Lux pe Mureș – VILLA ROMANA de la Rapoltu Mare

Războaiele purtate contra lui Decebal nu l-au împiedicat pe împăratul Traian să vadă frumusețea și bogățiile Daciei. Impresionat de priveliști și de resurse – mai ales aur, sare și argint – mai marele imperiului roman a investit masiv la nord de Dunăre. În câțiva ani, din cenușa războiului, a ridicat o strălucitoare provincie, cu gândul c-o va stăpâni pe vecie, în ciuda pericolului barbar. Una dintre dovezile grandorii romane în Dacia se află pe malul Mureșului, lângă Simeria, la poalele muntelui Uroi: o „villa” luxoasă, cu turn de apă­rare și ziduri pictate, un mic palat cum rar găsești în lumea rurală romană, la marginile imperiului. Am fost la Rapolt, într-unul dintre cele mai bogate situri arheologice din țară, ca să aflăm cum trăiau romanii în Dacia. Întoarcere în timpuri de istorie glorioasă, despre care știm prea puțin.

Dacia, provincie imperială

Când a pornit războiul împotriva dacilor, în care a mobilizat jumătate din ar­ma­­ta imperiului, împăratul Traian nu era deloc hotărât dacă va transforma teritoriile de din­colo de Dunăre, în pro­vincie romană. Gândul lui fu­sese să scape de permanenta amenin­țare a dacilor. Dacă mai amâna atacul, Decebal, cu ajutorul aliaților din jur, putea deveni prea puternic ca să mai fie în­frânt. Dar după victorie, când a înțeles mai bine peste ce re­surse se înstă­pânise – metale prețioase, pă­mânturi mănoase, mine uria­șe de sare – Traian și-a re­făcut re­pede calculele și a decis să ali­pească Dacia la ma­rele imperiu. O trudă dusă la ca­păt de soldații aflați până atunci sub arme. Într-o țară pustiită de răz­boi, totul trebuia construit de la zero: orașe, instituții, temple, castre, ferme, vile pentru nobi­lime, dar, în primul rând, indis­pensabilele drumuri romane, veritabile „au­to­străzi” ale anti­chității. În nu­mai câțiva ani, până la moartea lui Traian, lun­gul drum de la Dunăre la Poro­lissum, Zalăul de azi, pe noua graniță a imperiului, era gata! Un drum trainic, ale cărui vesti­gii îi impresionează și azi pe arheo­logi.

Marius Bar­bu, de la muzeul din Deva, lucrează pe un șantier unde tocmai ce s-a descoperit o bucată din drumul principal care lega, acum două milenii, princi­palele orașe ale Daciei romane. „Pe vremea aceea, plăteai cu capul dacă lucrai de mântuială! Chiar i-am invitat pe unii ingi­neri de la autostrăzile de azi să vadă cum lucrau meșterii de acum 2.000 de ani. Dacă torni un strat de asfalt peste drumul roman iese o autostradă mai bu­nă decât ce facem noi acum!”, spune Marius. „Construită la cele mai înalte standarde impe­riale, Dacia romană a fost una dintre bijuteriile epocii lui Tra­ian”.

Paradisul de la poalele Uroiului

Mi-am dat întâlnire cu Marius Barbu la Rapoltu Mare, în apropiere de Simeria, pe unul dintre siturile arheologice din Ardeal, care, după desco­pe­ririle spectaculoase din ultimii ani, ne dă o imagine vie a Daciei de după cucerirea romană. „Cum se trăia în Dacia, în perioada de pace de după cucerirea romană?”.

Stăm sus, pe un platou înalt, în stânga Măgurii Uroiului, unul dintre cele mai importante puncte de belvedere peste splendida lun­că a Mureșului. În vale se inter­sectează câteva dintre cele mai importante drumuri ale vechii pro­vincii: la 25 de kilometri e Micia, cu importantul său castru, la 40 de kilometri, e capitala Sarmizegetusa Ulpia, la vreo 50 de kilo­metri e Apullum, unde începea zona auriferă a Da­ciei, dar și bogatele zăcăminte de sare. Pe dealurile Mureșului, acoperite azi de păduri și pășuni, cu două milenii în urmă existau reședințe romane lu­xoase, cartiere de vile, întinse până la Băile din Geoagiu.

„Imediat după războaiele dintre Traian și Decebal, în zona asta se găseau «villae romanae», în jurul cărora, pe hectare în­tregi, erau ferme pline de animale: cai, vaci, capre, oi, păsări. Pe lângă creșterea animalelor, sclavii nobililor romani cultivau întinse parcele cu cereale. Era plin de astfel de ferme și în Țara Hațegului. Toată lunca Mureșului era cultivabilă. Acolo mai era o villa romana, în partea cealaltă, la 5 kilo­metri, e urmă­toarea. O alta e dincolo de Mureș, întinsă tot așa, pe un hectar. Toată Dacia romană era brăzdată de o rețea de drumuri principale și secundare, care duceau la câte o villa din asta, iar în jurul ei, pe zeci de hectare, erau numai câm­puri cu grâne. Toată lunca Mu­reșului, extrem de mănoasă, era folosită pentru agri­cultură. Dacia era o provin­cie foarte milita­rizată, era nevoie de mâncare și pentru cetățenii de rând, dar și pentru armată. De altfel, elita romană, patricienii, oamenii cu sânge albastru, cu asta se ocu­pau: cu agricultura. Comerțul era pentru cetățenii de mâna a doua, meseria curată și nobilă a unui patrician roman era cea de fer­mier”.

Sub umbra bolților

Nu s-a schimbat nimic în 2.000 de ani! Să fii agricultor și azi, e cea mai nobilă meserie pe Valea Mureșului. Pe malurile lui, de o parte și alta, se află un splen­did mozaic de parcele colorate – miriști aurii, de pe care cerealele au fost secerate,    porumbul încă verde, în ciuda secetei, lanuri luminoase de floarea soarelui. Și iată că și în urmă cu două milenii, în lunca Mureșului, patricienii romani trebuie să se fi simțit ca-n paradis!

Privesc departe, până spre Re­tezat. Într-un joc al închipuirii, îmi imaginez Mureșul de odinioa­ră alunecând leneș printr-o amia­ză toridă de vară. De jur împrejur, cât vezi cu ochii, vile înconjurate de ferme, din care, la umbra bolților de incintă, nobili romani urmăreau forfota de pe vale: sute de oameni trebăluind pe câmpuri și prin grădini, în timp ce carele, încărcate cu tot felul de bucate, troncăneau pe piatra cubică a drumurilor proaspăt construite. Trecuseră câteva zeci de ani de la marile războaie, iar pacea însemna prosperitate pentru noua Dacie. Pe malul „Maris”-ului antic, în dreptul Măgurii Uroiului, dintr-un mic port impro­vizat în meandrele liniștite ale râului, marfa – de la piatră de carieră, la saci cu cereale, amfore de vin și animale – era urcată pe plute și barje și o lua la vale, spre Micia. „Prag­matici cum îi știm, romanii foloseau Mureșul pentru transport: era mai rapid și mai ieftin. Avem destule dovezi în acest sens. Din păcate, urmele portului de la Micia au fost distruse când s-a făcut regu­la­rizarea Mureșului. Sperăm să fi dat de altele «proas­pete», la niște săpături făcute recent”.

Blestemul Daciei

Pe lângă toate darurile sale, terasa de lângă Măgura Uroiului stătea și pe o bogată carieră de travertin. „E chiar aici, în spatele nostru!”. În ve­chime, travertinul era la mare căutare: e o piatră care se încarcă de la căldura de peste zi, iar noaptea ține foarte bine de cald, chiar și iarna. Cu travertin au construit romanii villa de lângă Uroi. De fapt, romanii au ridicat ferma numai cu resurse din zonă. Cărămizile și țiglele și le-au produs singuri, peste fundațiile din piatră au pus lemn tencuit cu chirpici, iar construcțiile mai solide erau făcute din bucăți de travertin luate din deal și prinse cu mortar. Ferma avea în centru o casă frumoasă, cu mai multe came­re, în care stătea proprietarul cu familia sa, și mai multe clădiri anexe: locuințe pentru sclavi, grajduri sau hambare. Foarte probabil, proprietarul era un veteran de război, împroprietărit de împărat.

Când, prin anul 120, romanii s-au pus să-și con­struiască ferme pe Valea Mureșului, au făcut-o con­vinși că vor rămâne stăpâni în Dacia pentru tot­deauna. Ofrandele păreau să fi îmbunat zeii, iar auspiciile erau cum nu se poate mai bune. Nu doar apă limpede, ci lapte și miere curgea pe Mureș! Deși prezența militară era masivă în zonă, ca să se asigure că avutul lor e în siguranță, în cazul vreunei invazii barbare, romanii din Dacia și-au înconjurat proprietățile cu puternice ziduri de apărare.

„La sud de Dunăre, în provinciile vechi, mai ferite, nu o să vezi villa ro­ma­na înconjurată de ziduri. La noi, la Rapolt, avem ziduri serioase, nu glu­mă!”.

Dar în ciuda tuturor precauțiilor, paradisul n-avea să țină mai mult de 50 de ani. Ca un blestem, tot ce construi­seră cu atâta râvnă romanii, avea să se năruie sub forța nimicitoare a popu­lațiilor barbare. De ce se temuse Traian nu aveau să scape urmașii săi. „Ferma de aici supraviețuiește doar până în jurul anilor 160-170, când toată Valea Mureșului este distrusă. Barbarii atacă din mai multe părți, iar zona e pustiită, probabil de sarmați. Vilele sunt arse, totul în jur e ras de pe fața pămân­tu­lui”, își încheie povestea Marius Bar­bu.

„Palatul” cu încălzire centrală

Străbatem arșița zilei spre un loc unde zidurile străvechi se văd prin ier­bu­rile populate de miliarde de gâze și fluturi, amețiți de incendiul solar. Nea­bătut, Marius Barbu cercetează istoria, asemenea unui detectiv. „După două decenii, prin anul 200, Valea Mureșului renaște. Pe locul fermelor distruse se construiesc altele. Proprietarii sunt mai «stilați», casele mai trainice și mult mai frumoase. În mod clar, e reședința unui personaj foarte influent, despre care bănuim că ar putea avea legătură cu zona auriferă din Apu­seni. Am găsit în pământ artefacte care trimit spre lumea mi­nerilor. Suntem la poa­lele Apusenilor, acest sce­nariu e foarte plau­zibil. În același timp, proprietarul avea con­tac­te foarte strânse și cu armata. Materialul pe care îl găsim aici, datând din secolul III, este foar­te bogat: multă monedă, în mare parte din argint, multe fibule, o statuetă mi­nunată, un stylus din metal folosit pentru a scrie pe tăbliţele cerate, sau capul unei jucării de lut, care întruchipa un căluţ. Fiecare dintre aces­te descoperiri ne dă un detaliu în plus despre bunăstarea locuitorilor. Stăpânul e înstărit, vila avea apă curentă, am găsit urme de instalații, deci avea și încălzire centrală. Numai gaz nu era, în rest avea de toate”, glumește ghidul meu. „Și zidul de fortificație e acum mai mare, mai zdravăn, din andezit, o rocă mult mai dură, dar și mai scumpă. Iar detaliul cel mai spec­ta­culos e că intrarea în villa se face, la sud, printr-o poartă cu turn cu etaj. Ceva absolut impunător!”.

Priveliște din balcon

Marius Barbu a săpat personal în această zonă a sitului. Mă plimb cu el de-a lungul conturului zidu­rilor de apărare, groase de aproape 1 metru și înalte de peste 3 metri. Gesturile lui largi, teatrale, fixează în aerul fierbinte de Iulie adevărata grandoare a locului. Poarta, spectaculoasă, avea intrări separate: pentru oameni și pentru căruțe. Din mijlocul curții frumos pavate, Marius mă poftește să intru pe sub vechiul turn cu etaj. O rafală de vânt răcorește chiar atunci terasa și îmi simt cămașa fluturând în spate, precum tunica unui nobil roman de odinioară. Ar­heo­logii au recuperat pavajul camerei de deasupra porţii: pave­lele romane de câţiva centimetri au forma elegantă a unor piş­coturi şi se îmbină perfect. Camera de la etaj se continua cu un balcon către sud, susţinut de două coloane aşezate pe nişte bucăţi mari de andezit, de câteva tone. Ce frumuseţe de casă, în urmă cu 2.000 de ani!

Chiar aici, în stânga porții prin care am trecut, arheologii din Deva au făcut una dintre cele mai spectaculoase descoperiri de pe șantierul din Ra­poltu Mare. Săpau la uriașul zid de apărare, când – surpriză! – au dat peste fragmente dintr-o uriașă frescă, răsturnată cu fața în jos. La puțini ani după ce prima villa fusese făcută una cu pământul de in­va­ziile barbare, proprietarul celei de-a doua villa a înălțat și a întărit zidurile, și – iar asta i-a uimit pe specialiști – le-a îmbrăcat, la exterior, într-o minunată frescă! „Era ceva absolut spectacu­los la exterior! Am decopertat doar partea de jos și cea de sus a frescei, urmează să săpăm și mijlocul. În orice caz, fresca era foarte, foarte colorată: albastru, gal­ben, roșu, ver­de…. Cum s-o fi văzut de jos, de pe Mureș, de pe corăbiile care îl stră­băteau?”.

Închinare, cu un pahar de vin

Cobor câțiva pași mai la vale, înspre albia Mureșului. Un vânt por­nit din miriștea tunsă astâmpără vipia amiezei, unduind lanurile de floarea soarelui. Undeva, sub colbul drumu­lui pe care calc, acum 2.000 de ani va fi fost, mă gândesc, un drum roman, iar pe câmpurile astea întinse din jurul meu roboteau oamenii, iar sus, cu turnul său înalt, atingând albastrul limpede al cerului, era villa romană, cu coloane și pietre masive de ande­zit, cu brâul ei colorat de-a lungul zidurilor. Ce afaceri pe picior mare se vor fi făcut aici, la jumătatea dis­tan­ței dintre minele de aur și princi­palele centre administrative și mili­tare, la adăpostul zidurilor înalte și groase! Ce personaje de rang înalt vor fi trecut, înaintea mea, prin poar­ta cu turn, ca să-l întâlnească pe po­tentatul nobil de lângă Uroi! Și ce petreceri se vor fi ținut în palatul de pe malul Mureșului, stropite cu vi­nuri la fel de vechi ca istoria!

***

Dacii și romanii, ardelenii și americanii

În șantierul arheologic de la Rapoltu Mare se muncește pe rupte, de un deceniu, fără niciun leu de la statul român! Sumele ne­ce­sare vin de la zeci de studenți străini, care plătesc bani grei ca să ajungă în România și să lucreze ca voluntari, doar de dragul de a săpa pe un șantier. Cercetările lor sunt apoi publicate în cele mai importante jurnale științifice din străinătate!

Cum au ajuns romanii pe mâna americanilor

Îl cheamă Will și este unul dintre coordonatorii studenților străini care sapă de ani de zile pe malu­rile Mureșului, la Rapolt. Vară de vară, zeci de studenți din Statele Unite, din Canada, dar și din alte părți ale lumii vin aici și sapă alături de arheologii români de la Muzeul de istorie din Deva. După anul 2010, uni­ver­sitățile americane au externa­lizat ser­viciile de practică pentru studenți. Sarcina a fost preluată de diverse asociații, care îi ajută pe tineri să-și facă practica pe diferite situri arheologice. Cei de pe malul Mure­șului vin prin intermediul unei aso­ciații, ArchaeoTek, înființată de Andrei Gonciar, un cercetător român emigrat în Canada. La Rapolt, vin taiwanezi, greci, neozeelandezi, australieni, dar cei mai mulți vin din Ame­rica. Studenții își plătesc singuri trans­por­tul, cazarea, mâncarea și taxa către cei de la asociație, care îi coor­donează. În Statele Unite, studenții nu prea au unde să sape. Dacă sapă un fort de indieni din secolul XVIII e mare eveni­ment! Așa că cei care își permit vin să își facă practica în Europa. Plătesc mii de dolari ca să sape pe șantie­rele noastre anti­ce din România.

Combinația perfectă: cercetare și sarmale

Will este foarte bucuros să îmi arate ultimele descoperiri ale echipei sale. Are în subordine o duzină de tineri veniți în prac­tică în România. A studiat Arheologie cla­sică în Statele Unite, apoi și-a făcut mas­teratul și doctoratul la Roma, și vine în România an de an, din 2015, iar pe situl de la Rapolt, din 2018. Petrece în Ardeal cam 3 luni pe an, în timp ce studenții fac câte o lună de practică, în trei serii distincte. Tinerilor le place foarte mult experiența săpăturilor la villa romană de lângă Uroi. Mulți dintre ei sunt atât de atașați, că se întorc mai mulți ani la rând aici și își aleg subiectele de cercetare științifică din po­vestea antică a Daciei!

„Ca specialiști în istorie, suntem foarte interesați de ce se întâmplă aici, la villa de la Rapolt. Nu cerem bani pentru ce facem, pentru noi e important să le arătăm stu­denților americani cum funcționează ar­heo­logia și de ce cunoștințe ai nevoie ca să practici meseria asta. Avem o bună cola­borare cu muzeul, învățăm enorm de la Marius Barbu și de la ceilalți arheologi români. La fel, și noi îi învățăm pe ei unele lucruri, avem diverse proiecte unde folosim tot felul de instrumente și tehnici aduse din America. Până la urmă, fiecare învățăm de la ceilalți, iar    noi, coordonatorii, învățăm de la studenții noștri”, spu­ne Will.

După 7 ani de când vine anual în România, William Daniel Henry vorbește binișor limba ro­mână și a devenit, cu timpul, unul de-ai noștri. Și-a tatuat pe piept un stindard dacic de luptă, iar când participă la evenimentele de popularizare a istoriei antice organizate prin Ardeal, lasă deoparte morga de doctor în epoca romană și îmbracă un costum neaoș, de dac.

– Aspectul cultural e foarte important: faptul că avem șansa de a veni aici produce, automat, un schimb cultural, spune Will.

– Da, aspectul cultural este foarte im­portant, intervine în vorbă unul dintre americani și face cu ochiul.  Am fi revenit de atâtea ori în Româna, dacă n-ar fi fost și sarmalele?

– Iubim enorm România, spune Will. Ne-am atașat foarte mult de istoria ei…

Banii aduc fericirea

S-a făcut ora 1, iar partea de săpătură s-a încheiat pe azi. Studenții își strâng sâr­guincioși instrumentarul de sit și se în­dreap­tă spre cazarea din satul Băcia, unde, toată după-amiaza, participă la cursuri și la ateliere, unde învață    istoria veche a Româ­niei – povestea dacilor și a romanilor – ca să aibă un context cât mai clar al săpăturilor pe care le fac la Rapolt. Îmi iau rămas bun de la Will și de la grupul lui de studenți și rămân cu Marius. Îi conduc cu privirea, cum coboară, agale, cu gălețile și hârlețele în spate, spre malul Mureșului.

„Avem deja 10 ani pe șantierul ăsta. Am început să publicăm cercetări în străină­tate, locul a devenit cunoscut peste hotare, și toate astea fără să primim vreun leu de la Ministerul Culturii! Nu am primit niciun leu de la stat! Totul s-a făcut cu munca noastră, șase arheologi de la Muzeul din Deva, și cu entuziasmul acestor tineri stră­ini, care au plătit mii de dolari, curioși să descopere istoria ascunsă între lanurile astea de porumb de la Rapolt! Trebuie să îi vezi cât sunt de fericiți când descoperă câte o monedă de argint, pe care la ei în țară nu o pot găsi decât la muzeu! Plătesc, dar bucuria aceea a descoperirii chiar merită! În plus, aici au parte de una dintre cele mai complete experienţe academice şi profesionale pe care le poți avea în do­meniul arheologiei”.

Colaborarea cu ArchaeoTek acoperă doar cercetările de epocă roma­nă de la Rapolt. Pentru toate celelalte epoci istorice, cerceta­rea o face exclusiv echipa de spe­cialiști de la Muzeul din Deva.