Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Doi munți, Trascău și Metaliferi, și o apă care-i desparte: Ampoiul. O șosea care leagă două orașe: Alba Iulia și Zlatna. Sate răsfirate de-a lungul unei văi: Meteș, Tăuț, Ampoița, Presaca Ampoiului, Feneș, Valea Mică. În fiecare sat, o piatră: Piatra Boului, Piatra Bulbuci, Piatra Corbului, Stogurile Popii, Degetul lui Dumnezeu… Pietre, stânci, „klippe” de calcar, cli­pele încremenite ale unei lumi. Lumea de pe Va­lea Ampoiului. Martori ai vieții de pe acest pământ. Tărâmul cu duhuri de piatră. Întreabă-i pe oameni despre pietrele lor și vei ajunge în sufletul acestui loc. Oprește-te din drumul tău. Fă-ți timp. În­treabă-i.

Mânăstirea Negraia – Poveștile Maicii Firmiliana

Mânăstirea Negraia-Pătrângeni

Cerul se destramă încet, într-un văl mângâietor de apă. Se lipește de tine, îți intră pe sub piele. Îl simți pe dinăuntru. E rece, are gust de ploaie, de toamnă, de frunze uscate. Șoseaua e pustie, nu mai are nevoie de oameni. S-a umplut de tot cerul ăsta prefăcut în stropi de ploaie și îi e de ajuns. Te umpli și tu și mergi mai departe, spre Degetul lui Dumnezeu. Te faci una cu ploaia, ca să poți trece prin ea. Lumea s-a golit și tot ce a mai rămas sunt o pădure încremenită, poarta unei mânăstiri și aburul ăsta ca o res­pirație, despre care nu știi prea bine dacă este ceață sau duh… Ai ajuns la Mânăstirea Ne­graia, atât de aproape de Degetul lui Dum­nezeu. Nu-l vezi încă, dar îl simți: un abur, un duh. Ți se strecoară în palmă atunci când apeși ivărul bisericii. Poarta se deschide. Intri. Cerul s-a pogorât și aici. Dar nu mai este un văl de apă, ci un cuib de liniște, cu miros de smirnă și tămâie. Niciodată întunericul n-a fost mai blând, mai liniștitor. Pentru că aici, în biserica în care tocmai ai intrat, întunericul luminează. E o privire care îl dezmiardă, e o lumină care îl îmblânzește: icoana Maicii Domnului cu Prun­cul. Îți spui rugăciunea în șoaptă, lași lu­mina să se strecoare înăuntru. Apoi ușa se des­chide din nou și nu mai ești singur. „Doamne ajută!”, auzi, „Doamne ajută!”, răspunzi. O siluetă subțire ca un fir se apropie de tine: Mai­ca Firmiliana. E primul om pe care îl întâlnești în drumul tău spre sufletul unor locuri. Și doar credeai că tot ce a mai rămas pe pă­mânt e cerul prefăcut în ploaie… Acum ai o călăuză, un fir de la care poate începe povestea. Iar Maica Firmiliana a încercat, în cei 20 de ani de când e maică în această mânăstire, să desfacă firele întortocheate ale istoriei. N-a fost simplu. Dar a avut mereu aproape o minune neclintită care să-i arate ca­lea. Minunea a fost și a rămas aici din cele mai vechi timpuri: Degetul lui Dum­nezeu. Urmele istoriei au rămas întipărite în piatră. „Le veți vedea acolo, la baza stâncii: niște pete negre, imposibil de ascuns.” Istoria, povestită de Maica Firmiliana, întocmai ca cerul care s-a cuibărit în biserică, iese încet, la lumină.

Degetul lui Dumnezeu

Degetul lui Dumnezeu

La începutul secolului al XVIII-lea, Zlatna era o mină de aur. La propriu și la figurat. Bogățiile ei îndestulau curtea imperială de la Viena, pe toți acei stăpânitori mici și mari care își hrăneau bunăstarea cu aurul Apusenilor. Doar că cei care trudeau pen­tru ei, oamenii de pe Valea Ampoiului, românii, trăiau vremuri cumplite. Munca lor, din care se hră­nea un imperiu, era mizerabil plătită, iar dările către nobili erau insuportabil de mari. „Nici merele din curte nu aveau dreptul să și le culeagă, fără acor­dul stăpânirii. Trăiau într-o sărăcie lucie”, șop­tește Maica Firmiliana, iar ochii ei albaștri coboară, odată cu tristețea dinăuntrul lor, spre pământ. Și, de parcă n-ar fi fost de ajuns atâta umilință, la 1698, Biserica Ortodoxă era împinsă să semneze actul prin care se consfințea unirea cu cea Catolică. Se năștea Biserica Unită, prin care Curtea de la Viena încerca să îndepărteze și ultimul temei al celor mulți și obidiți: credința în Dumnezeul Viu, Cel po­gorât pentru alinare în micuțele biserici de lemn, sub uriașele aco­pe­rișuri de paie. Spune Maica Fir­miliana: „Poți să le iei oamenilor multe: pământuri, drepturi, ago­ni­seli. Dar nu le poți lua sufletul, nu le poți lua cre­dința!” Sub conducerea călugărului Sofronie de la Cioara, pe toată Valea Ampoiului și mai departe, tot mai departe, spre Apuseni, începea o luptă paș­nică pentru păstrarea credinței strămoșești. Cătun după cătun și sat după sat, oamenii își cereau înapoi Ortodoxia. „Degetul lui Dumnezeu e martor”, spu­ne Maica Firmiliana. „Mergeți acolo și veți vedea.”

Maica Firmiliana

Aici, în apropierea Zlatnei, ferită de zumzetul și huzurul imperial, se afla (și se află și acum) un mic colț de rai: Cătunul Valea Mică, locul în care oamenii și-au săpat credința în piatră. La propriu. În stâncă. În Degetul lui Dumnezeu. „Urmele chi­liilor scobite în piatră se pot vedea și astăzi. Iar despre mânăstirea care se afla acolo am aflat din poveștile bătrânilor, din documentele care au scă­pat de a fi arse, din toate lucrurile pe care țăranii le-au ascuns când peste ei a venit urgia.” Lipită de stânca Degetul lui Dumnezeu, se afla Mânăstirea Bulzu. Călugării ei, Efrem și Teodosie, au umblat, alături de Sfântul Sofronie de la Cioara, să-i însu­flețească pe oameni în lupta lor pentru dreapta cre­dință. Au fost prigoniți pentru asta, închiși și supuși la cazne cumplite. N-au cedat. Dar în 1761, trupele generalului Bukow ajungeau și aici. „Au pus tu­nurile pe Degetul lui Dumnezeu și au tras!” O parte de stâncă s-a desprins, odată cu chiliile, din degetul de piatră. Mânăstirea Bulzu a fost arsă din temelii. Călugării Efrem și Teodosie s-au refugiat în Pădurea Negraia, au petrecut iarna în hățișurile ei de nepătruns, apoi au trecut munții, spre frații lor de limbă, suflet și credință din Țara Românească. Istoria fusese scrisă: o pată neagră pe Degetul lui Dumnezeu.

Se face liniște. O liniște veche, cum numai în­tr-o biserică poate fi. Nici măcar ploaia nu mai în­drăznește s-o tulbure. În liniștea asta luminată doar de icoane, Maica Firmiliana vorbește din nou: „Să știți, însă, că oamenii au învins! Credința lor a fost mai puternică decât tunurile!” Când au aflat că mânăstirea lor urma să fie trecută prin foc de arma­tele lui Bukow, moții din cătunul Valea Mică au salvat tot ce se putea salva. Nu doar odăjdiile, icoa­nele, cărțile sfinte, crucile și clopotul, ci și povestea tânguirii lor. Le-au ascuns, le-au păstrat și le-au dat mai departe, veac după veac: și odăjdii, și icoane, și cărți, și cruci, și clopot, și poveste. „Și astăzi”, îmi spune Maica Firmiliana, „satul ăsta are colin­de despre ce s-a întâmplat atunci! Și astăzi, când de Crăciun încep să colinde Călușerii, versurile sunt tot în limba aceea veche, de atunci! Sunt cu­vinte uitate, care s-au pierdut de mult din limbă, dar ei știu a le cânta ca pe apă! Trebuie să-i vedeți! Sunt ani când se strâng mai bine de o sută de oa­meni! Aproape tot satul!” O lecție simplă, de la oamenii simpli din Valea Mică: credința, ca și stânca ce țâșnește din pământ, nu poate fi smulsă din suflet.

Ana Păcurar – Cu Degetul lui Dumnezeu în grădină

Valea Mică și Degetul lui Dumnezeu

Îmi iau rămas bun de la Maica Fir­miliana și de la mânăstirea asta în care s-a cuibărit tot cerul. Mânăstirea asta, Negraia – Patrângeni, care, din 1993, duce mai departe povestea celeilalte mânăstiri, cea micuță, din lemn și cu acoperiș de paie, cea lipită de stâncă, lipită de Degetul lui Dumnezeu, ve­chiul sălaș al călugărilor Efrem și Teo­dosie, Mânăstirea Bulzu…

Ana Păcurar

Cerul se întoarce atât de încet la locul său… E doar la un deget de stân­că depărtare de pământ. E aici, în fața ochilor mei, și se odihnește: un abur, răsuflarea unui duh de piatră. Între cerul acesta cețos, golit de ploaie, și casele care au umplut pământul nu se mai află decât o stâncă de piatră: De­getul lui Dumnezeu. De aici ar trebui să înceapă lumea și satul Valea Mică. Dar lumea nu mai vrea să înceapă. A încremenit, dimpreună cu cerul și via­ța de pe acest pământ. Întocmai pre­cum o „klippă” de calcar. E liniște ca într-o biserică. O adulmec. Frigul, frun­zele îngălbenite și pământul rea­văn miros întocmai precum smirna și tămâia. E de ajuns să calc prin ochiu­rile de apă, să mă apropii de Degetul lui Dumnezeu, ca să simt un început de freamăt. Mai întâi, lătratul unui câine, apoi, cântecul unui cocoș, la sfârșit, ecoul stins al unui clopot. Su­nete îndepărtate, dintr-o lume care nu se află aici. Am ajuns la Degetul lui Dumnezeu. Îmi lipesc urechea de pia­tră. De aici, dinăuntrul ei, începe lu­mea. Caut primii oameni, intru în grădini și strig. Nimeni. Doar păsări, câini și glas de clopot. Reverberațiile unei stânci de calcar. Apoi o văd. Omul cu care începe lumea. Femeia cu Degetul lui Dumnezeu în grădină. „De unde se aude clopotul?”, o în­treb. „De la locul unde oți fost mai înainte”, îmi răspunde. „De la Dege­tul lui Dumnezeu?”, o întreb iar. Nu îmi răspunde. Mă așez lângă ea și o privesc cum împletește un ciorap de lână. Deci, așa începe lumea, mă gân­desc, împletind un ciorap de lână. Femeia are 80 de ani, singurul om pe care l-am aflat în Valea Mică, într-o zi de toamnă, când tocmai a început lu­mea. Apoi, Ana Păcurar mi-a povestit fără s-o mai întreb despre viața ei cu Degetul lui Dumnezeu în grădină. Așa s-a născut, cu el aici, să-i tot arate cerul, când i-a fost greu pe pământ. Iar viața pe pământ a început sub un acoperiș de paie. Bucuria tot aici a aflat-o, la fel și gustul hranei: „Niște părădaie cu farină și puțină nădeală, și în zori, și la amiaz, și sara”. Apoi, munca: „la hotar, cu animalele, la seceriș, tot cu mâna și la grâu și la secară și la cucuruz.”

Stogurile Popii

Viață. Viață de om pe un pământ aspru, la poalele a doi munți: Trascău și Me­ta­liferi. Nunta, copiii, bă­trânețea. Ana Păcurar își cântă viața atunci când o povestește. Cuvintele ei urcă și coboară, se împle­tesc ca un murmur de ru­găciune. Mă gândesc la asta, în timp ce o ascult. O văd că se oprește. Mă pri­vește cu luare aminte, drept în ochi. Zice: „apăi, să știți că de rugat mă rog în altă parte”. „Dar de unde știți la ce m-am gân­dit?”, o întreb, „ştiu”, îmi răspunde, și-mi arată cu mâna Degetul lui Dumne­zeu. „Ăla-i locu’! De-o vre­­me, nu prea mai poci mere, numa’ pe bâte. Mi-e greu să mai ajung la biserică. Dar Dumne­zeu, drăguțul, e tăt aici, cu mine! Cum dă soarele, numa’ mă duc și îl iau în brațe și îi spun tot oful ce îl am în suflet. Iee…” Ana Păcurar s-a născut cu Degetul lui Dumnezeu în grădină. I se spovedește de când se știe pe lume. „Că pe el se sprijină tot cerul. Și soarele când răsare, tot pe el răsare! Aici or fost pustnicii noștri. Ce mult or pătimit, Doamne sfinte ! Și sufletul meu e tăt aici, unde omu’ nu vede decât o piatră!” Ana tace, apoi pleacă. Zice: „iee, până-n Ampoița doar ieșiți la drumul mare și apăi, tăt la vale, cu Ampoiul, până spre Alba”. Tocmai voiam s-o rog să-mi spună lucrul ăsta. N-am mai apucat. Nu o mai întreb de unde știe. Atunci când trăiești o viață cu Degetul lui Dumnezeu în grădină, pur și simplu, știi tot.

CĂLIN TĂMAȘ – La drum cu o bâtă de alun

Grădini la poalele Trascăului

Cele mai vechi urme de viață din Munții Tras­căului s-au găsit pe vârful stâncilor Stogurile Popii, pietrele aflate la intrarea în satul Ampoița. Mi-o spune un alpinist, Călin Tămaș, cu mirarea omului care caută o explicație. „Nu există potecă până acolo. Doar un cățărător experimentat poate ajun­ge până-n vârf. Și atunci, cum? Să fi existat scri­peți, trepte? Dar de ce? De ce să-ți duci viața într-un loc atât de greu accesibil?! De ce să vrea moții să trăiască în cer ?”

Tărâmul cu duhuri de piatră

Duhurile de piatră sălășluiesc pe toată Valea Ampoiului. Nu vreau să dezleg misterul stâncilor de aici, ci doar să-l înțeleg, să-l simt. Și simt: cerul a redevenit cer, e albastru, nesfârșit, deasupra și departe. Am plecat cu Călin Tămaș (omul care în urmă cu 10 ani a lăsat viața din oraș pentru cea de aici, din Ampoița) spre unul dintre aceste locuri fermecate: Piatra Bou­lui. Am intrat în pădure. Călin înainte, povestind, mângâind poteca cu bâta lui subțire, de alun. „Pentru câini?”, îl întreb, „Nu doar pentru câini”, îmi răspunde. Și pădurea în care pășim e un soi de biserică. O biserică de fagi bătrâni, cu ferestre uriașe, abia des­frun­zite, prin care lumina se desface în fâșii prelungi de raze. Degete de lumină care mângâie pământul: rega­tul ăsta nesfârșit de ciuperci și frunze. Câte o zeitate neștiută ne privește și apoi dispare: căprioare. Călin poves­tește, lemnul său de alun dă frunzele la o parte. „Sus, pe Stogurile Popii, sunt urme vechi de mii de ani, jos, la poale, viața merge mai departe.” Via­ța grea, de la poalele unui munte. „Aproape fiecare sat de pe Valea Am­poiului, cum mergi spre Zlatna, își are matca pe malul drept, spre Trascău. Râpe, stâncărie, pământ roditor pu­țin, viață aspră.” Există o mare dife­rență, îmi spune Călin, între satele Trascăului și cele din Metaliferi, deși cei doi munți sunt despărțiți de o singură apă, Ampoiul. O diferență care se putea vedea cu ochiul liber, până nu demult. Casele satelor din Trascău erau mai mici, clădite din lemn, cu acoperiș de paie sau șiță, cele din Metaliferi, mai trainice, din piatră, acoperite cu țiglă. „Oamenii din Metaliferi, pe lângă pământuri, au avut mereu un salariu, munca lor la mină. Aici, în Trascău, multă vreme, banul nu a existat. Se trăia, efectiv, doar din ce îți lăsa pământul. Dar grija asta pentru ziua de mâine și munca neîntreruptă i-au legat pe oameni și mai mult unul de altul, i-au legat și mai tare de pământ, de obiceiuri. Vei vorbi cu ei și vei vedea.” Și Călin tace, merge mai departe, iar bâta lui de alun pășește odată cu el, deschide drumul, îl binecuvântează. De când a venit aici, omul ăsta, Călin, a strâns în grădina lui tot ce se putea strânge din viața veche, de altădată: cruci, unelte, odăi vechi din bârne, șiță și paie. „N-avem voie să uităm”, zice, „de asta strâng tot ce este gata să fie înghițit de timp”. Ieșim pe culme. Ne întâmpină vântul, regatul lui neîmblânzit care risipește norii și îi aduce pe pământ: pete albe, ici și colo, turme de oi pe munți, uriașele clăi de piatră ale stâncilor din vale, Stogurile Popii. Vântul ne spulberă cuvintele și dezmiardă ver­dele târziu al pă­durilor de pe Valea Ampoiului. Aici, la Piatra Boului, s-a zămislit fru­musețea lumii în toa­tă nemărginirea ei. Nimeni și nimic n-a putut s-o dea la o parte. Privesc. Mă umplu de bu­curie. Cobor spre oameni.

GRIGORE FAUR zis Măcinicu – Despre fumuri roșii și albastre

Gheorghe Faur, zis Măcinicu

„Iee, pe horhoaie, cu plugul tras de boi… Ce-s horhoaiele? Apăi, că râpi, loc rău, ce să fie? Acolo sămă­nam grâu’ de primăvară! Ăla era temeiu’! Și la casă, și la animal, tot cu grâu de primăvară te ajutai. Apăi, că paiu’ la grâu’ ista-i mai lung, mai aspru, nu-i ca ăla de câmpie. Și crește și pe hor­hoaiele din munte! Că n-om avut noi pământ d-ăla fain, cum au alții, da’ ne-om descurcat cu al nost’! Și fără bani ne-om descurcat, de unde bani?! Da’ nici pe comuniști, mama lor de javre, nu i-om lăsat să se atingă de sat! Or vrut să vie, da’ i-om pus pe fugă!” Grigore Faur, zis și Măci­nicu („apăi, că asta ni-i ciufala familiei, din bătrânii vechi”) se oprește, gustă din mustul ca mierea, mă îmbie și pe mine cu o cană. „Ț-o fi de folos, să-ți mai tragi sufletu’ cât m-asculți.” Îl ascult. „Tăți împreună om fost, nu răzbeam altfel să ne facem munții casă. Nu ca azi, fiecare pentru el! La noi nu s-o pomenit așa ceva! Plată? Ce plată să ceri, când ți-ajuți ve­cinu’? Numa’ sara, o plăcintă cu brânză și un pa­har de vin, și aia era mai mult decât ce trăbă! Da’ dacă dai – muncă, pită, orice – dai din inimă! Aia-i tot!” Îl întreb pe Grigore despre pietrele satului. Se uită lung la mine, se codește să răs­pundă. „Mno, unii văd ce nu se vede, și alții nu. Ăia care nu văd nu îi cred pe ăi de văd. Dacă tu ăi fi un d-ăla care nu crede și io ți-aș spune ce am văzut, n-o să zici tu de mine – uite, Măcinicu îi nebun? Mai bine nu-ți zic. Îți zic doar că o fost un moș, An­dreicuț, care o tot văzut vâlvele cum joacă zălu­de, acolo, la Piatra Boului, la poar­ta ce se deschi­de de Sântu’ Gheorghe, și o săpat să găsască aurul ce-l păzesc Alea. Nu l-o găsit, da’ l-o găsit smintea­la pe el. Da’ de văzut, cine are ochi să vadă vede. Apăi, ca niște fumuri îs, și verzi, și roșii, și albastre, fumuri care tăăăt joacă pe stâncă! Îi bine să ai bâta de alun la tine, când te duci la Piatra Bou­lui! Și mai mult nu mai zic! No­roc!”, îmi spune Grigore Faur, de 75 de ani, zis și Măcinicu. Golim cana de must, îmi iau ră­mas bun.

Gheorghe Man și „ghibolul” dintre stânci

Gheorghe Man

Îl văd de departe. Are ceva aprig, aspru, în felul în care calcă. O mândrie pe care și-o poartă la ve­dere, la fel ca mustața ușor albită și pălăria pusă pe cap. „Doamne ajută!”, zi­ce, „Doamne ajută!”, zic. Nu-l las să se ferească. Îl întreb direct de pietre și de vâlve. „Ăi”, zice, „ăi! De care vrei să-ți spun mai întâi, de Stogurile Popii sau de Piatra Bou­lui?” „Să le luăm pe rând”, îndrăznesc să-i spun. „Apăi, dacă-s pe rând, mai în­tâi vin Stogurile Popii, că-s în vale. Trei stânci mari, cum intri-n sat, un’ să varsă Am­poi­ța noastră în Am­poiul ma­re. „Cal­­carele de la Am­poi­ța” le zic proș­tii! Auzi la ei… Alea-s Stogurile Popii, de când e lumea lume! Și-ți zic și de ce, dacă tot întrebi! Acolo, în vremuri vechi, mi-or zâs bătrânii, s-o ascuns un ghibol – diavol, cum ziceți voi, la oraș – din cauza unor călugări. I-or luat urma pustnicii, oameni vechi, adevărați, și dă-i pe el să mi-l alun­ge! Mno, ghi­bolu’, de groaza lor, s-o rugat la stă­pâ­nă-su’ din iad să-l facă scăpat. Și nu­ma’ ce-o făcut Sata­na, unde-s stâncile azi, gaură mare din iad până sus. S-o băgat pe ea ghibolu’ și-o scăpat de călu­gări! Numa’ că gau­ra lu’ Satana o ră­mas deschisă și ia­du’ tot ieșea să ne vânture pământu’… Dacă or văzut așa, călugării s-or rugat la Dumnezeu să as­tupe gaura rămasă. Și Dumnezeu o tri­mes din cer stâncile cele! Eu am școală și-ți spun: geologii nu le-or dat de cap și n-or știut să spună cum de or apărut ele acolo. D-apăi, dacă îți spun că nu de pe pământ or venit, ci din cer, direct de la Dumnezeu, să astupe spurcă­ciunea lui Satana!? Mă crezi ? Apăi, că să mai știi de la mine că pust­nicii or ridicat pe stânci biserică mare. Or găsit ăștia azi urmele ei și se tot miră. Nu vă mai mirați, mă, atât, le zic, nu vă duce și pe voi capu’ că alea-s Stogurile Popii? Ale Po­pii, măăă! Popa din Biserică! Ce nu înțelegeți!? Cioabele de le găsesc ei acum îs de la biserica veche! No, așe cu ăste! La Piatra Boului îi altceva. Că acolo sus, pe culme, am trăit eu cât am fost flăcău. Eu, Gheorghe! Și-am văzut tot ce trebuie văzut, ca să știu ce să fac. Apăi, că-n noaptea de Sfântu’ Gheor­ghe, când s-o deschis poarta din piatră să iasă Satana-n lume, mi-am luat bâta me’ de alun și m-am dus acolo, singur, eu, Gheorghe, cu bâta, să-l aștept pe Sa­tana. Nu mă crezi, e trea­ba ta. M-ai întrebat, io-ți spun. Am strigat la el în miez de noapte, tare, să se audă până-n cer: no, numa’ ieși tu, spurcăciune, că io mi-s Gheorghe și te aștept! N-o avut curaj Spurcatu’ să iasă, am lovit poarta lui cu bâta și n-o mai ieșit de atunci. Numa’ pe Moș Andreicuț ce l-or smintit vâl­vele, atât”. Gheor­ghe Man își așază pălăria pe cap, „Doam­ne ajută!”, îmi zice și pleacă la fel cum a venit. Mân­dru, nesupus, aspru.

MOISE MIRON – Ieșirea în Rai

Grădina lui Moise Miron

Rămân înmărmurit. Îl privesc cum se duce. Mă duc și eu, caut un loc unde să-mi trag sufletul. Îl găsesc într-o grădină, la marginea pădurii, aproape de stânci. „Doamne azută!”, îmi spune o fetiță, „Doamne ajută!”, îmi spune și bărbatul care o însoțește, „Doamne ajută!”, le răspund și eu. Intru în vorbă cu Moise Miron. Are 64 de ani și e cantor în biserica veche de cinci veacuri a satului. „Ați ieșit la plimbare în rai”, zic. „Apăi, că doar în grădină. În rai se iasă abia cân’ pogoară Sfântul Duh pe lume, a doua zi după Rusalii… Se ține slujba la bi­se­rică, apăi preotul iasă cu oa­menii în țarină, la hotare, să bine­cuvânteze holda. Și abia acolo, pe pajiște, se adună toaaaată suflarea de om de pe Valea Ampoiului! Un sat nu lipsește! Se iasă cu ceteră, cu burdună, cu fluieră, și-ncepe jocu’, începe bucu­ria. Din moși strămoși îi lăsată săr­bătoarea asta. Apăi, aista-i numele: Ieșirea în Rai!”. Și Moise îi zâm­beș­te fetiței. Și odată cu zâm­betul ăsta, lumea se oprește din nou, cerul se destramă de tot albas­trul lui și se lipește de tine, îți intră pe sub piele. Îl simți pe dinăuntru, fără în­ceput și fără sfârșit: un zâm­bet. Degetul lui Dum­nezeu, mângâind încet pământul.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian