuri când nimeni și nimic nu amenința viața acestor locuri. Averea era pământul, iar pământul era nesfârșit. Un duh al uitării și al înstrăinării a urcat din Valea Plângerii până aici, sus, în grădina fermecată a Munților Trascău. Drumurile sunt neasfaltate și rele, viața se întâmplă acolo jos, la oraș, sau, și mai departe, în alte țări ale lumii. S-a renunțat și la cânepă, s-a renunțat și la grâu. Fără grâu, minunile acestea cu acoperiș de paie au fost acoperite încet de uitare. Iar uitarea e totuna cu apa și zăpada care au scobit încet în paie, cu lichenii crescuți de-a valma, cu lianele uriașe care s-au aninat de culmea casei, până jos, la pământ, de buruieni și zmeurișuri care au înghițit, încet, o viață, un sens, o poveste. Timpul acesta ca o apă roade, încet, temelia unei lumi. Iar oamenii care au rămas au devenit un fel de pustnici. Ultimele suflete ale unui basm care se încăpățânează să mai fie.
Pita ca zăpada
„Pe noi ne deszăpezește bunul Dumnezeu primăvara, când topește zăpada!”, spune Lenuța Epure, iar ochii ei zâmbesc senin, ca de un lucru de la sine înțeles. Sunt două drumuri de acces spre satul Valea Inzelului. Unul mai rău decât altul. Iarna, însă, nici unul dintre ele nu este curățat de utilaje. Iar oamenii aceștia, din ce în ce mai puțini și din ce în ce mai bătrâni, rămâni singuri, cu adevărat singuri, la mila lui Dumnezeu și a naturii, așa cum au trăit o viață. „Aaaaai, da’ ce mă bucură zăpada! Cum să-mi fie urât de ea?! Abia aștept să vie! Să fie totu’ curat, ca de sărbătoare, și numa’ pașii să mi-i aud cum scârțîie! Ai, ai, ai!” Când vorbești cu Lenuța Epure, simți că undeva, în spatele a ceea ce vezi și înțelegi tu, omul de la oraș, mai există un adevăr mai mare, ascuns privirii. Este adevărul pe care îl cauți, adevărul acela care preschimbă realitatea în basm, fără să mintă în vreun fel, adevărul care leagă tainic cinci mii și mai bine de ani de existență neîntreruptă pe acest pământ. „Apăi, ce să cat eu la oraș? Numa’ spuneți-mi: ce să cat?! Le-am spus copiilor: pe mine să nu mă mai aduceți! Decât să cobor eu la voi, la hărmălaia voastră, mai bine urcați voi la mine, la liniște. Că asta-i casa voastră și va rămâne cât e viața pe pământ! Ce?! Blocu’ se poate numi casă?! Aia-i cutie de dormit, nu casă! Păi, când mă duc de la ei, parcă sunt așa, bolândă… Nimic nu înțeleg din ce-i acolo și-mi plesnește capu’, vălelei! Apăi, când mă întorc acasă, numa’ mă opresc o clipă aicea, sus, și trag o gură de aer d-ăsta d-al nostru! Aaaaai, cum îmi vine viața la loc! Deodată nu mai am nimic! Nu mă mai supără nici capu’, mă curăț, mă vindec! Doar de tristețe mă vindec mai greu. De șase ani, tot sângură îs. S-o dus bărbatul meu, Dumnezeu să-l hodine și să-l dezmierde acolo sus, că tare bun și vrednic a fost!”
Lenuța Epure își povestește viața, iar ochii ei senini s-au umplut de lacrimi. Un plâns fără suspin, un plâns curat, limpede, pur, ca o apă vie ce șiroiește spre vale. S-au luat când ea avea doar 16 ani, iar el 25. A intrat în familie bogată, de morari: „la bogați tre să lucri, ca să întreții bogăția!” Și a lucrat Lenuța, dar nu i-a fost ușor. „Îmi venea câteodată să-mi iau lumea în cap de atâta muncă, dar cum să pleci, când ai lângă tine pe pita lui Dumnezeu?”. Bărbatul ei, pita lui Dumnezeu. „Că ce-i vedeau ochii, că era șură, ușă, fereastră, aia-i făceau mâinile!” Apoi au venit copiii, doi băieți și două fete, iar viața a început să se așeze, moara să se învârtă, altfel, firesc. „Veneau cu caii la noi, cu porumb și grâu de măcinat, de peste dealuri. Toată lumea se adună la moara noastră. Uite așa, din Valea Făgetului, Valea Poienii, din Florești, din Cotorăști, hăăăăi, lume!” Noaptea, la măcinat, se povestea lumea. Cine cu cine se mai iubește, ce stâni au mai fost călcate de lupi și urs, cine s-a născut, cine a mai murit: viață. „Apăi, că și iarna măcina moara noastră la porumb și la grâu. Numa’ că îngheța roata, și la oră trebuia să tai gheața cu securea, mărunt, mărunt…” Nopțile fără moară erau pentru cânepă și lână. Topit, tors, ștrencănit, melițat: o întreagă lume se desfăcea în povești, în fâșii mărunte de viață. Până de curând… 61 de ani are Lenuța. Și a văzut cum, în câteva zile, cel mai puternic om de pe pământ, bărbatul ei, pita lui Dumnezeu, se așează la pat și nu se mai ridică, slăbește și se duce. Întocmai ca lumea de aici. „S-o șubrezit ceva, o intrat strechea în lucruri și o mușcat din ele. La ce să mai macini acu porumb și grâu? Totul e cu bani: îi ai, îți iei. Da’io, iaca, nu vreu! Nu vreu! Tot pita mea am să mi-o fac, că-i curată, ca zăpada de curată!” La 61 de ani, Lenuța e unul dintre pustnicii grădinii fermecate din Valea Inzelului. „Ăți mai găsi oameni ca mine, tot în sus pe apă, tot în sus. Că la mine, abia începe satul… Noi mai suntem: mai puțîni, mai sânguri, mai bătrâni, da’ n-om pleca, decât când va fi să fie, acolo, cu voia lui Dumnezeu!” Lenuța îmi arată cerul. Și abia acum, femeia își șterge lacrimile cu mâneca hainei.
Case vii, case cu pustnici
Casa lui Șofron și a Valeriei Șes are mai bine de două sute de ani. O căsuță de lemn, scundă, umbroasă, așezată pe o piatră de moară, chiar lângă pârâu. O casă cu miros de poveste, cu bucurii și trudă și griji cuibărite în lemnul de stejar, ca un fum trecut prin babură. Uneori, e de ajuns să mângâi cu palma bârnele unui perete, ca să simți înăuntru, până în adâncul sufletului, șoaptele unor vieți. Șofron tace, mă privește cum îmi așez mâna pe casa lui bătrână: „Ie, apoi că acolo-s toți moșii și strămoșii mei… Numa’ lemnu’ și pământu’ ăsta le-ar mai ști urma. Apăi, că vezi tu, fecior, stânca aia? Acolo, Colțul Butanului, ie… Apăi, că vezi cușma de paie de pe casa lu’ tata tătâne-meu? Încă se mai trăiește acolo, no. Casa-i vie, ca asta, îi om acolo și acu’, trăiește în rugăciune, pustnic. Apăi, să știi că pustnici or fost și moșii noștri, în felu’ lor. Oameni curați, drepți, cu rugăciunea înainte… Și om mai fi și noi o țâr de pustnici, eu știu? Nu știu…” Șofron tace, Valeria îmi arată că piciorul ei e beteag. „Nu prea mai pot mere…”. Are 81 de ani Șofron și 62 de ani de căsătorie cu Valeria. „Toate am știut a le repara, bătrânețea nu mai putem”, zice. Apoi, la fel ca Lenuța, senin, ca adierea blândă care mângâie acum grădina casei, Șofron mă privește în ochi și îmi spune că viața lui e aici, iar mâna lui atinge casa și face cerc peste fânețe și stânci: „aici m-am născut, aici m-am făcut om, de aici să mă duc în cea lume!” Oamenii ăștia au început să semene cu șurile și casele lor de paie. Vechi, mândri, miraculoși, acoperiți încet de iederă și uitare, într-un zbor încremenit spre cer. Toate casele cu paie, acum pustii, de pe Valea Inzelului, sunt încă vii: duhuri bune ale pământului, rugăciuni mute ce se înalță spre cer.
Din stâncă în stâncă, dragostea
„Uuuuuuăăăăi, Sabinăăăăă! Un’eeee eeești, Sabinăăăăă?” Din stâncă în stâncă, din Colțul Butanului până în Colțul Bulzului, apoi, mai departe, până în Colțul Pleșii, munții purtau uuitul lui Ion, după soția lui, Sabina. Bursucăile, Hăli din Vânt și Hăli din Stânci, lăsau dragostea să treacă prin văzduh și țancuri, până la Sabina. „Uuuuuuuăăăăăi, Ioane, îs la hotareeee, une ești cu oileeeee, uuuuăi!?” Și muntele, și văile, și apele, și duhurile se umpleau de strigătul lor și le duceau mai departe, până în inima lumii, până când totul se prefăcea în dragoste, dragostea dintre Ion și femeia lui, Sabina. 83 de ani are acum Ion, 77, Sabina. S-au iubit o viață, au plecat unul spre altul, peste râpe, poieni și stânci, ca să se găsească, să alunge împreună lupii, să îmblânzească duhurile, să ducă dragostea mai departe. Îi fotografiez și ei îmi zâmbesc stânjeniți. „Numa’ ia-ți, mă, Ioane, pălăria, când îți spun! Cum s-apari la poză fără pălărie?! Ascultă-mă și tu odată! Iaca, eu îmi pun basmaua, să nu se vadă păru’ ăsta alb!” Ion ascultă, își aduce pălăria, o pune pe cap, Sabina își leagă basmaua: „eee, bată-vă norocu’ să vă bată cu pozele voastre!”, și râde. Râdem și noi. Moara lor încă se rotește, șura e trainică și va mai ține. „Mai întâi ridici coarnele acoperișului, apoi pui lețuri de-a lungi, abia dup-aia vii cu boții de paie, de jos în sus, pe urmă tulpini lungi cu frunzărie, alți boți de paie pe deasupra, și așa. Apăi, cirezi de paie intră aici!”. Și Ion bate cu palma în șura lui făloasă. „E mai frig iarna, la animal, sub țâglă. Tot sub paie e mai bine!”, Ion și Sabina și-au ridicat viața singuri. Morari, ciobani, agricultori, au și ei acum mai bine de 60 de ani de căsnicie. Dar își amintesc ziua în care s-au luat de parcă a fost ieri. „Tot plaiul s-a umplut de oameni. Nu se mai oprea cetera din cântat, și noi din jucat. Trei zile și trei nopți am jucat, că așa-i obiceiul la noi, la mocani!”. După joc, a venit viața, iar viața e fost muncă, dar munca a fost dragoste. Dragostea dintre ei, dragostea dintre om și pământ, dintre pământ și animale. Și-au clădit lumea, și-au făcut copiii. „Și la doi în noapte plecai în munte s-aduci fânul. Iar copilul îl prindeai de car, cu chinga, să nu-l zdruncine boii din somn, până a ajunge! No, de acu, de la bătrânețe, s-or lungit drumurile, s-or scurtat pașii…”, zice Ion. În toată viața lor, Sabina și Ion n-au ajuns mai departe de Alba Iulia. „Nu ne-o trebuit nouă oraș. Ce să facem acolo? Să stăm și să ne mirăm?! Când ajungem la copii, nici nu putem dormi. Prea multă hărmălaie în jur, prea multă lume! Numa’ într-o dungă să te dai, să treci!”, zice Sabina.
Rugăciune sub un acoperiș de paie
Într-o zi, Sabina și Ion s-au trezit cu un om mai ciudat la ușă. După căutătură și-au dat seama că nu-i mocan, dar nici orășean. „Copil bun, lung și slab, sfios, blând, cu ochi adânci. «Doamne ajută», zice. «Doamne ajută», îi zic. „Apăi, n-oți avea niște mălai și pentru mine?”, zice. „Apăi cum nu, mă, copile?”, zic. I-am zis copil, că avea, așa, la fo 50 de ani. Îi dau mălaiul, „Doamne ajută”, zice! „Doamne ajută”, zic! Apăi, parcă m-o luminat Dumnezeu: „Tu n-oi fi pustnicul nost, din casa cu paie?”. „Apăi, că io sunt”, zice. No, pustnicul nostru era, Părintele Vasile! Stă numa’ sângur, în post și rugăciune. Nu primește să-i strici liniștea. Pe mine m-o primit, mi-o arătat legumăriile din grădina lui. Rar cine mai are pe aici așa legume! No, de vezi, el e ultimul din Valea Inzelului, ce stă sub acoperiș de paie!” Ion tace, se aude doar roata morii, cum macină apa, în liniște. Un uliu peste Colțul Bulzului, un câine lătrând. Liniște cât simți cu inima. „Apăi, că biserica îi tare departe de noi. Și-om vorbit cu Ion al meu și ne-m zâs că, atunci când ne-m duce, pe noi să ne puie acia, în grădinuța noast’. Că n-om fi nici primii, nici ultimii care să rămână în pământul lor. O trecut o viață, da’ tare frumoasă o fost!”.
Ei, Ion și Sabina Florea, și celelalte câteva familii din Valea Inzelului, comuna Râmeț, sunt ultimii din cei cărora le-a fost dat să trăiască povestea minunată a unei grădini fermecate. Ei și călugărul lor ascuns sub paie și stâncă au rămas adevărații pustnici ai unei Românii de basm, veche de 5000 de ani și mai bine. Am tot urcat spre Părintele Vasile, până când i-am auzit rugăciunea, șoptită dintr-o casă cu paie. Era la ora înserării, când peste munți se săvârșea liniștea. Am lăsat-o să fie, m-am rugat cu el, fără să mă vadă, și m-am întors.