Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Comanca

Ce ați spune dacă ați afla într-o bună zi că printre noi se află o lume uitată? Că un­deva, aproape de culmi înconjurate de păduri nesfârșite, mai trăiesc niște făpturi fabu­loase, de a căror existență nu mai știe nimeni? Că locul acesta nu se găsește în vreun desiș de ne­pătruns al junglei amazoniene, ci aici, la noi în țară, în județul Vâlcea, la nici două ore depărtare de lumea pe care o știm? Ce ați spune dacă s-ar găsi dovezi că aceste ființe fabuloase și neștiute sunt oameni în carne și oase, întocmai ca noi? Oameni vechi, care trăiesc izolați, departe de realitatea care îi înconjoară, de sute și sute de ani? Ați pleca oare într-o călătorie, în afara timpului, ca să-i aflați? Sau ați căuta explicația care să vă scutească de obosea­lă? Pentru că răspunsul e simplu: în România, de decenii întregi, așezările din munți au fost abando­nate total. Comanca, un sat care aparține de Băile Olănești, este doar unul dintre aceste locuri.

Pâine pentru cei uitați

Fereastra spre munți

Doar poștașul, preotul, un antreprenor care tot cumpără teren și case, fără să se știe prea bine la ce-i vor folosi, și un bărbat din Olănești, Gică Ga­nea, se mai încumetă să parcurgă cei patru kilo­metri de clisă grea, ce urcă de la drumul forestier până sus, în Comanca. Pe Gică Ganea oamenii îl numesc „îngerul păzitor al satului”, pentru că atunci când urcă până la ei, vine încărcat cu pâine. Pâine pentru toți cei care nu mai pot coborî în vale, pâine pentru cei uitați, pâine pentru care Gică nu cere niciun ban. Îl veți găsi acolo, la capătul dru­mului, și vă va spune că e un om ca toți oamenii și că omenia e drumul pe care pășim în viața asta. Pe preotul Mircea Bâcu îl veți găsi în biserica din Băile Olănești. Este, și el, de-al locului, și încă de pe vremea când era copil şi urca, alături de tatăl său, la oamenii din munți, Comanca i se părea cel mai frumos loc de pe pământ. Toate pășunile acelea pline de miei, de izvoare și cer albastru sunt și acum pentru el imaginea raiului. Un rai care, spune preotul, s-a împuținat cu vremea, a îmbătrânit și a început să se stingă. Viața s-a tot mutat la vale, unde lucrurile sunt întotdeauna mai simple, nu însă și mai adevărate. Șaizeci de case număra satul în trecut, doar nouă mai sunt locuite astăzi. „Dar raiul rămâne”, spune preotul Mircea Bâcu. Îl simte de neclintit, ori de câte ori ajunge iarăși acolo, la ca­pătul lumii. Și mai simte ceva Mir­cea Bâcu, atunci când pășește în Comanca: menirea sa de preot. „Nicăieri pe lume nu simt mai puternică legătura asta dintre om și Dumnezeu, pe care o mijlocește preotul. Acolo, ca în niciun alt loc, mă simt cu adevărat slujitorul lui Dumnezeu pe pământ. Ni­căieri nu mă simt așteptat cu mai multă bucurie. Și nicăieri, masa aceea întinsă, că e vorba de un pa­har de lapte, o bucățică de brânză, un ou sau un cartof fiert, n-o simt mai plină de gust și de omenie ca acolo, în Comanca. Când ajung în sat, toate gândurile mele sunt limpezi și mă simt iarăși copilul de demult! Asta le și spun oamenilor: sunt copilul vostru și am venit să vă ascult! Iar ei încep să-mi po­vestească tot greul care le apa­să sufletul. Și nu e puțin, să știți, cum nici bucu­ria lor de a trăi nu e mică!” Mircea Bâcu, preotul, și-a luat într-o zi copiii și a urcat cu ei până în Comanca. „Am vrut să vadă cum arată viața ade­vă­rată. Și nu m-am înșelat, au simțit ce am simțit și eu copil: că acolo este raiul pe pământ.”

Un rai al cărui drum nu a fost asfaltat niciodată, deși istoria începe în el. În Comanca trăiesc primii oameni. Oameni care au fost aici cu mult înaintea celor din vale. Oameni cu care a început viața și credința, oameni care au desțelenit pământurile, ca apoi să rămână acolo, pe pășunile lor înconjurate de păduri. Oameni vechi și ui­tați, la care nu mai ajunge aproa­pe nimeni. Oameni! Ei și viața lor au fost motivul pentru care m-am încumetat să plec la drum. Am fost acolo. Am fost în Co­manca.

Schitul călugărului Pahomie

Preotul Mircea Bâcu

Doar Dumnezeu mai știe ce trebuie să fi fost în sufletul vor­nicului Preda Bujoreanu, după ce copiii săi au pierit de o boală cumplită. În adâncul durerii sale, doar Dumnezeu i-a călăuzit pașii spre pădurile de la poalele culmilor Gerea, Folea și Că­pră­reața, din Munții Căpățânii. Lea­cul pentru durerile sufletești, atunci, ca și acum, nu putea fi decât rugăciunea. Rugăciunea care să tămăduiască rănile dinăuntru, și odată cu ele, și lu­mea, rugăciunea din inima pus­tiei, rugăciunea din palma ne­prihănită a lui Dumnezeu. Doar că pustia pe care vornicul Bujo­reanu a căutat-o ca s-o îmblân­zească cu un schit nu era pustie. Nu mică i-a fost mirarea când, și mai sus de locurile acelea pe care le credea de ne­pătruns, vornicul a gă­sit oameni. Oa­meni vechi, neștiuți de ni­meni, aflați în grija lui Dumnezeu. Împreună cu ei, la 1736, Preda Bujo­rea­nu a zidit Schi­tul Comanca, du­pă care și-a închinat și el viața lui Dumne­zeu. Cu alinare în su­flet, cu o lumină nouă, călăuzitoare, a deve­nit călugărul Paho­mie. Și a rămas lân­gă oameni, în locu­rile acelea de sub culmile Gerea, Fo­lea și Căprăreața, în raiul Munților Căpă­țânii.

Biserica Anei

Eugenia Bădescu

Am trecut un podeț șubred peste apa Olăneș­tiului, călcând printr-un râu de clisă, care a înghițit drumul cu totul. „Unde mergeți?”, mă întreabă un pădurar, mirat de îndârjirea cu care calc în poteca de nămol. „În Comanca”, îi răspund. „Comanca?!”, și privește nedumerit la bocancii mei, ca și cum i-aș vorbi despre o călătorie la capătul lumii. „Ce să gă­siți în Comanca?!”, mă întreabă iar, de parcă n-ar fi sigur de răspunsul meu. „Oameni”, îi spun. „Și chiar vreți să mergeți prin noroiul ăsta până-n sat? Nici nu mai sunt oameni acolo, numai bă­trâni…” E rândul meu să-l privesc lung, ca pe o arătare ciu­dată. Nu-i mai răspund. Zic doar Doam­ne ajută și îl aud că îmi răspunde la fel. Mă afund în noroi. Zumzetul vieții pe care am lăsat-o în urmă, în vale, se șterge. Urcușul, verdele nesfârșit al pășunilor, păsările care au umplut cerul, mă încarcă de-o bucurie care se lipește de mine. Aud fornăitul unui cal, întorc privirea și văd cum se apro­pie de mine un tânăr cu o privire aprigă, de haiduc din timpuri stră­vechi. Pare că nici nu mă vede, pare că nici nu mă aude când îl salut. Ar trece mai departe pe calul său for­năind, singur în drumul lui cu cerul, dacă nu m-aș încăpățâna să-i vor­besc. Se oprește, fără să mă pri­veas­că. „Ăsta-i drumul spre Co­man­ca?”, îl întreb. „Ăi”, îmi spune.

– Și ce-i acolo sus?

– Ce să fie?! Comanca!, zice și dispare pe calul său, sin­gur în dru­mul lui cu cerul.

Dumnezeu de la fântână

Capătul lumii e foarte aproape. O oră de mers de la podețul unde ai lăsat mașina. Urmează poteca dreap­­tă, ce urcă de-a lungul stâlpilor de curent. N-ai cum să te rătăcești, lumina te călăuzește până la capătul drumului. Lumina cerului de pri­mă­vară. Vei ști că ai ajuns când vei auzi cocoșii. La capătul lumii este viață, la capătul lumii este un sat: Comanca. Și mai este și lelea Ana. Te privește lung. N-a mai văzut de mult oameni în afara celor din sat. Oamenii din cele nouă case încă locuite, și pe fata ei, singura care se mai încumetă să urce până aici, în Comanca. N-o întreba pe lelea Ana câți ani are. N-o să știe exact. Va spune că nu mai are ce face cu ei, că numai Dum­nezeu le mai știe numărul, că trebuie să fie mai mulți de 80. Și n-o întreba pe lelea Ana de cât timp n-a mai coborât în lumea de jos, pentru că îți va arăta botele în care se sprijină și va spune că a și uitat când a fost ultima oară acolo.

Lelea Ana

Un lucru e sigur, lelea Ana nu va pleca niciodată de la Comanca. Va rămâne aici, sus, cu grădinuța ei de legume și car­tofi, cu pisica și găinile ei. Cu liniștea și durerea. Liniște, pentru că știe că Dumnezeu îi e aproape, durere, pentru că un trăsnet i-a răpit viața singu­ru­lui ei fiu. De atunci, lelea Ana nu mai vrea să audă de oi. „Mânca-le-ar lupii să le mânce”, spune. Fiul ei era cioban în munte, avea doar 24 de ani când s-a dus. Scoate o fotografie și ți-o arată: „fără de samăn de voinic și de frumos era!” Unde merge la biserică lelea Ana? Îți arată troița veche din fața casei. Aia e biserica ei. Și mai sunt încă trei troițe, toate vechi, toate puse pe la răspântii, reazăm pen­tru bătrânii din sat care nu mai pot merge până la schitul ridicat de strămoșii lor și de călugărul Paho­mie. Iar dacă o întrebi pe lelica Ana cum vor­bește cu Dumnezeu, auzi cum va spune în șoaptă: „ia uitați-vă ce lumină vine de sus”, și veți vedea lu­mina, toată, în ochii ei. Și ochii fe­meii se vor umple de cer, când va spune că rugăciunea ei sună așa: „Iisu­s și Măicuța prea­cu­rată, gân­diți-vă și la mine”. Mai mult nu știe ce să zică, dar nici nu este ne­voie, că nu o dată a simțit mâna lui Dum­ne­zeu cum o trage afară din sufe­rință și îi aduce alinare. Și va mai spu­ne Ana Andreescu, din satul Comanca, că abia ce a făcut focul, că e încă frig și că tare se mai bucură că a vorbit cu un om venit de departe. Și când pleci, te urmărește lung cu privirea și-apoi închină aerul din urma ta. „Dumne­zeu să vă aibă-n pază, să mai treceți pe la noi!”, strigă, iar cuvintele ei, aici, la capătul lumii, ajung până sus, până la crestele înzăpezite ale Mun­ților Căpă­țânii și chiar și mai sus, până în stră­fundurile cerurilor, de­parte.

Cântecul cocoșului mut

Pășești pe potecile noroioase, căl­cate doar de vaci și de oi, până ce ajungi în ograda unei case de lemn. În ogradă, cântă un cocoș aproape mut. Îl ascult cu luare aminte, pentru că la capătul lumii, în Comanca, ăsta e un semn de viață, iar Eugenia, femeia care iese să mă întâmpine, știe foarte bine rostul din munți. Fără brațele ei pu­ternice, fără forța ei de muncă, tatăl ei bolnav nu s-ar mai afla azi printre noi. „Când pornești la muncă, nu te mai oprești decât când se duce lumina”, zice. Nu vrea, totuși, să plece, deși la 42 de ani, Eugenia e tânără încă, și viața (ar spune mulți) se află în altă parte. Nu și pentru ea. Ajunge acolo, jos, în Băile Olănești, o dată pe săptămână, doar ca să umple un rucsac de provizii. Pa­tru ore de drum pentru câteva pâini, ceva tă­râțe, zahăr, ulei, orez. Dar nu se plânge de greu. Spune că de co­pilă pleca cu feștila în mână, înaintea zorilor, ca să ajungă în lumea de jos, la școală. Asta e viața ei de o viață. Aici, la capătul lumii. „Doar n-o s-o las pentru o cutie de chi­brituri, la bloc”, spu­ne și dispare în casă, ca și când n-ar fi fost. Cocoșul mut încearcă, încă o dată, să cânte.

Și mai sus, în satul Comanca, trăiește Con­stantin Andreian. „Nea Tineleeee!”, se aude din vale. „Vineeeeri, omu­leeee”, răspunde Con­stan­tin. Și răspunde și la întrebări, spune cu mân­drie că strămoșii săi care alături de călugărul Pahomie au zidit schitul din vale sunt primii stă­pâni ai munților și pădu­rilor, și că viața de pe culmile Olăneștiului a iz­vorât de aici, din Co­man­ca. Că unii au rămas mai departe, în sat, pă­durari sau ciobani, iar alții au coborât în vale, spre un altfel de trai, mai simplu… Că cei rămași sunt asemeni urșilor. „Cum stă ursul în bârlog, stăm și noi ascunși în satul nostru. Nu mai ieșim decât rar, pentru mân­care. Și tot mai greu ne e, că se adună anii peste noi, se tot adună… Am și eu peste 70 și nu mai pot să iau drumul la pas, înainte și înapoi, pentru un pic de merinde. Noroc cu omul de mă strigă înainte, nea Gică. Și noroc cu preo­tul, Mircea Bâcu. Numai ei se mai încumetă s-ajungă în bârlogul nostru. Ei, și, rar, unul ca dumneavoastră. Sun­tem uitați și nu ne mai știe nimeni, trăim mai de­parte doar cu voia lui Dum­nezeu”. Nea Tinel se uită la cer, iar acolo sunt munții. „Să spuneți la ziar că nu oameni ați întâlnit în Co­manca, ci urși. Și că urșii erau blânzi, așa ca mine.”

Calul ca un înger alb

Nicolae Popa

„Doar râși și lupi și pust­nici se mai ivesc în satul ăsta de la capătul lumii”. Nicolae Popa în­tinde mâna și arată culmea de deasupra pădurii. „Ei vin mai des să ne vadă decât oamenii din vale”. Dar oful lui Nicolae Popa nu e ăsta, ci că Schitul Comanca, unde au fost botezați, cununați și înmor­mân­­tați toți oamenii satului este acum mâ­năstire. „Maicile de acolo nu mai știu cine am fost noi. Se uită de parcă am fi săl­batici veniți din pustie! Am ajuns să ne simțim străini în biserica zidită de mâinile strămo­șilor! Noroc cu preotul nostru. Că doar el urcă până la troițele și casele noas­tre. Nu­mai îl vezi cum apare, dis de dimi­neață, pe orice fel de vreme. Doar el ne mai știe, poș­tașul și Gică cu pâinea, că altfel, unde să te mai duci, și cu cine să mai vor­bești, când numai calul te mai ascultă, sea­ra, ce ai pe suflet?”. Calul lui Nicolae e alb ca un înger, te priveș­te cu înțelegere ome­nească și dă din cap.

Feciorul întors din morți

Lelea Maria

Și dacă tot ai bătut drumul până sus, la capătul lumii, în Comanca, caut-o și pe Maria Din. E acolo, sprijinindu-se în bote, la poarta de lemn a casei ei micuțe, lipită de un zid pe care verdele a tot ruginit până a devenit albastru. Va privi în zare, va privi munții, iar tăcerea ei va fi albă și grea, ca zăpada nesfârșită care a rămas sus, pe culmi. „Vecinii mei? Dumnezeu și Măicuța Dom­nu­lui, ăștia suntem toți! Am avut doi feciori, dar s-au dus. Cel de pe urmă s-a dus Vla­dimir”. Patru săptămâni au trecut de când mezinul ei, cel mai falnic cioban din Co­man­ca, a plecat „pe ceea lume”. De atunci, s-a mai întors în casa părintească o singură dată. „Era în zori, înainte de cân­tatul coco­șilor. A intrat în tindă, s-a așezat pe pat, lân­gă mine, și a stat așa și m-a privit. L-am văzut cu ochii închiși, l-am văzut și am început să plâng. „Ce faci, mamă?”, m-a întrebat; „plâng, copile, plâng”, i-am zis, și așa, prin plâns, l-am întrebat lui cum îi e unde e. Și el numai mi-a zâmbit și a zis – „io-s bine, mamă, nu mai plânge”. Și când am dat să mă trezesc și să-l iau în brațe, el dus a fost, ca un abur.” Nu plânge lelea Maria. În ochii ei e doar zăpada topită de pe crestele mun­ților. O înde­părtează cu mâneca hainei, pentru că i-a promis lui Vladimir să nu mai vadă lacrimi în ochii ei. Lelea Maria știe până în adâncul sufletului că el se va întoarce iar, cândva, în zori, înainte de cântatul co­coșilor. „Pentru asta mai trăiesc, pentru asta îmi cat de treabă prin grădină și vorbesc cu câinii mei. O să mă duc și eu, când feciorul meu va veni iar la mine, când am să-l iau în brațe și am să-i spun cât îl iubesc! Mai am de trăit, mai am”. Și lelea Maria va întinde botele ei spre cer, va binecuvânta lumea cu ele, iar capătul lumii va fi locul de unde izvorăsc – nu doar apele, ci și viața pură, fără de sfârșit.

1 Comment
  1. Va multumesc pentru ca ne faceti cunostinta cu oameni frumosi care ne pot fi si noua modele de a ne trai viata cu credinta neclintita in Dumnezeu.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian