Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Îngerii din Parâng

– Două zile printre salvamontiști –

Un caz

Veteranul Dan Breda

Părea o zi perfectă pentru drumeție, și nimeni nu putea bănui ceea ce avea să se întâmple. Elena și-a luat bocancii, rucsacul plin cu tot ce era nece­sar, pălărioara de soare. Era o dimineață răcoroasă și Parângul strălucea în toată splendoarea sa, cu vârful în nori mici și albi. A urcat cu telescaunul până la cota 1700, apoi a pornit către Parângul mare, urmând traseul marcat. Pe măsură ce mergea, inima i se umplea de frumusețea înălțimilor. Orașul Petroșani se vedea ici și colo, sub nori, ca un mic mușuroi roșcat. În brazi șuiera domol vântul, stârnind cântec de cetini. Un munte magnific și blând, ce te lasă să te plimbi pe spinarea lui. Pornise de vreo trei ore, când a decis că era momentul să facă o pauză. Mult nu mai era până în vârf. A lăsat rucsacul jos. Aerul tare îi limpezea mintea, totul era acum mai clar. Să fi fost o rădăcină ieșită din pământ, pe care nu o văzuse, sau o piatră răsărită din grohotiș? Ochii îi erau ațintiți pe cer, la norii care treceau chiar pe deasupra capului ei, era de ajuns să întindă mâna, să îi atingă. Brusc, a simțit cum un picior îi alu­necă, și-a pierdut echilibrul, și cerul pe care îl privea s-a rotit. A încercat să se agațe de ceva în cădere, dar era doar piatră împrejur. Ca să nu se ducă la vale, a încercat să-și fixe­ze picioarele în ce a nimerit. Grohotiș alune­cos și înșelător. Talpa i-a scăpat între doi bo­lovani și s-a auzit doar un zgomot în­fundat, ca de creion rupt. N-o durea nimic. A vrut să se ridice, dar piciorul îi rămăsese înțepe­nit. Prin piele, îi ieșea osul rupt. I-a luat doar câteva secunde să înțe­leagă ce se întâmplase, dar abia după câteva minute a realizat gravitatea situației: accidentată și singură în vârf de munte. Liniștea înălțimii o încon­jura cu aceeași tandrețe, peisajul măreț și impunător al Parângului era tot acolo, impasi­bil. Mirosul de cimbrișor și brad. S-a gândit să strige după ajutor. Poate ar fi auzit-o vreun cioban aflat cu oile în munte, vreun alt tu­rist. Dar cât vedea cu ochii pe coas­ta munte­lui, nu era nimeni. Atunci a simțit cum începe dure­rea. Mai întâi ca niște ace. Apoi ca un fier înroșit pus pe pielea picio­rului. A simțit cum crește frica în ea. A tras aer în piept. A închis ochii. Tele­fonul! Trebuia să ajungă la telefon! Rămăsese în rucsac. A început să se târască până la el. La fiecare mișcare, piciorul o durea tot mai tare. Simțea cuțite, de la genunchi în jos. A ajuns la ruc­sac. A scos telefonul. A sunat la 112. A răspuns o centralistă: „112, ce ur­gență aveți?”. „Sunt în Pa­râng, și am un picior rupt”. Cen­tralista i-a făcut legătura la Salvamont. „Un­de sunteți?”, a în­tre­bat o voce de bărbat. Unde era? Nu știa. Mersese vreo trei ore. „Ce vedea?”. Vârful Parâng, în stânga, o vale cu câte­va pietre mai mari și, jos de tot, o pădure de brad. A început să se roage plângând. Doar un miracol o mai putea salva. Piciorul îi atârna de la jumătatea gam­bei, părea că este de cauciuc. Dure­rile deve­neau cumplite. Atunci i-a văzut cum vin. Doi băr­bați se apropiau de ea. Două siluete pe care le vedea ca prin ceață. „Suntem de la Salvamont! Fiți liniș­tită! Sunteți în siguranță!”. Lacrimile îi șiroiau fără să le poată opri. „Am doi copii”, a reușit să îngâne. „E o ruptură de tibie și peroneu. Mă au­ziți? Trebuie să vă punem oasele la loc și să vă prin­dem o atelă”. Unul dintre bărbați i-a scos bocancul. A palpat-o. A privit-o, apoi, brusc, i-a împins oasele la loc. A stră­fulgerat-o o durere cumplită. S-a auzit ca un scrâș­net, și a leșinat. „Doamnă, mă auziți? Mă auziți?” Auzea, dar nu putea vorbi de durere. „Va trebui să vă ducem cu o targă până în platoul de jos. Acolo va veni un elicopter să vă ia. Va trebui să rezistați, pentru că nu avem voie să vă dăm calmante”. Mai veniseră între timp trei bărbați. Au pus-o pe targă și au început coborâșul. Apoi s-a auzit huruitul eli­copterului. Un medic i-a spus ceva despre somnifer. Și-atât. S-a trezit pe patul spita­lului, cu soțul și cei doi copii lângă ea. Fusese ope­rată. Piciorul salvat. Trăia.

Șoseaua iadului

La datorie

Am urcat la cabana salvamontului din Parâng, alături de Remus Popescu, șeful echipei. Era la primele ore ale dimineții, și el intra într-o tură obiș-nuită, de două zile și două nopți, în care nu avea voie să părăsească postul. Drumul era asfaltat dar abrupt, cu multe curbe dese și strânse, încât mașina de teren se opintea din greu să înainteze. Către cota 1700, priveliștea devenise apocaliptică. Prin ceață, la început ca niște animale mari și negre, apoi cu contururi clare, se vedeau zeci de mașini abando­nate chiar pe mijlocul șoselei, sau căzute în șanț, unele lovite, altele răsturnate. Remus mi-a explicat: „Ieri, din senin, a început o ploaie cu gheață. În câteva minute, șoseaua a devenit sticlă, și la cât de mari sunt înclinațiile drumului aici, șoferii s-au trezit pe un alunecuș de neevitat. După cum vezi, cei mai mulți și-au abandonat mașinile și au plecat pe jos. Vor veni să le recupereze când se va dez­gheța drumul. În mod normal, șoseaua asta trebuia deja închisă… Așa, oamenii văd că e bună, urcă, și se trezesc blocați cine știe pe unde, pentru că vremea este foarte schimbă­toare în Parâng”. De altfel, așa cum aveam să aflu, principala problemă a turiștilor și cele mai multe cazuri salvate de Salvamont sunt din cauza vremii, care în munte se schimbă foarte repede. O zi frumoasă de vară se poate trans­forma în câteva minute în furtună ucigătoare, o blândă zi de toamnă poate deveni în câteva momente dez­lănțuirea iernii. „Am pățit-o chiar noi, salva­montiștii”, îmi spune Remus. „Am plecat la o intervenție vara, la 27 de grade. Pe traseu am văzut cum norii negri se înghesuie de nicăieri deasupra noastră și a început imediat o grindină formidabilă. Nu aveam unde să ne adăpostim, așa că ne-am pus ruc­sacii în cap, să nu ne lovească gheața. Ful­gera pe lângă noi de săreau pietrele și puteai să auzi în aer zumzetul electricității. În câteva minute s-au făcut trei grade și tremuram de frig, nu știam cu ce să ne acoperim mai bine”.

Remus, Dan și Adrian

Remus, Dan și Daniel, o parte din echipa Salvamont Parâng

Cabana salvamontului este printre ultimele case către munte. Aici fac salvamontiștii ture de câte două zile și două nopți, astfel ca în perma­nență să fie cineva prezent, în caz de ur­gență. Primul lucru uimitor este peisajul. Ești deasupra norilor, tovarăș cu crestele de piatră și câteva pâl­curi răzlețe de brazi. Câteodată, norii te învăluie, par­că ar vrea să te ducă cu ei într-un vis alb. Alteori se aștern peste văi și vezi cum iau forme diver­se, ca de făpturi uriașe, fantas­tice. Totul este măreț aici și toate stârnesc un ecou de măreție în suflet.

Afară e frig, deși nu e zăpadă decât pe creste. Simți cum vântul îți taie obrazul cu gheața lui. In­trăm în cabană. O clădire destul de mare, de cărămidă, cu un hol mare, living cu canapele și tele­vizor, bucătărie și, la etaj, cinci camere. Chiar la intrare e și o cămăruță cu un pat, pentru prim ajutor. E cald, miroase a mân­care gătită. Cei doi colegi ai lui Re­mus ne primesc bucuroși: Adrian Diaconu, celălalt salvamontist oficial, și Dan Breda, voluntar vete­ran. Aici sunt doar doi salvamontiști angajați, restul, aproximativ zece, sunt volun­tari. Domnește un aer de familie pe care aveam să îl înțeleg mai bine pe măsură ce poveștile se depănau. Obligați să stea câteva zile împre­ună, prin rotație, salvamontiștii tră­iesc ca în familie. În plus, riscu­rile prin care trec, adesea între viață și moarte, au creat un soi de frăție, în care știi că la un moment dat îți lași viața în mâinile celuilalt. „Da, suntem ca o familie aici”, spune Dan, veteranul. „Câ­teodată stăm mai mult aici ca acasă și suntem greu încercați. Sunt mo­mente în care o decizie poate pune în pericol viața celorlalți. Vezi că e zăpadă și ai de trecut o pantă, ca să ajungi la vreun turist rămas blocat. Șeful grupului hotărăște dacă trecem sau nu. Dacă zăpa­da aia o să o ia la vale cu noi sau nu. Dacă riscăm să murim înghețați. Dacă înaintăm sau nu. Și atunci, el trebuie să preia responsabilitatea vieților noastre. Iar noi trebuie să avem încredere, să ne lăsăm viețile în decizia lui. Sau în coarda întinsă de un coleg, sau în pioletul bătut în stâncă de un altul. E foarte greu să ai o echipă bună de salva­montiști. Încrederea trebuie să fie maximă, și la cățărat pe o stâncă, și la traver­satul unei prăpăstii. Dacă unul singur nu funcțio­nează corect, suntem toți în pericol”.

Toți pentru unul, unul pentru toți

Diferența dintre o structură militară și cea a sal­vamontului este că nu există o verticală a auto­rității. Totul se discută, deciziile sunt pro­puneri, nimeni nu poate ordona sau obli­ga. Și totuși, orga­ni­zația funcționează mili­tărește! I-am găsit pe Dan și Adrian echipați de intervenție, ca și cum în secun­da urmă­toa­re ar trebui să plece pe front. Așa stau pre­gătiți în permanență, în pantaloni de schi și bocanci, cu echipamentul la îndemână. Câteodată, diferența dintre viață și moarte este de un minut, minutul pe care îl pierzi cu echiparea. În plus, odată ce faci parte din echipa salvamont, nu poți părăsi raza de acțiune: „Noi suntem răs­punzători pentru intervenția imediată. În situa­țiile de urgen­ță, noi suntem cei ce mergem să acordăm primul ajutor și să evaluăm cazul. Însă jos, în Petroșani, sunt ceilalți salvamontiști și ei vor veni să inter­vină, în funcție de ce spu­nem noi că este nevoie: targă, mașină, elicopter, anumite materiale. Așa că nimeni nu poate pleca din localitate sau de la ca­bană, fără să-i anunțe pe ceilalți. Trebuie să fim pregătiți la orice oră din zi și din noapte. Dar ne place meseria asta, de-aia o facem. Într-o noapte, tremuram și aveam frisoane, eram răcit. Și a sunat telefonul pentru urgență. Am sărit din pat și în 15 mi­nute am fost echipat. Nu mai simțeam nici febră, nimic! Soția mea s-a speriat”. Ce fel de serviciu e ăsta? Ce te face să sari noap­tea din pat și să pleci de nebun pe munte? „Nu știu să explic prea bine. Poate e adre­nalina aventurii, poate e sentimentul că viața unui om depinde de tine, e muntele… poate toate la un loc”, spune Remus.

La prânz, ne punem la masă. Au gătit Dan și A­drian. Ciorbă fierbinte de cartofi, și fasole cu ciolan afumat, cu murături. Mâncarea e foarte gustoasă și se potrivește numai bine cu frigul de afară. „Ăsta e frig?”, râde Dan. „Să vezi când zăpada trece de jumătatea ușii, de ieșim pe balconul din spate, ca să ne facem potecă! Și când bate crivățul de nu poți să stai în picioare. Și de obicei, tocmai când e cea mai rea vreme, trebuie să intervii, să ieși, să iei muntele pieptiș. Cam așa e la Salvamont. Când toți stau în casă, la căldură și la adăpost, tu ieși că ai de salvat un om. Cine crede că în meseria asta doar te plimbi cu snow-mobilul pe pârtie, îmbrăcat frumos, în uniformă roșie, se înșală”. Pe colțul mesei din bucătărie este un caiet mare, un fel de jurnal de bord al cabanei. Acolo sunt trecute toate evenimentele și intervențiile. La una dintre zile este notat cu pixul: „Elena, fractură de tibie și peroneu. Predată la elicopter SMURD”.

Mai tot timpul, unul dintre ei stă pe canapeaua de la intrare și privește pe geamurile mari ce dau către începutul traseului montan. În felul ăsta îi monitorizează pe cei ce pleacă spre munte. „Așa vezi diferența dintre cei ce sunt adevărați oameni de munte și cei ce nu sunt. Uite, cei care pornesc acum pe traseu vor, poate, să facă doar o plimbare scurtă. Dar în mod normal, când pleci pe munte, treci pe la salvamont, întrebi cum e traseul, ce pericole potențiale sunt, ce recomandări. Sunt unii cărora ne oferim noi să le dăm detalii, și ei spun că nu-i nevoie, că știu ei mai bine, că au mers pe nu știu câți munți. Și tocmai ăia ne sună după aia să venim să îi salvăm… Dar noi nu judecăm oa­menii. Doar îi salvăm”, spune Adrian.

Stațiile de emisie-recepție sunt în rastel, la în­cărcat. În pivniță, dulapurile sunt aranjate cu echi­pa­mentele pregătite: bocanci de schi, de cățărat, de mers, coardă, pioleți, carabine, gheare pentru ghea­ță, aparate pentru detectarea sub zăpadă, sonde, cască de protecție. Aici, în cabană, e o atmosferă de familie aflată la sfârșit de săptămână, dar poți simți cum planează încordarea, așteptarea perma­nentă, care la primul apel de urgență poate ex­ploda.

Muntele magic

Măreția Parângului

Cei de la „Salvamont Parâng” au în grijă mun­tele și împrejurimile sale. În total, 75 de mii de hec­tare! Pe pereții cabanei sunt atârnate mai multe hărți ale muntelui. Am fost curios pe care dintre ele se discută traseele de intervenție atunci când e cazul. „Pe niciuna”, îmi spune Dan. „Noi am copilărit aici, am trăit aici. Când doamna Elena, cea cu piciorul rupt, ne-a spus ce vede – o vale, câteva stânci și o mică pădure de brad, noi am știut exact unde este, știam traseul de urmat. Nu pot să spun că știm fiecare piatră, în plus muntele se mai schimbă, dar știm potecile, știm zonele și reperele. Așa că, în caz de urgență, noi nu discutăm traseul, ci echipele și materialul ce trebuie luat, pentru o primă intervenție”.

Dacă aș fi vrut să aflu cum este Parângul, nu pu­team să nimeresc într-un loc mai bun! Așa că i-am întrebat pe salvamontiști cum arată muntele în inti­mitatea lui: dacă pe lângă toate pericolele înfruntate, Parângul le oferă și frumusețe, și dacă ei apucă să se bucure de ea.

Dan Preda, aflat la pensie acum, a lucrat în mină. Dar de 15 ani este salvamontist. Este îndrăgostit de munte! Așa mai compensează întunecimea anilor de mină, cu lumina crestelor și apropierea cerului. „Parângul nu e nici mai bun nici mai rău decât alți munți. E la fel de periculos. Dar are o frumusețe specială! Și nu o spun doar eu, o spun miile de străini – cehi, polonezi, nemți – care vin aici și se minunează de peisaje, de sălbăticia și natura nea­tinsă, care la ei nu mai există, sau nu e așa de ac­cesibilă ca la noi, că în Tatra, de exemplu, nu se plimbă nimeni pe unde vrea, doar pe traseu marcat și doar cu ghid. Aici am văzut ursul cum mănâncă afine liniștit, am văzut cerbi uriași, am ascultat roti­tul cocoșilor de munte și am văzut haite de 20 de lupi, făcându-și drum prin zăpadă. Nu sunt feno­mene paranormale, ca în Retezat, unde apar OZN-uri, dar ai atâta frumusețe pură, nea­tinsă! Pornisem într-o iarnă spre Parângu mic. Și, pe la jumătatea drumului, m-am oprit. Tot versantul din stânga era plin cu capre negre venite să se joace în zăpadă. Eu mă uităm la ele, ele la mine… În momente de-astea, simți că ești binecuvântat, că mun­tele te acceptă și ești una cu el. Și avem aici, în munte, și două familii de acvile. Le deo­sebești ușor după gheare și pene și sunt uriașe. Să ai privilegiul de a le vedea cum planează, cu aripile întinse, peste hăurile adânci, nu e puțin lucru! Parcă și tu zbori cu ele, parcă și tu ești liber cu ele! Ești fericit privind crestele și zăpezile nesfârșite și norii albi, pe care parcă pășești”.

Speranța roșie

Dan, fericit

Am urcat până la primele indicatoare din munte alături de Remus. N-ai fi zis că tră­iește în acest munte de ani de zile. Se bucu­ra ca un copil de peisaje, a scos telefonul și a început să fotografieze norii, un dans ne­bunesc al stihiilor pe fundalul cerului albas­tru. În depărtări se văd case risipite, săla­șurile de vara ale țăranilor. „Vara, mun­tele e plin de țărani care încă mai urcă aici, cu oile și cu vitele, așa cum era obiceiul când­va. În drumurile noastre, ne mai oprim pe la ei, povestim, bem o țuică, aflăm ce s-a mai întâmplat. Când au nevoie de ceva, pe noi ne cheamă, că altcineva nu poate ajun­ge la ei. Trăiesc așa, doar cu muntele și animalele lor. Par rămași din altă lume aici, și noi ne bucurăm că îi cunoaștem, că le-ascultăm poveștile fabuloa­se”. În timp ce privește muntele ca un îndrăgostit, îl întreb pe Remus ce este cel mai dificil în meseria de salvamontist, dincolo de faptul că trebuie să fii și alpinist, și medic, și mi­litar. „Cel mai greu e să anunți familia unui dispărut că nu l-ai putut salva. Adeseori, frumu­sețea muntelui te vră­jește așa de tare, încât te atrage ca într-o capcană a morții”.

Încă nu a căzut prima zăpadă în Parâng, dar cerul plumburiu spune că poate veni oricând. Va începe sezonul de schi, sărbătorile vor umple de glasuri vesele valea. Când oamenii sunt în vacanță, salva­montiștii muncesc cel mai mult. Ca în fiecare an, de Crăciun și de Revelion vor fi cel mai solicitați. Dar ei sunt mereu acolo, la datorie, în uniformele lor roșii, care semnalizează speranța. Din pa­siune pen­tru munte, din datorie, din iubire față de oamenii ei. Îngerii muntelui.

Catalin Manole

Născut în 1978, la Călărași, dar crescut în Slobozia, a urmat la Bucurelti studii de Filosofie și Jurnalism. Lucrează ca reporter pentru „Dilema” și „Plai cu Boi”, colaborând în paralel cu BBC, Tele7abc, LA&I etc. În 2002, este declarat Reporterul Anului de către Clubul Român de Presă. Locuiește 3 ani la Paris, unde își aprofundează studiile de Filosofie la Sorbona și efectuează stagii de pregătire la „Liberation” și RFI. În 2005, se alătura echipei de reporteri de la „Formula AS”. „Reporterul are una dintre cele mai frumoase meserii: să pună în cuvinte misterul și emoția vieții”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian