Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Amintiri cu zăpezi

– Am sărbătorit Anul Nou, în calendar e scris „Ianuarie”, dar iarna întârzie să sosească. De dorul ei, vă spunem po­vești din timpurile când oamenii o așteptau să vină cu bucurie, ca pe un dar al lui Dumnezeu –

Foto: Shutterstock – 4

De când mă ştiu, n-a fost bucurie mai ma­re pe lumea asta ca aceea a aş­tep­tă­rii primei zăpezi. Iarna a fost din­tot­deauna regina balului. Lumea se ordona după alte legi, după alte scenarii, pe ca­re cineva le ţinea în frâu cu mare măiestrie. Eram con­vinsă atunci, şi sunt şi acum, că iarna, mai mult decât orice alt anotimp, lumea se vede de sus rotundă, ca rotundul de lumină născut în jurul unei lumânări. În irizaţiile acelea diafane ce-o înconjoară pal­pitând ca o aripă străvezie de fluture îşi au locul şi oameni, şi umbre de îngeri, şi zăpezi fără în­ceput şi sfârşit, şi vise, şi, mai ales, poveşti…

Când zăpada a înghițit lumea

Cum deschideai uşa, ca să ieşi afară, în zăpadă, de tocul gros al uşii stătea reze­mată o mătură mare, din crengi de mesteacăn legate strâns. Aceea era „mătura de făcut urmă”, mătura cu care, de câte ori ieşea cineva din casă, tre­buia să cureţe că­rările atunci când ningea, ca să spul­bere omătul ce se aşeza în straturi groa­se. Mai întâi se făcea urmă pe drumul către izvorul de apă ce ieşea de sub rădăcinile unui alun, apoi se cu­răţa calea către graj­dul în care aş­tepta Matrona, cu uge­rul plin de lap­te, şi abia apoi porneai către poartă, ca să deschizi intrarea celor dinafară şi „să te pui în rând cu lumea”. Căci dacă n-ai fi curăţat drumul către uliţa mare, pe unde ar mai fi venit badea Petrea Poştariul, ca să aducă zilnic ziarul, împreună cu veștile locale, de pe cele­lalte uliți din sat? El era sin­gura noastră legătură cu lumea largă.    Câteodată, Pe­trea Poştariul nu făcea decât să des­chidă poarta ogrăzii şi să arunce grăbit ziarele. Dar atunci când îl auzeam tro­potind mă­runt, ca să-şi scuture bocancii ori cizmele de omăt, atunci ştiam că e un mic început de sărbătoare. Veneau odată cu el ştiri din lumea largă, poate vreo scrisoare de la unchiul plecat la şcoală departe, ori poate de la veri­şoara bunicii, măritată şi mai de­parte, cu un „domn apothecăr”, adi­că, un neamţ farmacist. Mă aşezam pe scăunaşul meu de lemn şi ascul­tam cu mare cumin­ţenie vorbele poş­tariului, înmuiate cu sârg în ra­chiul de chimin cu care-l cinstea Buna, în zilele în care-i aducea pen­sia ori vreo scrisoare. Şi pe sub aro­ma parfu­mată a țuicii, fiartă cu mi­rodenii, mai aflam, câ­teodată, și vreun cuvânt nou, la care mă gân­deam apoi zile în şir. De la el am auzit prima dată despre „trebonal” şi „devorţ”, şi mulţi nămeţi am călcat în picioare, repetându-le, până am pătruns ce în­seamnă, iar când, în sfâr­şit, am înţeles, mi-a în­gheţat su­fle­tul pe loc, numai şi la gândul că cineva dintre apro­piaţii mei ar putea ajunge acolo. Cred că atunci am înţeles prima oară că se poate întâm­pla să fie frig şi în inima omului, nu numai afară, în curtea îngropată în omăt.

A doua măturică de iar­nă,    mult mai mică şi prinsă într-o coadă scurtă de lemn lustruit, te aştepta lângă prag, cum deschi­deai uşa. Aceea era mătu­rica cu care trebuia să-ţi scuturi zăpada de pe hai­ne şi bocanci. Des­chideai uşa, dar te opreai şi te scuturai, adică te măturai cu măturica aceea mică, şi în vremea asta, îţi scuturai şi bocancii, tropăind pe podeaua de lemn. Doam­ne, câtă bucurie era când se auzea tropotit de bo­canci la intrare. Ştiam că cineva de departe vine cu veşti şi cu poveşti. Mătu­rica cea mică era o mare doamnă, nu lucra decât în lunile cu omăt, în rest, se odihnea în pod, cât ţineau căldurile verii. Cealaltă, mătura mare, de mes­teacăn, după ce-şi făcea treaba la omăt, cum venea primăvara, trecea în magazie şi era scoasă de acolo doar sâmbăta, când se mătura toată bătătura „la marea ştiinţă”, în aşteptarea sărbătorii de dumi­ni­că. Aşa, cu chibzuială, toată rânduiala gospodăriei și-a casei îşi rotea rostul în funcţie de vreme. Nimic nu era lăsat la întâmplare, şi era atât de simplu de trăit, ştiind că toate sunt la lo­curile lor sigure şi că nimic nu este fără rânduială, în gră­mada aceea de unelte, gesturi şi obiceiuri de zi cu zi. Şi din cauza aceasta, niciodată iarna, oricât de grea ar fi fost, n-a putut speria pe nimeni.

Într-un an, a nins atât de mult, încât zăpada a ajuns până la streaşina casei. Dar zăpada asta n-a venit ea oricum. Mai întâi, s-a lăsat o negură groa­să peste pădure care s-a întins peste deal şi a co­borât atât de jos, de atingea crengile copacilor. Apoi a-nceput ninsoarea, mai întâi în­cet, cu fulgi risipiţi, temători, apoi tot mai deşi şi mai mari, tot mai repezi şi mai neli­niştiţi. A nins o zi, a nins încă una şi încă una şi a nins încă multe alte zile la rând, iar tăcerea care s-a lăsat peste curtea noas­tră, peste uliţă şi peste sat a fost atât de mare, încât atunci când ie­şeam afară mi se auzea respi­rația, ca o făp­tură vie, ascunsă printre nă­meţii uriaşi. În zilele acelea, mătura mare n-a mai făcut faţă la curăţat po­te­cile albe, ce sclipeau în soarele amiezii, şi atunci Buna a scos din magazie lopata cea mare de lemn. Dar des­pre ea nu sunt prea multe de po­vestit. Era mare, grea şi lată, bună doar de mutat munţii de zăpadă din loc.

Zurgălăii cu flori de lână

Câteodată, venea unchiaşul Petrea şi scotea din magazie capra de tăiat lemne, o priponea în omăt şi-mi spunea să mă îmbrac gros. În vremea asta, el ascuţea cu o pilă în trei muchii dinţii sirisăului. Apoi punea un lemn pe capră şi mă urca pe lemnul acela, ca să-l ţin    nemişcat câtă vreme el şi mutul Găvrilă trăgeau de sirisău când într-o parte, când în alta. Nu vorbeau nimic între ei, nu mai aveau ce-şi povesti, că se cu­noşteau de când lumea. Lucrau în tăcere, şi peste noi iarna cernea steluţe de diamant. Doamne, ce-mi plăcea treaba asta şi cât de ciudat mirosea lemnul acela proas­păt tăiat, pe care trebuia să mă tot mut, după fiecare tăietură. Era ca şi cum, dintr-o dată, ar fi năvălit în curtea noastră încărcată de omăt toată pădurea vecină, cu mirosurile ei de ninsori sălbatice. Şi când era gata de tăiat un buştean, numai ce-l auzeam pe Găvrilă scoţând din mustaţa încărcată de promo­roacă un „Îhââmm!”, căci, de fapt, el nu prea era mut, numai că aşa-i ziceau oame­nii, pentru că tăcea tare mult şi ra­reori scotea câte un fel de mormăit, din care nu prea puteai să înţelegi dacă e mul­ţumit, supărat, ori doar mirat de ceea ce tocmai a făcut.

Alteori, venea alt „mut” la casa Bunii, Ianoş, sechereşul, care oprea la poartă sa­nia trasă de doi cai suri, până venea în casă şi se înţelegea cu Buna, de unde trebuie să aducă fânul. Cam pe la mijlocul iernii, când fânul se împuţina în podul grajdului, trebuia angajat sechereşul, într-o zi mai caldă, cu soare, ca să aducă fânul din clăile făcute pe pământurile de dincolo de apa Văii Albe. Bineînţeles că eram prezentă şi abia aşteptam să mă urc în sanie, înfăşu­rată în cojocul mo­şului, la dus, iar la întors, când sania era plină de fân, veneam în urma ei, pe ur­me­le lăsate de tălpicile groa­se. Dacă n-ar fi fost cântecul zurgălăilor legaţi cu flori de lână roşie la gâtul cailor, mai, mai că aş fi adormit în miro­sul aromitor al fânului. Adunam smocurile ce se agă­ţau de cren­gile de pe drum şi le băgam în buzu­narele paltonului, ca să duc cu mine amestecul acela ciudat de anotim­puri. Dar în buzunare mai erau şi alte crenguţe şi beţi­gaşe, bucăţi de scoarţă de mesteacăn, pe care pu­teai scrie şi desena, ori cine ştie ce alte seminţe ori boabe ciudate de fruc­te, găsite îngheţate prin pădure, şi de fiecare dată trebuia să prezint buzunarele la con­trol, înainte de a intra în casă, după ase­menea drumuri. „Ioi, ioi, nu ştiu cu cine sameni, gândeşti că eşti Fata Pă­durii”, îmi zicea Buna, scuturând bine paltonul şi lăsându-mă fără co­moara adunată cu atâta sârg din pădure. Dar am găsit leac şi pentru asta. Câtă vreme Ianoş descărca fânul, eu căutam un ascun­ziş potrivit, care cel mai ade­sea era sub acoperişul cuştii lui Leuţu, câinele alb, flocos. El nu m-a trădat niciodată. Nici un om nu se bucura mai tare ca el atunci când ningea pentru întâia oară. În săriturile lui prin zăpada spul­berată se amestecau bucuria în faţa fulgilor ce i se to­peau pe bot, şi, mai presus de toate, fericirea libertăţii to­tale, pe care prima ninsoare ţi-o aşterne la picioare. Nici un om nu se bucura mai tare ca el, poate numai eu, de aceea Leu a fost cât a trăit tovarăşul meu, fratele meu de iarnă.   

Plăcinte și ceai popăsc

Când era foarte frig afară, focul din şporiu nu se stingea nici noaptea. Buna se scula încetişor şi o ve­deam apoi în lumina gălbuie cum aranjează surce­lele frumuşel, una lângă alta, peste jar. Une­ori, nu se mai băga în pat, se aşeza pe lăduca de lângă şporiu şi stătea nemişcată o vreme, ascultând cum flăcările focului cuprind cu sfârâit cântat lemnele. Poate că atunci, în momentele acelea, când credea că n-o vede şi n-o aude nimeni, îşi făcea ea planurile şi socotelile care o ajutau să descurce iţele zilelor ei de văduvă. Până la mine, sub duna caldă care mă învelea, ajungeau doar frân­turi din vorbele pe care le rostea, într-o dis­cuţie închipuită cu cine ştie ce veci­nă, sau şoapte tihnite, atunci când vorbea cu motanul Ciurli, ce dormea tolănit în cotlonul lui cald. Iar dimineaţa, când mă trezeam, nu mai ştiam dacă doar am visat, sau chiar am auzit-o pe Buna vorbind singură. Nu puteam citi nimic pe chipul ei. Râdea uitându-se la mine şi mă mângâia pe frunte cu mâinile ce miroseau totdeauna a lapte cald. Miro­sul acesta de dimineaţă era şi mai plin atunci când lângă şporiu era aşezată covata în care dospea pâinea. O dată pe săptămână, sâmbăta, făcea pâine în cuptor, şi pe lângă pâine mai făcea plăcinte, pan­galău, riteş cu silvoiz de prune, cu care-i aş­tepta pe feciorii mai mici, unchii mei, care veneau acasă, de la şcolile din oraş. Şi-n serile acelea, casa se um­plea de oa­meni. Buna chema şi vecinii, îi chema şi pe unchii mai bătrâni, cu nevestele lor zâmbăreţe, şi pregătea câte-o oală mare de ceai, încărcat de miros de ierburi. Punea acolo şi cim­brişor, şi flori de trifoi roşu, un pic de mentă, câteva ra­muri de… nu mai ştiu cum se chea­mă, şi apoi lăsa oala aco­perită o vreme, pentru ca mi­rosurile să se împace unele cu altele. Strecura apoi ceaiul în căni şi pahare, mai mari sau mai mici, după cum era omul, dar nu le umplea decât pe trei sferturi. Scotea apoi din credenţ o sticlă butucănoasă din care turna în fiecare cană de ceai câte un dop de rachiu de prune. Asta era reţeta „ceaiului popăsc”, şi el nu lip­sea de pe masă niciodată în serile lungi de iarnă, când bucătăria Bunii deve­nea, dintr-o dată, neîncăpătoare. Nu ştiu de ce-i spune aşa, „ceai po­păsc”, poate pentru că după o ase­me­nea trataţie, însoţită de plăcinte musai calde, mulţi dintre invitaţii de sâmbătă sea­ra vedeau la plecare numai îngeri, în vreme ce erau bos­corodiţi de neves­tele cele gu­reşe, ori poate de la vreun popă, nu prea sfinţit, care o fi trăit în anii aceia de demult, în cătunul acela îngropat de nămeţi. Dar ştiu sigur, pe încercatelea, că atunci când îl bei, te simţi mult mai uşor decât fulgii care se aşează binecuvântaţi pe pământ.

Paznicii de argint

Când vine iarna, toate dru­murile se adună, se scur­tează, se strâng şi se întorc, ajun­gând mereu în preajma unui foc. Poţi să ajungi pe uliţa plină de sănii şi prunci, ori să fii la marginea pădu­rii, culegând boabe îngheţate de ie­nu­păr ori de porumbe, poţi să te în­torci de la baba Nas­tasia, unde-ai fost trimisă cu un pic de „zamă cal­dă”, că-i prea bătrână să-şi mai facă sin­gură. Dar ori din ce loc te-ai întoarce, tot un foc mare visezi, când ţi se strâng degetele îngheţate pe sfoara împietrită de frig cu care tragi sania după tine.

Există însă și dimineți mai blânde, când poți să te arunci pe spate, în zăpada moale, cu mâinile larg de­părtate, ca să ră­mână în omăt ur­ma ta, ca o urmă de înger cu ari­pile des­făcute. Într-un an, am um­plut gră­dina cu îngeri ti­păriți în ză­padă, ca să apere casa de negurile ce coboa­ră uneori din pă­du­re. Noaptea, când mă uitam pe fe­reas­tră, îngerii mei sclipeau în lu­mina îngheţată a lunii, ca o armată de paz­nici argintii.

Câteodată, era atât de mare omă­tul, încât, ca să nu înţepenească şi să nu îngheţe, unchiaşul Petrea    lua poarta din ţâţâni şi o ducea în şură. Doamne, ce mult îmi plăcea să văd cum iarna făcea minunea asta mult aşteptată, prin care curtea noastră se unea dintr-odată cu restul lumii şi trecea dincolo de gard şi de margi­nea pă­durii. Atunci îmi plăcea cel mai mult să-mi iau bocancii şi să plec în lu­me, călcând peste nă­meţii ce acopereau gar­duri și poteci. Oda­tă, pri­ma ninsoare mi-a adus o bu­cu­rie atât de mare, încât şi acuma, de câte ori văd fulgi pentru întâia oară, mi-aduc aminte cu drag de ziua aceea de demult. Când m-am trez­it dimineaţa, în locul şoşonilor mei găuriţi, am dat cu ochii de o straşnică pereche de bocanci, din piele groa­să. Păreau cam butucă­noşi, băieţeşti, se­mănau cu bocancii pe care-i purtau soldaţii. Dar aveau două catarame, două minuni ce străluceau în lumina clară a dimineţii. O, Doamne, ce frumu­seţe şi    ce bucurie! Mi s-a oprit respiraţia când i-am văzut. Atât de mare mi-a fost bu­curia, încât în noaptea ur­mătoare m-am încălţat cu bo­can­cii cei noi şi m-am culcat așa, în­căl­ţată, ca nu cumva să ple­ce de la mine, ori să dispară. Cu bocancii aceia aş fi putut traversa toată lumea. Mă ştiau toate drumurile, toate dealu­rile, toate po­ie­nile. Nimeni nu mă putea întrece. Să fi fost zăpada cât casa, cât mun­tele, şi tot nu mă în­spăimântam. Mă duceau bocancii mei oriunde, şi nici un drum nu mi se pă­rea greu, de netrecut. Am pur­tat bocancii aceia tot anul. Pielea lor s-a mai înmuiat. Nu mai erau aşa ţepeni ca la înce­put. Dar cu cât se scorojeau mai tare, cu atâta mi-erau mai dragi, cu atât era prie­te­nia mai veche.

Au tre­cut mulţi ani de-atunci. La ulti­ma mea trecere prin casa veche, am desco­perit cu ui­mire palto­nul albastru, agăţat de-o grin­dă afu­mată din pod. Bocancii însă nu mai erau. Cu siguranţă, se plim­bă şi azi, pe unde­va, prin nămeţii copilăriei.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian