Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

– La Stâncești, lângă Botoșani, se află cea mai mare cetate dacică din Moldova. Necucerită vreodată de romani sau de barbarii din est, este un simbol al dacilor liberi și locul unde s-a descoperit un tezaur miste­rios. Necercetată îndeajuns, acoperită de uitare și de lanuri de po­rumb, cetatea dacilor liberi încă așteaptă să își spună povestea și să își dez­văluie tainele –

Comoara din ulceaua de lut

Cetatea dacilor liberi făcută ogor

Sub stratul gros de pământ, soții Florescu, pe atunci tineri arheologi, au început să vadă tot mai clar conturul unei case dacice. După toate apa­rențele, zidurile se prăbușiseră peste interior, mis­tuite de flăcări. Au dat la o parte cu grijă bu­cățile de lemn și tencuială arse. Au curățat totul, până a rămas podeaua curată, dar nu au găsit nimic. Și totuși… o parte a podelei avea o mică adân­citură neobișnuită, la câteva palme depărtare de zid. S-au hotărât să desfacă și podeaua, înce­pând chiar cu acea adâncitură ciudată. Imediat, șpaclul s-a lovit de ceva. Mișcările celor doi au devenit mai lente, mai pline de precauție. Au re­nunțat la șpaclu și au luat periile moi. Strat după strat, din adâncurile pământului, din vatra acelei case milenare, ieșea la suprafață minunea: un vas de ceramică sigilat, lucrat de mână, din pastă cenușie-brună. L-au scos și l-au pus cu grijă pe mijlocul vetrei. Vasul era plin. L-au desfăcut și au înșirat comoara din el chiar acolo, pe pămân­tul reavăn și negru: obiecte din aur, vechi de mai bine de două mii de ani, au luminat locul cu stră­lucirea lor! Două frunze din aur, doi colți mari, cu înflorituri, o zăbală de cal. Dar dintre toate, cel mai tare strălucea un animal bizar: un pește din aur de aproape jumătate de metru, cu cap de mistreț și coadă de pasăre! Tinerii arheologi au rămas fără glas privind acel animal fantastic, acel semn venit din lumi demult dispărute, vechi de două milenii.

Descoperirea soților Florescu, făcută în anii ‘60, este astăzi expusă la Muzeul Național de Istorie din București, și ca replică, la Muzeul de Istorie din Botoșani. Privit de aproape, prin gea­mul vitrinei, de la o distanță de doar câteva pal­me, peștele fantastic e ca un miraj. Lumina se schimbă necontenit pe solzii de aur ai trupului, încât ai zice că se mișcă, că este viu și plutește înaintea ta, lăsându-se admirat. Deși capul e fioros, cu rât și colți de mistreț, iar coada de pa­săre e bizară, pusă pe-un trup de pește, imaginea „arătării” e clară pentru specialiști: mistrețul este pământul, peștele – apa, coada de pasăre – văz­duhul. Aceasta este prima explicație pe care Adrian Florescu a dat-o descoperirii sale. La ce folosea un asemenea obiect? Pentru că în vasul de lut se află o zăbală de cal, se crede că este vorba de podoabele unui harnașament. Dar e posibil și ca peștele de aur să fi împodobit scutul unei căpetenii, colții de aur cei lungi fiind meniți să bage frica în dușmani.

Descoperirea soților Florescu a fost făcută într-o cetate dacică din Moldova, de lângă Boto­șani, la Stâncești. Cum așezarea există și astăzi, m-am hotărât să merg să văd locul descoperirii tezaurului, în speranța ca fărâme din trecutul istoric să fi dăinuit în povești. Așadar, direcția Botoșani!

Cetatea dacilor liberi

Viorica Onofrei – istorie la purtător

Stâncești, satul tezaurului descoperit, se află la câțiva pași de Botoșani, în apropierea melea­gurilor eminesciene. E un sat răsfirat pe culmi domoale de dealuri, ascuns printre grădini și livezi nesfârșite. Am lăsat mașina jos, sub o cul­me, și am pornit la pas prin liniștea ne­sfârșită a Moldovei din „țara de sus”, al cărei peisaj este la fel de domol ca vor­ba oamenilor. La o căsuță albă, cu ferestre al­bastre, înconjurate de dan­telăria lem­nului, am întâlnit-o pe Vio­rica Onofrei.

– Caut o veche cetate unde s-a des­coperit o co­moa­ră. Ați auzit de așa ceva pe aici?

– Am auzit! Sigur! Am auzit! Se zice că ar fi mai sus. Or venit acu’ câțiva anișori nește domni importanți și or lucrat cu niște săpuțe așe, micu­tuțe, și or pus tăte câte-or găsât în niș­te cutii. Și-apăi ve­neau mașini și le luau și le duceau la muzeu. S-a lucrat acolo și cu tineri din sat. Noi nu știm bine ce-o fost, îi o cetate mare… O ră­mas numa’ spusa că zidul o fo făcut de soldați care au cărat pământul cu căciulile lor. Trudă mare! Îi greu și cu roaba, d’apoi cu niș­te căciuli! Dacă vreți să vă duceți acolo, o luați spre Fundoaia, pe la crucile dru­mului, și apoi către Lutoaie, spre capătul satului, și-apăi mai între­bați, dacă ați mai găsi pe careva.

Am pornit în direcția indicată de bătrână. Nu am mai întâlnit pe nimeni, dar am recunoscut „crucile drumului”, adică o răspântie unde o potecă o apuca spre capătul satului, după cum am bănuit eu, spre „Fundoaie”. Așa m-am trezit din­colo de ultimele case, în fața unui deal ce parcă apăruse de nicăieri. L-am urcat pieptiș, cu greu, fiind destul de abrupt, și numai când am ajuns deasupra, pe coama lui, am înțeles ce era. M-am oprit, nevenindu-mi a crede. Dealul pe care toc­mai urcasem era de fapt un zid uriaș, ce înconjura o cetate al cărei capăt nu se vedea! Cetatea de la Stâncești pare mai degrabă un oraș înconjurat de acest zid masiv de apărare, o suprafață de câteva zeci de hectare! Am mers pe zid, ca pe spatele unui balaur învelit cu blană de iarbă, adormit acolo, în jurul cetații, ca un străjer al istoriei. După o distanță destul de mare, am găsit o în­trerupere a zidului, cu siguranță locul unde fusese poarta de acces. Am co­borât „în inte­rio­rul” cetății și am continuat „cerce­tarea”, destul de nedumerit. În fața mea se întin­dea un teren agri­col arat și se­mănat cu po­rumb și cu grâu. Nu prea se­măna a istorie! M-am du­mirit pe loc, când pașii au început să mi se afunde tot mai tare în pă­mân­tul proas­păt arat: brazdele erau pline de cio­buri antice! Pă­șeam, la pro­priu, pe bucăți de istorie dacică! Bu­căți din vase de lut, cioburi cu însemne stră­vechi și enig­ma­tice, vârfuri de să­geți zăceau pe pă­­mânt, sub pi­cioa­­rele mele. Ceea ce-ar face mândria ori­cărei țări, a ori­cărei culturi și a ori­cărui arheo­log, un „document” de vechime neprețuit este la o palmă de Botoșani, un sim­plu ogor, miriște de păscut oile…

Arheologii Florescu

Sergiu Manolache

Domnul Sergiu Manolache este pasionat de istorie, unul dintre oamenii locului care s-a zbă­tut foarte mult pentru ca moștenirea culturală a zonei să fie pusă la rang înalt, acolo unde merită. Locuiește într-un sat vecin cu Stânceștiul, la Co­corani.

„Nu, nu este nicio greșeală, ceea ce ați văzut este cetatea Stâncești! Din păcate, așa știu au­toritățile să se ocupe de o extraordinară moște­nire istorică. Nu există nici măcar un indicator sau o plăcuță explicativă… Cetatea Stâncești este cea mai mare cetate dacică din Moldova și una dintre cele mai mari din Ro­mânia – peste 50 de hec­tare! De fapt, acolo au fost două cetăți și multe lo­cuințe civile, înconjurate toate de acest zid uriaș de pământ, menit să îi apere pe lo­cuitori de inva­ziile barba­rilor ce veneau din est. Până în anii ‘90, a fost sit arheo­logic, unde au săpat soții Flo­rescu și unde s-a desco­perit celebrul tezaur. După aceea, deși avea im­portanță arheologică, pă­mân­tul s-a re­trocedat și a de­venit ce vedeți acum – teren agricol”, îmi spune cu tris­tețe domnul Manolache.

De zeci de ani, pământu­rile Stânceștilor nu înce­tea­ză să scoată la suprafață, din stră­fundurile sale, bucăți de istorie – cioburi, oale, ves­tigii ale vechii civilizații dacice. Ca și cum însăși glia Mol­dovei ar ține să le amintească oamenilor des­pre trecutul și rădăcinile lor. Domnul Ma­nolache a tot adunat astfel de vestigii, de la sătenii care le desco­pereau pe câmp. Are „câțiva saci cu istorie”, care încă așteaptă să primească de la oficialități o cameră unde să fie expuse, în chip de muzeu local.

Pe zidul uriaş al cetăţii

Îl întreb ce povești s-au păstrat despre acea civilizație străveche. „Se știe că această mare cetate a Stânceștilor a fost făcută pentru ca dacii să reziste în fața invaziilor dinspre est. Locuințe dacice nu sunt doar acolo, în acel perimetru, ci în toate satele din împrejurimi, inclusiv în satul meu, în Cocorani. Dacii liberi trăiau aici peste tot. Peste tot pă­mântul scoate istoria la suprafață, toate satele de aici sunt așezate pe vechi vetre dacice. Se spune că această cetate nu a fost cucerită niciodată. Ba chiar, văzând că nu poate fi luată, invaziile și-au căutat alte locuri de trecere. De aceea, după un timp, o parte din populația aces­tei cetăți s-a mutat la loc des­chis, pe malul lacului din apro­piere, iazul Loiești. Acolo s-au des­coperit locuințele unei populații ce se pare că a trăit în pace și liniște. De la ei am moștenit până încoace, târziu, legământul fo­cului veșnic. Sa­tul avea un foc ce trebuia men­ținut mereu aprins, nu avea voie să se stin­gă niciodată. Pen­tru asta era ales cineva din sat, păzitorul focului. Lui i se dădea pământ din partea comunității, însă tot comuni­tatea îl lucra pentru el. Sin­gura grijă a acestui păzitor era să țină focul veșnic viu. Sub jurământ, nu avea voie să împrumute jar altor sate sau altor comunități, pen­tru că asta aducea nenorocire. Dacă focul se stingea sau era dat altcuiva, păzitorul focului era condamnat la moarte și executat”.

La despărțire, îl întreb pe domnul Manolache ce părere are de acel ani­mal fantastic, din aur, descoperit aici. Mi-a răspuns fără ezitare: „Și acum, ca și atunci, dacă este pace, locurile acestea sunt un paradis, ai tot ce îți dorești, numai să în­tinzi mâna și să iei din roadele pământului. Poa­te de aceea făcuseră o re­prezentare a lumii – pă­mânt, apă și aer – din aur, pentru că viața lor aici era liniștită, îmbel­șugată și strălucitoare”.

5% istorie, 95% rușine

Daniel Ciu­că­lău

Așa cum te poate ur­mări zile la rând amin­tirea unei rotunjimi fe­meiești, tot așa îți pot rămâne în minte, obse­dant, detaliile vaselor de Cu­cuteni, cu rotunjimile, culorile și desenele lor misterioase. În Muzeul de Istorie din Botoșani se află una dintre cele mai impresionante colecții de vase Cucu­teni din România! Le priveam hip­no­tizat și am tresărit, ca trezit dintr-un vis, când, la două bătăi de pleoape, am văzut, brusc, Tezaurul de la Stân­cești. Este expus în muzeul din Bo­toșani, însoțit de explicațiile unor pro­fesioniști. Misterul începea să se lumineze. Domnul Daniel Ciu­că­lău, „stăpânul” locului, mi-a explicat:

„Sigur că cea mai importantă piesă a tezau­rului este acest pește cu cap de mistreț și coadă de pasăre… Multă vreme a fos o enigmă, nu s-a știut nici de unde este și nici la ce folosea. Astăzi știm un pic mai mult, pentru că s-au făcut analize moderne. Aurul din care este făcut provine din Anatolia, ceea ce confirmă, într-o bună măsură, originea lui scitică. Sciții, care trăiau în nordul Mării Negre, au fost probabil împinși către Mol­dova de invaziile sarmate. Așadar, și ei, la rândul lor, au invadat teritoriile dacilor, geți și carpi. Cel mai probabil, acesta este motivul fortificării așezării de la Stâncești, cu trei-patru secole înainte de Hristos, ca să reziste acestor invazii. Ce nu știm este dacă acest tezaur a fost o captură a dacilor de la sciții pe care i-au învins, sau dacă a fost o ofrandă oferită dacilor. După aceea a urmat o perioadă de pace, în care au trăit fără teamă și la loc deschis, pe malul iazului Loiești… Nici măcar ocupația romană nu a ajuns până la ei. Acolo s-au descoperit multe locuințe, cup­toare pentru ceramică… Era o comunitate destul de numeroasă. Toate aceste lo­curi au fost abandonate în timp… fie pentru că au migrat mai departe, către nordul Euro­pei, fie pentru că s-au organizat în alte structuri”.

Așadar, aici, la Stâncești, au trăit dacii liberi, dacii nord-es­tului românesc, pe care nimeni nu a reușit să îi doboare vreo­dată… Să fie oare ignoranța și nepăsarea mai devastatoare de­cât războaiele și timpul? Să fie un ogor cu porumb mai impor­tant decât o comoară a istoriei?

Fortificaţia getică de la Stânceşti

„Soții Adrian și Marilena Flo­rescu au fost arheologi ex­traordinari. Le datorăm mult din ceea ce știm despre această cetate. Însă ei nu au apucat să studieze decât 5% din întreaga suprafață de 55 de hectare”, spune muzeo­graful. Doar 5%! În rest, 95% ignoranță și incultură. O istorie uitată și abando­nată, care așteaptă să fie scoasă din brazda plugului, cât încă nu este prea târziu.

Catalin Manole

Născut în 1978, la Călărași, dar crescut în Slobozia, a urmat la Bucurelti studii de Filosofie și Jurnalism. Lucrează ca reporter pentru „Dilema” și „Plai cu Boi”, colaborând în paralel cu BBC, Tele7abc, LA&I etc. În 2002, este declarat Reporterul Anului de către Clubul Român de Presă. Locuiește 3 ani la Paris, unde își aprofundează studiile de Filosofie la Sorbona și efectuează stagii de pregătire la „Liberation” și RFI. În 2005, se alătura echipei de reporteri de la „Formula AS”. „Reporterul are una dintre cele mai frumoase meserii: să pună în cuvinte misterul și emoția vieții”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian