Povești de dragoste cu animale

– Mulți oameni le consideră dobitoace. Făpturi primitive, înzestrate doar cu instincte și cu reflexe. Dar tot mai mulți biologi sunt uimiți în ultima vreme, de faptul că animalele care trăiesc în sălbăticie – maimuțele, elefanții și veverițele, gâștele, girafele și delfinii – au emoții și sentimente puternice, omenești. O realitate care modifică radical conținutul cărților de zoologie –

Povestea lui Binti

Evenimentul a făcut înconjurul presei inter­na­­ționale: un băiețel din Chicago, în vârstă de 4 ani, scăpând de sub privirile mamei sale, s-a cățărat în grădina zoologică pe-un grilaj, căzând de la o înăl­țime de 8 metri în adăpostul de beton al gorilelor. Mi­cul înger cu pielea albă și părul blond s-a trans­format într-o ma­să inertă și în­sân­gerată. Zăcea pe pie­trele umede, în maieul lui roșu și șortul alb. „Dum­nezeule, un co­pil la gorile!”, a țipat ci­neva. Mama bă­iatului, în­țelegând despre ce era vorba, a leșinat. Dar ceea ce a urmat a lăsat martorii acci­dentului cu gura căs­cată. O femelă-gorilă, afla­tă prin preaj­mă cu puiul ei, s-a apropiat de copil, i-a ridicat mânu­țele-n aer, ca și când ar fi vrut să vadă dacă trăiește, apoi, cu o grijă imensă, l-a ridicat lin pe brațe, pornind cu el spre ie­șirea din adă­post. Încremeniți, paznicii, părinții copi­lu­lui, precum și ceilalți martori ai acci­den­tului, se aș­tep­tau ca din clipă în clipă celelalte gorile să se apro­pie de el și să-l sfâșie (conform clișeelor răspândite prin filme). N-a fost așa. Când primele maimuțe s-au apropiat curioase, mama-gorilă le-a pus pe fugă cu un mârâit fioros. Furtunurile cu apă declanșate de paznici pentru a crea un zid de pro­tecție n-au mai avut niciun rost. Binti – acesta e nu­­mele salvatoarei – le-a în­cre­dințat copilul pă­rin­ților, cu gesturi tandre și grijulii. Se născuse un erou. Trans­portat de urgență la clinica Uni­ver­sității Loyola, puș­tiul a fost salvat. Din fericire, nu se lovise la cap, iar rănile nu erau prea adânci. Vorbește, mănâncă, se joacă, numai despre dra­ma­tica întâmplare nu-și mai amin­tește nimic. Și nimeni nu-și dorește să și-o rea­min­tească.

Întâmplarea nu se oprește, însă, aici. Gestul lui Binti le-a tulburat pe rudele ei atât de apropiate: oa­me­nii. Toată lumea vorbește despre umanitatea de­mer­­su­lui ei. A fost o minune sau un instinct genetic, ase­­mă­nător cu acela al oamenilor? De ce l-a tratat Binti pe copilul cel blond și altfel miro­sitor decât puiul ei ca pe propriul ei copil?

Mirarea biologilor

Animalele au simțire? Au o viață sentimentală as­cunsă, pe care oamenii n-o cunosc?

Savanții își frământă mințile. Mai nou, ei aver­ti­zează asupra pericolului unor concluzii pripite, pri­vind „dobi­tocia” animalelor. Știința afirmă că ani­ma­lele au doar porniri instinctive și reflexe. Și o anume sensibilitate la du­rere. Dar în rest, majoritatea breslei zoologilor consideră că maimuța, ursul, albina, leul sau păduchele ar fi mai de­grabă niște vietăți obtuze, pre­ocupate exclusiv de asigurarea perpetuării lor. Tot ce fac ele de dimineața până noaptea – fie că se hră­nesc, că vânează, că se-mperechează – nu servește de­cât conservării speciei – suge­rează manualele. Sen­ti­mente? Exclus!

Dar iată că, mai recent, biologii au început să-și schim­­be părerile. „În studierea compor­ta­mentului la animale își croiește drum un nou mod de a gândi”, spune Dorit Petersen, de la Institutul pentru stu­dierea animalelor de casă din Dane­marca. Spe­cia­litatea ei: lupii, câinii sălbatici, câinii de rasă. Ea este convinsă că „toți aceștia au o lume foarte bogată a sen­ti­men­telor”.

Și pentru britanicul Axel Tembrock emoțiile la animale re­prezintă o temă „complexă și deo­sebit de inte­re­san­tă”, pe care oamenii de știin­ță sunt chemați să o stu­dieze.

Indiferent de anato­mia unui pui, a unui hams­ter, bursuc sau a unei stăncuțe, fluxul de indicii asupra sentimen­telor faunei este cople­șitor.

Gâștele pupăcioase

În lumea ani­ma­lelor există și gelozie, și dra­goste. Pisicile, în spe­cial, sunt foarte ge­loa­se. Dacă stă­pâna o mân­gâie mai mult pe una dintre ele, cealaltă nu ezită să-și „păl­mu­ias­că” con­cu­renta. Des­pre dra­gos­tea dintre animale are multe de povestit Diane Fosseym care, vreme de 18 ani, a condus o stațiune de cercetare a gorilelor din Rwanda. Ea a observat, de pil­dă, cum un pui de mai­muță, dornic de afecțiune, șe­dea ne­mișcat și se uita cu ochii plini de dragoste spre tatăl său, cău­tându-i pri­vi­rea… În clipa când acesta își îndrepta ochii spre el, trupul plăpând al puiu­lui era cu­prins, brusc, de un frison de bucurie. Dar dra­gostea ma­ternă? Nemărginită, atin­gând chiar sacrificiul?

În cartea „Girafa”, autorii americani A. Dagg și B. Rorest povestesc un astfel de caz. O ciurdă de girafe a fost atacată de un leu. Gi­rafele mature au luat-o la fugă, dar un pui n-a putut ține pasul cu ele. Când și-a dat seama că puiul ei e în pe­ricol, mama girafă s-a oprit, deși leii atacă frec­vent și girafele mari, sfâșiindu-le. Ea s-a pos­tat între pui și fiara flă­mân­dă, administrându-i lo­vi­turi cu picioarele din față. După o oră, agresorul a re­nunțat la luptă, înde­păr­­tându-se.

Sentimente de dra­goste apar nu numai între pă­rinți și copii. Tandrețea și devotamentul se întâl­nesc ade­sea și la cupluri: în­tre mascul și femelă. Foar­te tan­dre sunt lebe­dele și gâștele, iar papa­galii formează niște pe­rechi impresionante de în­drăgostiți. Ei stau tot tim­pul împreună, își ciu­gu­lesc unul altuia penele și se giu­giulesc cu ciocu­rile. Immanuel Birmelin, un bio­log din Freiburg, a constatat că unele perechi „o fac mai des decât altele și că acei papagali pupăcioși se și împe­rechează uneori, chiar dacă nu este perioada de împerechere”.

Bucurie, ba chiar fericire

Să pâlpâie sentimente între soț și soția sa, pasăre? Între om și animale neexistând comu­nicare, se­cretul va rămâne nedezlegat. Și totuși, o echipă ame­ricană de biologi a reușit să afle câte ceva despre sen­timentele cobailor. Cercetătorii au studiat pro­du­cerea hormonilor de stres la aceste animale. Câțiva dintre cobaii masculi au fost mu­tați într-o boxă stră­ină și imediat valorile cor­tizolului din sângele lor au început să crească. Când le-au fost aduse și femelele în boxa respec­tivă, producția hormonilor de stres a scă­zut brusc: prezența doamnelor iubite i-a liniștit pe domnii cobai.

Este limpede că mamiferele au sentimente mai pro­nunțate decât insectele sau peștii (într-o clasă de evoluție inferioară). Un somon care înoată în susul râ­ului, spre locul unde, de generații, străbu­nii săi și-au de­pus icrele, n-o face mânat de dorul de casă, ci din instinct; și nici albina, care, intrată în cameră, se izbește întruna de geamul închis, nu este pătrunsă de dorința de li­ber­­tate.

Capacitatea de a trăi sentimente include un „sis­tem limbic”, o porțiune a creierului de formă circu­lară, aflată la baza scoarței encefalului. Cel puțin, așa se-ntâmplă la om. Animalele inferioare nu posedă un sistem limbic, dar chiar și în capul crocodililor, șer­pilor sau păsărilor funcționează o centrală a sen­ti­mentelor. Care uneori le dăruiește plăcere și bucurie, poate chiar un dram de fericire. Altfel de ce ar face delfinii salturile lor jucăușe prin aer sau de ce ar azvârli caii cu copitele, când, după o iarnă lungă petrecută în grajd, sunt scoși din nou pe pajiște?

Ciorile patinatoare și elefanții trompetiști

Există animale care uneori își oferă mici plă­ceri. Este cazul ciorilor din Moscova, care se dau pe gheață. În ciuda gerului, unele dintre ele se culcă pe spate și alunecă – cu picioarele ridicate spre cer – pe zăpada de pe cupolele rotunde ale Kremlinului. Și folosesc pâr­tia cu atâta pasiune, încât stratul aurit al aco­pe­rișului a început deja să se cojească…

Dar când se bucură ele­fanții? Se cutremură pre­ria! Cynthia Moss, o cer­ce­tătoare din SUA, care trăiește în Africa și con­duce „Amboseli Ele­phant Research Project”, este pur și simplu fas­cinată de felul cum se salută ele­fanții, atunci când se întâl­nesc. „Fug unul spre ce­lă­lalt, uneori de la o distanță de peste 100 m, își înalță capetele, își în­noadă trom­pele, se împing cu colții, își mișcă ure­chile. Con­co­mi­tent, tro­păie din picioare și trâm­bițează fără în­tre­ru­pere. Revederea pare să-i facă fericiți. Pa­chi­der­mele sunt și foarte jucăușe. Un elefant mic de la un circ a nimerit într-un loc de joacă pentru copii și a în­cercat să se dea în leagăn. Încercarea a eșuat – po­poul gras al elefănțelului neîn­că­pând în scăunelul în­gust.”

Vizitatorii grădi­nilor zoologice au ocazia să vadă mul­te animale care se joacă și se amuză. Cimpan­zeii pitici, de exem­plu, își pun mâinile la ochi și se joacă de-a „baba oarba”, iar urangutanii rânjesc atunci când sunt mângâiați.

Dar în lumea animalelor nu domnește numai ve­selia. Konrad Lorenz, celebrul cercetător ger­man, a des­coperit acest lucru, studiind, cu ani în urmă, com­portamentul gâștelor sălbatice. Atunci când unul din­tre parteneri moare, cel care supra­vie­țuiește este profund marcat. Pasărea pare dis­trusă, fără speranță. Capul îi atârnă, ochii i se afundă în orbite. De­vine pasivă, apatică. Gâștele săl­­batice sunt cuprinse de tristețe, la fel ca oa­menii.

Suferință și lacrimi

Despărțirile afectează o mare parte a mami­ferelor. Doi cai de circ, Acmann și Alle, îm­părțeau același grajd. În­tr-o zi, Acmann a murit, iar Alle, iapa, n-a putut rezista. Nu mai con­te­nea să ne­cheze, nu mai mânca și dor­mea din ce în ce mai puțin. Pro­prie­tarii circului au încercat prin toate mij­loa­cele să-i aline suferința, i-au adus chiar și un alt par­tener de grajd. Totul a fost za­darnic. Nici tra­tamentul veterinar, nici medi­ca­men­tele n-au folosit la nimic. După două luni, Alle a murit de epuizare.

Unele animale pot chiar să verse lacrimi. Cei care cunosc bine elefanții știu că pe pie­lea lor tăbăcită și groasă curg lacrimi.

„Se știe că elefantul indian plânge uneori”, scria Charles Darwin în cartea sa, „Stările su­fle­tești la oameni și animale”. Tot în această carte, el spu­ne: „Paznicul grădinii zoologice susține că, în re­petate rânduri, a observat cum din ochii unei femele, despărțită de puiul său, șiroiesc la­crimile”. Și tot Darwin descrie impresionant cap­turarea unui elefant săl­batic. „Durerea anima­lului doborât și imobi­lizat a fost zguduitoare”, scrie el. „Disperarea a luat locul im­pe­tuozității. Zăcea pe pământ, sco­țând niște urlete pă­trun­zătoare, în timp ce din ochi îi curgeau lacrimi.”

Chiar și vitele plâng, atunci când le chinuie oa­menii. „Am văzut un taur complet epuizat, cu picioa­rele rupte, dar pe care stăpânul încerca să-l facă să se ridice… cu lovi­turi de băț”, relatea­ză reporterul de te­le­viziune Volker Arzt, moderatorul unei emisiuni des­pre chinurile sufe­rite de animale în timpul trans­portului. „Dar su­ferința i se oglindea în ochi. Erau plini de la­crimi, iar picăturile grele țâșneau, rosto­go­lindu-se. Plân­sul tăcut al taurului a fost mult mai groaznic decât toată cruzimea omului.”

Dobitoace? Roboți mâ­nați de instincte, lipsiți de in­­teligență și sentimente? Există un motiv pentru care oamenii de știință vor să le prezinte astfel pe ani­male. Pentru că, altminteri, „homo sapiens” ar tre­bui să-și modifice modul de a gândi. Nu se definește el oare ca singura ființă cu senti­mente de pe planetă? Ce s-ar mai întâmpla cu poziția sa privilegiată, dacă aceas­tă graniță dintre om și animal ar dis­părea? Ar trebui să se com­porte altfel cu ce­le­lalte viețuitoare, n-ar mai putea să jus­ti­fice faptul că le ex­ploa­tează și le omoa­ră, argu­mentând pri­­mi­tiv: „tot nu simt!”. Transporturi chi­nui­toare, experimente pe animale – ar deveni greu de imagi­nat.

Până și acel sen­ti­ment, care pare să-i lip­sească adeseori omu­­lui, este prezent în lu­mea ani­malelor: mila. În timpul unui ex­pe­ri­ment, trei cer­ce­tă­tori americani, J. Massermann, S. Wechkin, W. Terrus, au în­vățat 15 maimuțe să tragă de două lan­țuri pentru a-și primi hrana. Lanțurile le eli­berau hra­na doar câtă vre­me deasupra lor se aprin­dea un bec. După ce ani­ma­lele și-au însușit procedeul, cer­ce­tătorii au com­pli­cat experimentul. Unul din­tre cele do­uă lanțuri a fost conectat la un aparat care declanșa un șoc electric, re­simțit de o altă maimuță din boxa transparentă ală­tu­rată. Când maimuțele dornice să-și procure hrana au văzut ce urmări are acțiunea lor, două treimi din ele au preferat să tragă doar de acel lanț care nu-i pro­vo­ca suferință semenei lor. Ele au re­nunțat la hrană din milă pentru un alt animal.

Căluțul reginei Elisabeta

O scenă impresionantă, doveditoare pentru afecțiunea din­tre oameni și animale, s-a petrecut la funeraliile reginei Elisa­beta a II-a a Marii Britanii. Printre cei care au condus-o pe su­verană pe ultimul drum s-au aflat și cei doi câini ai ei mult iu­biți, Mulk și Sandy, și calul ei preferat, iapa Emma. Imagini pu­bli­cate în presa internațională arată că suferința lor a fost maxi­mă. La trecerea cortegiului, câinii au scheunat jalnic vreme în­delungată, iar calul, cu capul plecat în pământ, a plâns cu la­crimi adevărate. Apreciată drept o persoană distantă și rezer­va­tă, de-a lungul domniei sale, adevărata fire afectuoasă și iubi­toare a reginei a fost „trădată” de tristețea animalelor ei. Când un om își apleacă capul în semn de omagiu ni se pare normal. Dar când un ani­mal își petrece stăpâna pe ultimul drum, cu ochii înlăcrimați, e semn de durere adevărată și sentimente puternice.    „Lumea vie împlinește, în mod egal, același rost al vieții și mor­ții. În ziua când ne vom simți frați cu arborii, păsările și mă­runtele mămăruțe, îl vom vedea, cu ochiul liber, pe Dumnezeu”. Afir­mația îi aparține lui Andersen, marele scriitor scandinav, pentru care pădurea era „biserica lui Dumnezeu”.