Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Plânsul îngerilor din Sălciva

Biserica din Almaș-Săliștea

În 2012, după două veacuri de bucurie și rugă­ciune neîntreruptă și doar un deceniu de uitare și tristețe, biserica de lemn din Sălciva, un sat din Țara Zarandului, în apropiere de Zam, a fost desfăcută bucată cu bucată și pusă la pământ. Aflată de multă vreme pe lista monumentelor isto­rice, ea a încă­put apoi în containere și a părăsit pentru totdeauna Valea Mureșului, ca să ajun­gă departe, toc­mai la Dunăre, în Călă­rași. O călă­torie menită să însuflețească cetele de îngeri și sfinți zugrăviți pe lemn, să-i învie într-un alt loc, prin credința altor oameni, să le șteargă de pe chipuri lacrimile adânci lăsate de atâta amar de ploaie, de geruri și nin­sori. Pentru că în Sălciva, în biserica de lemn, cetele de îngeri și sfinți plân­geau tăcuți, de peste un deceniu. Acoperișul lăcașului ajunsese într-un stadiu avansat de de­gra­dare. Prin dra­nița mâncată de vreme, ploaia și ninsoarea își făceau lăcaș în biserică. Icoanele vechi erau măcinate de apă și frig…

De 150 de mii de euro ar fi avut nevoie enoriașii din Sălciva ca să-și salveze biserica. Costurile res­taurării unui monument de patrimoniu sunt enorme. Bani mulți, oameni puțini. Așa că sătenii au ales soluția simplă. Au dat jos grajdurile vechiu­lui CAP, iar cu materialele provenite de acolo, au ridicat o biserică nouă, din zid. Biserică să fie! Sfinții vechi de două sute de ani, toată istoria bătrânilor, mândria aceea de a te putea închi­na într-una dintre cele mai falnice biserici de lemn din Transilvania au fost date uitării. „Ce puteam face?”, ridică oamenii din umeri. „Bine, măcar, că o luat cineva biserica!” As­tăzi, despre sălcivanii de la 1799, care cum­păraseră cu bani grei „cuie la bise­rica cea nouă”, nu-și mai aduce aminte nimeni. Nici de pisania scrisă în stân­ga altarului: „Această sf[â]ntă biserică s-au zugră­vit cu ajutorul lui D[u]mnezeu la anul 1811, cu chel­tuiala a tot satul Sălciva, fiind parocu Ion Gheorghe(…), învă­țătoriu Cost[an]di[n] Popovici, giurat Cetină Ghiorghie, bumeț Cetină Lazăr, Ho­dor Iancu, Popă Ianăș, boldicier Urs On, Chitor Pascu, Chitor Carpăn, Drăgan Alicsandru, și s-au gătat în luna lui iulie în 26… în zile[le] prea lumi­natului împă­ratului nostru Franțișcuș sfârșit și lui Dumnezeu laudă, Nicolae Pătruț.” Toți acești oa­meni nu mai sunt printre noi. I-a dus devale istoria. Dar oare truda lor să fi rămas fără urmă de amintiri și regret? Să se lepede țăranii așa de ușor de bise­ricile lor strămoșești? Răspunsul nu e ușor de aflat. În toți acești ani de când umblăm ca reporteri prin satele neștiute ale Ro­mâniei, am înțeles că dede­subtul realității mai există un strat, nevăzut, la fel de adevărat ca cel de la su­prafață. În toate drumurile noastre, mereu și me­reu, am căutat să-l aflăm, să scoatem la lumină ceea ce nu se vede. Adevărul tăinuit, adevărul locurilor, poves­tea vie a unor oa­meni la care nu mai ajunge ni­meni.

Cerbia. Biserica dintr-un car de boi

Sălciva. Când îngerii au fost lăsați să moară

O privire rapidă pe hartă îmi arată că în 8 dintre cele 13 sate ale comunei Zam se păstrează vechi biserici de lemn, aflate și ele pe lista monumentelor isto­rice. O adevărată comoară, despre care se vor­bește atât de puțin! Oare realitatea din toate aceste sate – Almaș-Săliște, Almășel, Cerbia, Deleni, Godinești, Mi­cănești, Pogănești și Zam – este la fel de tristă ca cea din Sălciva? Se mai slujește în bisericile de lemn? Și dacă da, cum reușesc oamenii de acolo să le păs­treze vii, când, doar la o arun­cătură de băț distanță, în Săl­civa, s-a întâmplat ce s-a întâm­plat? Pentru răspunsuri la toate aceste întrebări, am pornit într-o altă călătorie spre locurile acelea tainice, unde adevărul este mai adânc și mai viu de­cât realitatea care se vede.

Valea Almașului. Înăuntrul lumii. Acolo unde începe liniștea, acolo unde pădurile coboară din cerul zgri­bulit de iarnă și se strâng în jurul tău, precum o mantie de li­niște. Zumzetul lumii a rămas departe, la intra­rea pe vale. Ai intrat în liniște. Te întâmpină o fulguire blândă, o adiere de ninsoare sau poate doar îngerii ce se odih­nesc și fâlfâie ușor din aripi, ca să și le zvânte de zăpadă. Ninge în Cerbia. Primul sat, când urci pe apa Almașului, tot mai sus, în inima munților. Prima biserică. O păsăruică de lemn, încremenită într-un zbor mut, spre cerul acesta acoperit de aripi de îngeri. Cuminte ca hramul pe care-l poartă, cuminte ca „Buna Vestire”. Îi dau roată, caut să văd dacă realitatea a mușcat din lemnul bătrân. Povestea ei, așa cum o spune profesorul teolog Florin Dobrei de la Episcopia din Deva, se pierde în negura timpului. Potrivit pisaniei încrustate în lemn, biserica a ajuns în locurile astea în 1694. Nu a fost ridicată, ci cobo­râtă de undeva, de aproape de cer, de pe un deal al satului Visca. Șase care cu boi au purtat-o până aici, în Cerbia, ca apoi turla ei să țâșnească de pe pământ spre cerul din care ninge. „Și nu este singura care a făcut acest drum”, spune pro­fesorul. „Bisericile de aici erau înălțate pe dealuri, acolo unde, la începuturi, se afla și satul. Doar că, odată cu vremea, oamenii s-au tot mutat spre vale. Și au luat și bisericile cu ei!” Dacă n-aș ști că întruchiparea aceasta de lemn, de liniște și de rugă­ciune, e mai bătrână de trei veacuri, aș jura că toc­mai ce s-a pogorât din cer. Stejarul ei se odihnește pe o temelie de piatră, ce pare nouă. Turla care adăpostește clopotul nu pare atinsă de intemperii, iar șița de pe acoperiș, cea care s-a destrămat și a făcut îngerii din Sălciva să plângă, este aici la fel de strălucitoare precum solzii unui pește fabulos. Nimic care să spună că în biserica asta s-a strecurat duhul potrivnic al realității. S-a înnoptat și oamenii s-au ascuns. Strig, dar nu iese nimeni la porți. Când îngerii își scutură aripile de zăpadă, din satele astea vechi nu rămâne decât fumul din hornuri și lătratul stins al vreunui câine.

Pogănești. Femeia cu brațe de șerpi

Biserica din Pogănești

Nici în următorul sat, cum urci pe vale, Pogă­nești, nu întâlnesc pe nimeni. Până și magazinul sătesc este închis. Doar ninsoarea asta blândă mă întâmpină, și fumul abia întrezărit de pe hornurile caselor. Strig. Îmi răspund câini, vocea îmi e aco­perită de vuietul Almașului. Unde or fi pierit oame­nii ? Trec un podeț de lemn, caut mai departe și gă­sesc. Nu oameni, ci urma lor sfântă: o biserică. Aceeași turlă care a pornit spre cer, în zborul ei încremenit, cu crucea înainte. Și două tin­de, două intrări. Una a femeilor, cealaltă a bărba­ților. Pe ușa bărbaților e pus lăcat. Pe ușa femeilor, nu. Intru în tinda lor. Un desen străvechi, încrustat în lemn, străjuiește intrarea în biserică. O femeie. Brațele îi coboară de-a lungul ușii, se ondulează sub forma unor șerpi, până la podea. Toate femeile acestui sat, din 1773, când și această biserică a coborât de pe deal într-un car tras de boi, toate femeile au pășit înăuntru pe sub aceste brațe nesfârșite, șerpești. „Șerpi și sunt”, îmi spune profe­sorul Mircea Lac, cel mai mare specialist în sculpturile de lemn din zona Hunedoarei. „E o re­prezentare veche, țărănească, a Judecății de Apoi. Nu sunt brațe, ci șerpi, șerpi care mușcă din sânii femeii sterpe! Dacă vreți, e un soi de averti­zare pentru femeile din vechime, a chinului ce le așteaptă pe lumea cealaltă dacă vor trăi păcatul de a nu avea copii.” Profe­sorul Lac este sigur pe ceea ce-mi spu­ne. „Veți găsi reprezentarea asta și mai sus pe vale, zugrăvită înăuntrul bise­ricii din Almaș-Săliște. Asta, dacă oa­menii de acolo vor vrea să v-o arate.” Îl ascult pe profesor și plec mai depar­te, în munte, spre biserica din Almaș-Săliște, ca să văd și acolo pedeapsa supremă a șerpilor.

Almaș-Săliște. Înăuntrul unei ghinde de stejar

În drumul meu, mă opresc în Micănești, doar ca să văd că biserica de aici este la fel de trainică și de vie ca acum 260 de ani, când a fost înălțată. Veș­mân­tul ei de gorun este tot acolo, prins temeinic într-o coadă de rându­nică. Același zbor încremenit de pasăre. Clopot în cer. Nu, trădarea din Sălciva n-a ajuns până aici, în satele astea neștiute! Încă nu am dezlegat misterul, dar de asta sunt aici. Și de asta plec și mai departe, în sus, de-a lungul apei, pe drumul acesta îngust, care se va în­chide tocmai aproape de cer.

Am ajuns. Almașul vuiește, păsări uriașe se ro­tesc deasupra pădurii. Mai departe sunt doar munții si frigul. Te-ai teme, dacă fumul domol de pe hor­nuri, cântecul stins al cocoșilor și-o biserică mică, un cuib de lemn, n-ar fi îmblân­zit acest pustiu. E tot ce ai nevoie ca să te simți acasă, atât de departe de lumea știută. Aici, în Almaș-Săliște, la poarta minunii de lemn pă­zită de o cruce, te așteaptă, ne­clintit, un om. Primul om de când ai intrat pe valea cu biserici de lemn. Te salută fără să vorbească, înclină doar ușor din cap. Nu ai nevoie de mai mult, e de ajuns ca să înțelegi că ai fost primit. „Delu”, îți spune că-l cheamă.

Dorel Negru, zis Delu

„Negru Dorel, dacă vreți tot numele, dar nu-mi spuneți așa, că n-are nici un rost. Delu e de-ajuns. Așa mă știe toa­tă lumea de aici”. Și Delu pășește înainte, cu o cheie în mână, spre cuibul de lemn, care, straniu cumva, mi se pare că se tot micșorează cu cât mă apropii mai mult de el. Biserica nu pare mai mare decât o ghindă de stejar. Delu des­chide poarta, intrăm. Rămân încre­menit! Bise­rica asta, nu mai mare decât o ghindă, are pictată pe ea lumea întreagă! E ca și cum te-ai fi întors în basmele copilăriei, iar omul ăsta taci­turn, îmbrăcat în hainele lui de muncă, cu fesul așezat șui pe creș­tet, s-ar dovedi un vrăjitor bun, care te călău­zește spre o lume secretă. Ai pătruns pe poarta unei ghinde și ai ajuns înăuntrul unui stejar mai bătrân de două veacuri! Ești una cu rădăcinile pământului, una cu seva plină de viață, una cu trunchiul uriaș care țâșnește spre cer, îm­brățișând cu crengile sale, ca niște brațe nesfârșite, întreaga lume! Ești în miezul tainic și viu al lumii, laolaltă cu toți îngerii și sfinții! Miezul lumii într-o biserică de lemn! Delu tace, cu cheia în mână, mă lasă să privesc, îmi vede uimirea, apoi în­cet, ca pentru el, adăugă: „No, asta-i. Sufletul nostru.” Nicio­dată, niște cuvinte atât de puține n-au în­semnat atât de mult. Poate pentru că mă aflu aici, înăuntrul lumii, într-un stejar bătrân, nu mai mare decât o ghindă, laolaltă cu cetele de îngeri și sfinți. S-a fă­cut timpul să vorbesc. Îi caut pri­virea lui Delu, omul privește în sus, pe bol­ta de unde Dumnezeu Tatăl îm­bră­țișează în­treaga fire. Zice iarăși, șoptit, ca pentru el: „Sufletu-i suflet. El le știe pe toa­te, el îi știe pe toți. Unde am fost prunci botezați? Aici am fost! Unde ne-o legat Dum­nezeu om cu femeie? Aici! Unde ni s-o cân­tat de îngro­păciune? Aici! Aici îi toată viața și istoria satului! Dacă n-ar fi fost biserica asta, nici noi n-am fi fost! Cine ne-a adus pe toți îm­preună, mereu? Apăi, că nu biserica asta?!” Ca prin far­mec, intră lumină înă­un­trul bisericii, și încă un om se apropie de noi. Delu e bucuros să tacă. A spus tot ce avea de spus. Și mai mult decât atât.

„Cine știe a face dube, face și ’coperiș de biserică!”

Muierea care nu face prunci

„Rudianu Sima”, spune omul nou venit că îl cheamă. „Am văzut poartă deschisă la biserică, am vinit să văd ce-i”. Îi repet omului ce mi-a spus Delu, că biserica asta este sufletul sa­tului. Bărbatul dă hotărât din cap: „Cum să nu fie?! Sigur că îi!” Îl în­treb cum se poate atunci să-ți lași su­fletul să plece departe, cum s-a întâm­plat cu biserica din Sălciva. Rudianu Sima zâmbește: „Se poate, da’ numai când satul nu mai e împreună. De aici pleacă răul, când oamenii-s despărțiți!” Omul îmi explică apoi lucru­rile acelea care nu se văd, cealaltă realitate, cea care nu se vede: „Oamenii din Sălciva n-au mai ținut de biserica veche, pentru că peste ei o venit comu­nis­mu’, cu colectivul, iară peste noi, nu! Aici, dumi­ni­ca și de sărbători, așa puțini cum mai suntem, am fost mereu la biserică!

Rudianu Sima

Ei, sălcivanii, nu! Ei erau la țarină, să lucre pentru colectiv, chiar și în sfânta dumi­nică! Înțelegeți?! Ți se rupe din suflet! Că de plouat, ploaie și la noi, și la ei! Și dranița, cu anii, dacă n-o schimbi, tot se duce pustiei! Da’ noi n-am așteptat niciodată pe nime’ să facă ceva în locul nostru! Am văzut că se duce șița de pe ’coperiș? Am strâns mână de la mână și l-am chemat pe Biriș al nost, meșter mare în lemn, ăla de face și dubele de colindă! Păi, cine știe a face dube, face și ’coperiș de biserică! Ș-o făcut omu’ nost! Dar la ei n-o mai făcut nime’! Ș-o ajuns ploaia pe sfinți! Aia-i. Pe ei i-or dezbinat timpurile, pe noi nu! Apăi, că mândrie mai mare ca biserica nu există pe lumea asta! Nu mai avem noi nici școală, nici dispensar, nici ma­ga­zin! Da’ biserica, așa puțini cum am rămas, nici o sută de suflete, nu ne-o ia nimeni!”. Sima Ru­dianu se oprește din vorbit și îl ațin­tește pe Delu: „No, mă, Delu, i-ai arătat la omul ăsta ce se as­cunde după perdea?”

O perdea peste păcatele lumii

Murariu și Crăjmariu

Delu tace. Face câțiva pași până la un perete și trage la o par­te pânza care-l a­co­peră. Încreme­nesc. Pe un perete în­treg stau zugrăvite pă­ca­tele lumii, închi­puite de un pictor ne­cu­nos­cut. „Nu se mai știe azi cine o fost zugra­vul. Dar știm că lu­cruri d-astea nu trebuie văzute de co­pii”, îmi explică Ru­dianu. Oameni goi își așteaptă osânda pentru relele fă­cute: „Murariu care ia prea multă va­mă”, „Crâj­mariu care mestecă vinul cu apă și-l vinde cu vase prea mici”, „Vrăjitoarea care-l scote pă dracu și-l trimite în slujbă”, „Curvarii și curve­le, tâlharii, ferme­cătoarele și descân­tă­toarele și luă­toarele laptelui”, „Bi­raele și ju­ra­ții care fac judecată strâm­bă”, „Omu care doarme dumi­neca dimineața”, „Muia­rea somnu­roasă și lenioasă”. Toți acești păcătoși sunt puși la cazne de diavoli. Iar dia­volii, pentru că aici e Judecata de Apoi a țăranilor, nu cea canonică, bisericeas­că, poarte și ei nume: Căpitanu Potelici, Cocoti, Rânja, Noțea, Denălie, Câfu și Pufu! Un întreg bestiar, tăinuit de copii și străini. Păcatele tre­buie să fie știute, dar nu și văzute, ca să nu smin­tească pe nimeni. De asta, perdeaua care acoperă chinu­rile iadului. Simt pri­virile celor doi ațintite spre mine. „Dacă vreți să aflați mai multe, vorbiți cu părintele Burza. El îi preotul bisericilor de-aici. Mai mult ca sigur, o ști ce și cum.” Delu trage perdeaua la loc peste iadul țărănesc. Suntem ia­răși într-o lume fără pă­cate, în miezul plin de sfinți al unui stejar trans­format în biserică. Su­fletul unei lumi cu 84 de suflete: Almăș Săliște. Ieșim. Delu închide poarta cu cheia. S-a oprit ninsoarea. Biserica este iarăși la fel de mică precum o ghin­dă de stejar.

Deleni. Sufletul nu e de vânzare

Părintele Ioan Burza

„Sufletul nu se vinde!”, stri­gă preotul Ioan Bur­za. „Asta le-am spus oamenilor de la mu­zeu!” În 2015, „Mu­zeul Astra” din Sibiu a vrut să cumpere micuța biserică a satului Deleni, ce aparține de comuna Zam. Patru familii mai erau și sunt în că­tunul acesta, uitat pe culmile Mun­ților Zarand. Patru familii și un preot care urca din vale, vreme de patru ceasuri, ca să slu­jească în bisericuța lor. Patru familii și un preot. „Vă spun drept”, spune părintele Ioan Burza, „n-am vrut să rămân în amin­tirea oa­me­nilor drept preo­tul care a vândut biserica! O bise­rică îi su­fletul locului! Cum să-ți vinzi sufletul? Cum?!Știu că am făcut ce trebuie, deși îi tare greu. Se duce acoperișul de la atâta ploaie și ninsoare. Șița nouă îi bună luată, numa’ opt mii de lei, să plă­tești un meșter s-o pună, nu se găsesc. Poate dacă m-o auzi cineva să se milostivească de noi…”

Părintele Ioan Burza a ieșit la pensie, după 43 de ani în care a tot slujit în bisericile acestea de lemn de pe Valea Almașului. Mai slujește și azi, când îl cheamă oamenii la sărbători, împreună cu preotul cel nou. „Am slujit și în biserici noi, de zid. Dar îi rece acolo, parcă mă strânge ceva, nu-s eu ăla care sunt. Dar când slujesc aici, pe Valea Almașului, în lemnul ista vechi, odată prind aripi! Îs acasă: altfel cânt, altfel simt! Știți ceva?! Aici și timpul e altul! E timp vechi, ca stejarul, nu d-ăsta nou, de zid! Și oamenii îs toți laolaltă, se face amiaz’ și tot slujești! La oraș, cânți odată și gata-i slujba! Dincolo, unde-i șoseaua, îi altă lume ca cea de aici…” Preo­tul Burza tace. E născut în Pogănești, pe valea a­ceas­ta cu biserici de lemn. Aici, într-o altă lume, unde timpul s-a oprit în loc.

Înger pe lemn

Am aflat ce voiam să aflu: de ce a plecat o bise­rică, de ce au rămas celelalte. Dar sunt abia la înce­put. Voi mai rămâne în locurile acestea vrăjite, pe Valea Almașului, ca să aflu toate câte mai sunt și nu se văd. Preotul Ioan Burza e gata să îmi poves­tească mai departe.

Dragi cititori ai revistei, vă propunem ca în întâm­pinarea Sfintelor Paști, să ne unim efortul pentru a spri­jini refacerea bisericii de lemn din Deleni. Vom sal­va, nu doar un monument istoric, ci și sufletul unui sat.

Banii se pot trimite pe adresa: Pr. Ioan Burza, sat Po­gănești nr. 11, com. Zam, jud. Hunedoara, cod 337559

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian