FORMULA AS, PE URME VECHI, ROMÂNEȘTI – Vlahii din Albania

La drum

În noaptea de dinaintea plecării nu am putut să dorm. După doi ani în care pandemia oprise expe­dițiile Formulei AS, iată, porneam din nou la drum. De data aceasta în Balcani, cu o țintă precisă: Al­bania. Rucsacul era la ușă. Pașaport, aparat foto, reportofon, carnețelul pentru notițe. Întins în pat, cu ochii închiși în întunericul camerei, așa am așteptat zorii, biruit de emoția călătoriei. Ce fel de țară este Albania? Ce fel de oameni sunt albanezii? Prin munții lor mai există vlahi, „rumunii” cei vestiți pentru turmele lor, stăpâni de milenii pe culmile de piatră ale Balcanilor? Și oare cum sună limba lor? Ne vom putea înțelege fără traducător? Ce oameni voi întâlni? Ce povești voi descoperi? Abia primele raze ale soarelui dimineții au oprit șirul nesfârșit al întrebărilor. Când am ajuns la locul stabilit pentru plecare, restul echipei era deja prezent: Matei, Ciprian, Sânziana, Andrei. Mai puțini la număr ca altădată, dar hotărâți să reînnodăm firul călătoriilor noastre, pe urmele pierdute ale istoriei românești. Două mașini încărcate cu ba­gaje și multe speranțe. Expediția putea începe!

Trista Bulgarie

Am ieșit din țară pe la Ruse. Abia după ce am trecut Dunărea, am știut că suntem cu adevărat plecați de acasă. Nu doar pentru că trecusem granița apei, ci pentru că peisajul s-a schimbat brusc. O zi întrea­gă am traversat o Bulgarie tristă. Sate pără­site, case lăsate în paragină, cu cruci de scânduri bătute în ferestre, curți năpădite de buruieni, drumuri desfundate, de lut, localități fără țipenie de om, de parcă toți ar fi fugit din calea unui cataclism. Din loc în loc, ca într-un film distopic, câte o benzinărie părăsită, unde puteai desluși ultimele clipe de viață, îna­inte ca un accident planetar sau un atac atomic să fi șters viețile ome­nești. Doar câțiva kilometri, în ju­rul capitalei Bulgariei, Sofia, tim­pul părea să revină la un prezent normal și european. Apoi, din nou același pustiu, aceeași țară din care oamenii par să fi fugit. Și românii noștri au fugit la muncă, în străină­tate, în Anglia, Spania sau Italia, dar ce diferență! Cum arată satele noastre, ogoarele lucrate „la ac”, casele noi, cu flori la porți și gră­dini îngrijite!

A doua zi, Mace­donia. Imediat ce am trecut gra­nița, peisajul a devenit spec­taculos. Drumurile strân­se, pe sub munții Bulgariei, pluteau acum pe deasupra unor văi largi și lumi­noase. Peste tot case noi, localități curate și vizibil prospere, semn că țara, deși nu face parte din Comunitatea Eu­ropeană, e pe drumul cel bun. Cu ochii la priveliștile de vis, am traversat Macedonia ca o pasăre în zbor și ne-am trezit în fața marilor stea­guri roșii cu acvilă neagră ale Albaniei. Anunțau granița. În câteva minute, avea să strălu­cească, su­perb și misterios, înconjurat de munți, lacul Ohrid, pe malul căruia am și poposit. Era pentru prima oară când toți cei din echipă puneam piciorul pe pământ albanez.

Un bazar autentic: Pogradec

La prima oră a dimineții, am pornit spre centrul orașului Pogradec.    A fost primul contact cu Albania profundă. Acolo urma să îl întâlnesc pe traducătorul și ghidul meu, Ernold, acolo a trebuit să îmi cumpăr o cartelă de telefon locală    (Albania nu este în Uniu­nea Europeană, își așteaptă rândul, cu o speranță fără sfârșit), și tot acolo am descoperit spiritul orien­tal din această parte a Albaniei: trafic infernal, fără reguli,    totul rezolvându-se la „mica înțelegere”, un oraș-bazar, cu vânzători expunându-și marfa pe tro­tuare, de la ceapă la banane, haine și flori din plastic, cu pietoni circulând pe mijlocul străzii alandala, cu sensuri giratorii în care își disputau prioritatea, mă­gari cu desagi în spate, oameni cu cărucioare de marfă, pietoni, mașini și polițiști imperturbabili la haosul din jurul lor.    Normalitate albaneză! La ora la care terasele erau încă pline, datorită tabietului local sfânt, de a bea cafeaua cu prietenii, între dimi­neață și prânz, l-am întâlnit pe Ernold, care mă aș­tepta exact pe o astfel de mică terasă de cartier. Îl găsisem din recomandare în recomandare, un însoți­tor pentru documentările mele, care să știe măcar engleză, pe lângă albaneză. Ei bine, el știa și italiană și, în plus, a fost profesor de istorie. Dar, cum aveam să aflu abia la prima cafea turcească oferită de el, în urmă cu câteva luni, tocmai avusese un atac cere­bral. Mergea greu, târându-și un picior după el. Iar eu, care mă pregătisem să batem satele de munte ale Albaniei, în căutarea vlahilor și a poveștilor lor! Și cum Ernold era musulman, am zis că dacă Dumnezeu și Allah așa au decis, așa să fie. Un Don Qijote român și un Sancho Panza albanez. Și am pornit spre Borova, un sat despre care auzisem că fusese cândva o mare așezare de ciobani aromâni.

Tănase, rumunul

Dacă estul Albaniei este o nesfârșită plajă la Marea Adriatică, vestul ei este mărginit de munți fabuloși, care cresc direct din câmpie. Doar să-i privești, și este un eveniment ! Ei bine, eu i-am străbătut de la un capăt la altul, spre sud, dincolo de vechiul Moscopole, dincolo de orașul Korcea, mai jos de orășelul Erseke (tragicul loc al genocidului vlah din urmă cu 300 de ani). Borova este mai degrabă un cătun, aflat pe o prelungire lină a munților Gramos, munții ciobani­lor aromâni. Casele sunt răsfirate pe dea­luri, iar oamenii, ca în toată Al­ba­nia, primitori și gata să te ajute. Din om în om, am ajuns la cel ce părea să știe cel mai bine istoria locului și a ciobanilor, Zhidro Tha­nas, sau Tănase, cum i-am zis eu. Casa lui este în capătul uliței ce trece prin fața bisericii ortodoxe. Am strigat la poartă și un bătrânel înalt și uscățiv, cu pă­rul alb și privire veselă, ne-a deschis. Era primul vlah („ru­mun”) pe care îl întâlneam în Al­bania. Emoționați amândoi, eu – de această primă întâlnire, el de faptul că un român din România îi trece pragul: „Bună țâua! Ghini ați zinit!”, m-a întâmpinat. Soția lui, Calia, o femeie micuță, legată la cap cu batic, prins cu nod, exact ca bunica mea, și cu privire albastră, a adus repede pa­tru scaune și le-a așezat ca într-un cerc ritualic, sub bolta cu viță de vie. Ne-am așezat toți. Tănase mi-a oferit o țigară și rachiu. Am vrut să refuz, dar Ernold mi-a șoptit că bătrânul se va simți ofensat, că e nepoliticos să refuzi așa ceva în Albania. Am acceptat și ne-am pus la povești. Tănase a tăcut o vreme și a tras din țigară. M-a privit lung, m-a cercetat cu privirea lui de om trecut prin multe.

– Tu iești din Rumunia. Oare ghini zinisi? Cum ești? Ghini ești?

– Ghini, ghini! am răspuns, și el a râs și m-a bă­tut pe umăr, privindu-mă în ochi.

– Am fost și eu în România, acu 25 de ani. Am fost ca nebun când am ajuns în Rumunia prima oară. Eram emoționat că ajunsesem acasă, la stră-stră-bunicii mei. Totul era așa de frumos! Îmi plă­ceau toate, și străzile, și clădirile, și casele și oami­nii. Nu știu că cum îi chemia locul de unde moșîi viniseră, spunea vechii, mai nainte, că noi venim din Vlahia, dar fugirăm. Ținți sute de ani cu turcii peste noi a fost greu. Că tot fugeam în munte, când veneau ei. Noi nu zburăm (vorbim) exact ca în Rumunia, avem diferit. Noi nu am scris niciodată în rumână, dar am vorbit cu papu, cu dada. Limba am ținut noi, fără școal. La școal ținut albaneză, acasă, rumână.

Tănase a ajuns în România în 1995. A mers cu un nepot care transporta cauciucuri și roți. Nu l-a interesat prea mult cu ce ajunge și unde stă, ce și-a dorit a fost să vadă țara de unde plecaseră strămoșii săi. Și visul i s-a îndeplinit. A rămas una dintre cele mai frumoase amintiri. L-am întrebat ce știe din bătrâni despre aromâni, cum au ajuns ei în Albania. Mi-a răspuns: „Cu oili. Mulți viniră cu oile și răma­sără”. Amestecând cuvinte în aromână și albaneză, pe care mi le deslușea Ernold, mi-a zis povestea satului, care, într-adevăr, fusese cândva doar de ciobani aromâni. Nimeni nu avea mai puțin de cinci sute de oi pe atunci, adică prin anii 50. Și conform tradiției, se mergea în transhumanță. Stăteau „veara șase mesi” (luni) în mun­­tele Gramos de lângă ei, și șase luni, duceau oile în sud, pe câmpiile dinspre mare, în apropiere de Saranda, dar și către Grecia sau Croația. Plecau cu toată familia și cu tot ce aveau de preț încărcat pe cai. În munte, ca și în câm­pie, își făceau colibe în care lo­cuiau. Așa s-a trăit sute de ani. Sute de ani, ciobanii vlahi    (mai târziu și-au spus aromâni) și-au plimbat oile, din munții Pindului până în Istria croată. Și înainte de asta? De unde au venit aromânii? „Viniră tăți din Vlahia, așa zburau ve­chii (așa ziceau bătrânii). Cu oili”. Și pentru că l-am auzit pe Ernold că le spune ba aromâni, ba ciobani, l-am în­tre­bat pe Tănase, ei cum își spun? Ce sunt ei? „Unii ne spun arumâni, alții vlai sau ciobeni. Dar noi ne zicem ru­muni sau rumâni. Noi suntem orto­docși. Peste tot noi am făcut biserici ortodoxe, și de-aia, și în satele de aici și în cele dinspre câmpie, sunt multe biserici ortodoxe. Din păcate, la câm­pie sunt multe dintre ele goale, pentru că turcii i-au convins pe oameni să treacă la musulmani. Și la noi în sat au venit și ne-au dat bani și multe ajutoa­re, numai să trecem la musulmani. Dar noi nu am vrut”.

Dar credincioși ortodocși în Borova mai sunt puțini. De fapt, și în sat mai sunt puțini oameni. Oi mai țin doar câțiva, în curte. În ultimele decenii, grecii, aflați la granița cu Alba­nia, le-au dat oamenilor bani și vize, ca să se declare greci. Și mulți au făcut-o. Pentru bani, dar mai ales pentru avantajul de a călători și a munci liberi în Europa.

Fotografii cu povești

Tănase mă cheamă să îmi arate în casă o foto­grafie din vremurile când mergeau în transhumanță și își făceau colibe. Este o fotografie alb-negru, mare, în care colibele rotunde seamănă cu recon­strucțiile istorice pe care le-am văzut la casele da­ci­ce de la Sarmizegetusa. O ține într-o cameră spe­cială, care este de fapt ate­lierul lui de tâm­plărie. Câteodată, mai lu­crează Tănase. Stă în liniște și face linguri sau fluiere, așa cum făcea în tinerețe, când era cu oile. Îmi dă­ruiește și mie    o lingură, și văd pe ea modele solare, așa cum și cio­banii de la noi își decorau aproape toate unel­tele din gospo­dărie. Îmi spune să o păs­trez amintire: „Unu lingură de rumâni. Mân­căm lapte. Lu munte li fășeam cu cu­țâtu. Oile acol și stăteam tată ziua lângă, cu cuțitu fășeam. Paltăn. De la izvoru beam apă. Și featili lână torceam, fă­țiam pantăni, aveam uzina noastră, fățiam vestili, stră­mo­ții, bluze cu acu chindăsea, cu mărgelili”.

Calia, soția lui, râde. Dă din cap că așa era. Bătrânul Tănase însă nu râde, e serios. Îmi dă lingura din lemn de „paltăn”, ca să o păstrez amintire, să îmi aducă aminte de acest moment, în care un rumân din Rumâ­nia și unul din Albania s-au întâlnit. Și mă bate din nou pe umăr. Apoi își întoarce ca­pul, să nu îi văd ochii plini de lacrimi.

Frați dintru vechime

Ne-am întors în Pogradec. Ernold, tradu­cătorul meu, este aproape la fel de bucuros de po­veș­tile aromânilor ca și mine. Deși e profesor de istorie, nu știa detaliile despre aromâni, aflate de la bătrânul Tănase. Plin de entuziasm, îmi propune pentru a doua zi să ne întâlnim cu unul dintre cei mai tineri și pregătiți istorici din oraș. Zis și făcut. Dimineață senină de toamnă, la ora cafelei, pe una dintre tera­sele înșirate pe malul lacului Ohrid. Istoricul alba­nez este tânăr și îl cheamă Ledjan Ze­qollari. Spor­tiv, genul de tânăr studios, cu ochelari și cu teamă maximă de eventuale repercusiuni poli­tice ale de­clarațiilor sale. Vrea să îmi răspundă foar­te corect la întrebări, și de aceea, înaintea discuției, ține să pre­cizeze: „Ceea ce o să vă răspund sunt opiniile mele. Există multe opinii diferite, în funcție de ideo­logia și politica fiecăruia, grecii spun ceva, turcii altceva… Așa că nu veți afla adevărul absolut, ci doar o părere”. L-am rugat să îmi spună de unde cre­de el că vin aromânii, care este legătura lor cu teritoriile Româ­niei, Vlahiei, Daciei, și cât de im­por­tantă este aceas­tă comunitate în Albania. După o lungă pauză, în care și-a căutat cuvintele cu grijă, mi-a răspuns: „Eu cred că la început a fost marele popor al pelasgilor. Din el s-au desprins tracii și ilirii. Noi, albanezii, prin limba unică pe care am păstrat-o, suntem iliri, avem o identitate clară, dar și o rădăcină comună cu voi, tracii, care v-ați îm­părțit ulterior în multe triburi, printre care și cele ale dacilor, gepi­zilor etc. Nu cunosc dovezi con­cre­te, arheo­logice, ale unor legături dintre daci și iliri, dar cu siguranță că ele au existat. Bănuim că aro­mânii au venit din Valahia, adică din Dacia, pe rute deja cunoscute, mai întâi în Grecia sau chiar direct aici, prin Mace­donia. Aici au reușit să ridice orașul Mos­co­pole, care era un mare centru comercial și financiar. De altfel, importanța aromâ­nilor pentru Albania a fost însemnată. Chiar și aici, în orașul Po­gradec, cinstim memoria multor aromâni, pentru care Al­ba­nia a devenit patria-mamă. Lista este lungă, dar i-aș menționa în mod special pe Aleksander Stavre Dre­nova, cel ce a com­pus imnul Albaniei, pe muzica lui Ciprian Porumbescu, sau pe Arhiepiscopul Dimitri Kokoneshi, cel ce i-a ajutat pe albanezi, nu doar în credință, ci și în lupta pentru inde­pendența țării. Aro­mâ­nii au fost importanți în Albania. Într-o vreme aveau 12 școli mari în limba română și chiar legăturile cu România erau, până în perioada interbe­lică, foarte importante. Din păcate, războ­iul, apoi comunismul, au schimbat multe”.

La despărțire, l-am întrebat pe Ledjan care crede că este cel mai vechi sat de aromâni din zonă. După ce și-a așezat mai bine ochelarii, mi-a spus: „Cea mai veche localitate atestată documentar pentru aro­mâni este satul Lânga. Apare în do­cumen­tele otomane încă de la 1583, ca plătitor de taxe, deci, cu siguranță, e mai vechi de atât. Numai că mare lucru nu mai e de văzut acolo. Satul era un centru meș­teșugăresc și reper al ciobanilor, câtă vreme a existat Moscopole. Ei acolo trimi­teau tot ce pro­duceau, de la bijuterii și țesături, la brânză. Odată ce Moscopole a dispărut, și acest sat a început să se stingă. Numele satului în albaneză se scrie așa – LLËNGË, dar știu ce înseamnă în aro­mână Lânga – numele îi vine de la faptul că se află lângă Ruga Ignatia, vechiul drum al Imperiului Ro­man”. I-am mulțumit, ne-am îmbrățișat și ne-am despărțit așa cum fac albanezii, punând mâna pe inimă.

– Și acum, unde mergem?, m-a întrebat Sancho Panza al meu, în drum spre mașină, trăgându-și cu greu piciorul drept.

– Cum, unde? i-am răspuns. În satul Lânga!

Ernold n-a părut prea fericit. Aveam să aflu în curând de ce.

Acasă, la rumânii din inima Albaniei

Aproape cinci ore am făcut din Pogradec până în Lânga. Dar ce drum! Numai hurducăieli, râpe și coclauri, de-am zis că Ernold, care tot ofta și icnea lângă mine, în mașină, o să facă încă un atac cere­bral. Un drum rupt, prin creierii munților. Din când în când, mai întâlneam câte un albanez călare pe măgar, cu desagi.

– Mai e mult până în Lânga? Cum e drumul?, întreb, și Ernold traduce.

– E bun drumul, nu mai e mult, ne răspunde omul și se uită trăsnit la noi. Tot mai rău, părea că drumul nu se mai termină. Cel puțin după ce am trecut de cătunul Cezma, am mers mai bine de o oră doar prin sălbăticie, fără să întâlnim țipenie de om. Și asta nu era cel mai grav: nori negri începeau să se adune deasupra munților. O jumătate de oră de ploaie, și nu am mai fi ieșit în veci cu ma­șina de-acolo. Dar și Dum­nezeu, și Allah au fost cu noi. Deo­dată, pe coasta mun­telui, le-am văzut și am strigat fericit: „Că­­pițe! Uite, Er­nold, că­pițe de fân!”. Săracul om nu înțe­le­gea nici ce spu­neam, nici ce îi arătăm. Pentru mine era o imagine atât de familiară, el se uita curios și nu știa ce sunt acele grămezi mari de iarbă. În scurt timp, am văzut și sa­tul. Dar nu era așa cum mă așteptăm, a­gățat pe crestele mun­telui. Era așezat într-o vale adâncă. Îl încon­jurau munți împădu­riți și abrupți, cu vâr­furi de piatră, încât în­treaga vale părea un templu uriaș, scufun­dat într-o lumină ver­de, ca de smarald. Și totul era de o frumu­sețe și o solemnitate ce m-au dus cu gândul la templele din Machu Pichu sau la cele de la Sarmize­getusa. Am coborât. Câteva case de piatră. Pe un deal, mai sus, o biserică, tot din piatră. Și dintr-o grădină, cineva îmi strigă: „Cum e dus te? Ghini? Greu, ha? Hai adunăm prune!”.

O femeie micuță, toată numai un zâmbet și cu o privire directă, ca a oamenilor de la munte, se apro­pie din grădină. Tefta Verushi, se prezintă, și când află că am venit din România, mă îmbrățișează și îmi spune „Ghini ați zînit! Haidați!”. Lasă treaba și ne invită la ea acasă. În urma ei, vine fiul cu o roa­bă de legume din grădină. Pe el îl cheamă Niko.

Casa lui Tefta este de pia­tră, însă tencuită. Albă, sim­plă, cu pridvor. Pe o măsuță din curte, aduce din casă câteva prăjituri. Ți vrei sî bei?, mă întreabă. Apoi înce­pem să „zburăm”, adică să po­vestim. Nu am nevoie de traducerea lui Ernold. Ne în­țelegem direct. Dacă bătrânul Tănase, locuind mai aproape de lume, mai amesteca și cu­vinte în albaneză, Tefta vor­bește curat „rumânește” cu o voce cristalină și articulând fiecare cuvânt. „Mine și fi­cioru escu. Am și-un fetu mritatî. Bărbatu-me mort. Lânga escu țânți familii… fu­giră tăți. Aua (aici) sîntem acasă. Noi rămânem hincă doiu. Ne lom d-ureche (ne înțelegem). Ha! Avea oaminii multo oi. Aua besearica a lu Gheorghe și manastere a Marena. E rumânește la beserică. Tuți rumâni. Erau mult oamini. Una mie două sute de case. Zinit aua țe păzare di turchi, di vendeta. Mai încoa a fudzit către pi ta grecu, cătră pi ta America… Noi, duminică de duminică zâm la besearică. Papu (popă) din Greava, face 3-4 săți (ore). Noi doar că­pre avem. Oi le vândui, că ficior e la lucru, elec­tricist. Am un ficior di Tețovo, nepot de-a babi meu, este pedagog la universitetu la România, Con­stan­ța. Ne fost la Romunia. Voiu, da e depalte. Ine aua, ine tătuna”. O ascult pe Tefta ca vrăjit. Are o limbă românească ce face să vibreze ceva în adâncul meu. E miraculos cum oamenii aceștia, ce trăiesc rupți de lume, fără școală sau cărți în limba română, au reușit să își păstreze de atâtea generații limba! Oare așa suna limba română în urmă cu patru, cinci secole, atunci când strămoșii ei au plecat în lumea largă, din sudul Dunării? Ce minune, să ai acces la o asemenea călătorie în timp! Și ce păcat că legăturile româ­nilor de acasă cu a­ceș­ti frați de sânge și limbă sunt astăzi atât de slabe! Statul nos­tru nu face absolut ni­mic!

Din 1200 de fa­milii, cândva, satul Lânga mai are astăzi doar cinci. Fotografii sau alte lucruri vechi ale satului nu s-au păstrat. În al doilea război mondial, aromânii de aici au luptat împotriva naziștilor, și ei au executat, într-un raid, 44 de aromâni, le-au dat foc caselor, cu tot ce aveau în ele. O parte din me­moria locului s-a făcut scrum. Au rămas poveștile. Ideea că sunt veniți, cândva, din România. La fel ca cei din satul Valmare, Nicea sau Gabrova. Când­va făceau hore și „giucau” pe muzica cimpoiului și se cânta „rumânește”. Iarna cântau „colinde-me­linde”. Pe vremea orașului Moscopole, satul era un centru important, și caravane cu marfă mergeau de aici, fără oprire, spre oraș. Acum mai e doar o biserică pe deal. Înainte, erau mai multe. Chiar și cea de pe deal s-a dărâmat și a fost reconstruită, din aceleași pietre, în 2006. În 1994, încă erau aici 53 de familii și școala avea aproape 200 de copii. Fiecare familie avea cel puțin 300 de oi și viața era bună în Lânga.

Tefta nu vrea să plece de aici. „E greu. Îi de­parte la noi”, dar aici e casa ei. Vara și iarna, când vremea e bună, merge cu calul, cu desagi, până la Cezma. De acolo, câteodată găsește o „machina”, care să o ducă până în Pogradec. Dar pentru iarnă, procedează întocmai ca țăranii noștri din munte: își face provizii din timp și câteodată nu coboară, până în primăvară.

Llazi și mierea sălbatică

Cu norii negri și amenințători adunați deasupra capului meu, pe cer, nu am putut să stau mult la Tefta, deși mi-ar fi plăcut să mai ascult poveștile rostite în acea limba străveche și atât de cristalină pe care o vorbeau, cândva, toți vlahii. Ne-am luat rămas bun și am pornit pe drumul de întoarcere. O ultimă oprire la o altă casă, unde doi bărbați se chinuiau să potcovească un cal, legat de ușa grajdului. Unul dintre ei se apropie:

– Fotografie mine cu calu? Și se prezintă: Llazi Kokoneshi.

– Ca pe arhiepiscop, zic în glumă.

Dar omul chiar era neam cu arhiepiscopul Ko­koneshi, cel ce și-a făcut aici, în Lânga, o mică armată și a pornit să lupte împotriva turcilor, pentru independența Albaniei! Arhiepiscopul era unchiul tatălui sau. Llazi este unul dintre ultimii cinci locuitori ai satului. „Aflu stupii, adunu miere de pe munte. Miere di tută. Dară nu știu câtă este ația. Să duc să vezi. N-ari țara stiupu meu. Am și-altu, pin pădure. Am găsit, da nu i-am tăiat. Aistă doi kile și patru suti de grame. La tini, ești mâna mea, dau cu o sută opzăți. Mâna mea, hai o sută țîn­țizeți. De-aist miere ține nu afli”.

Llazi vinde miere sălbatică. Îmi aduce o lădiță și mă îmbie să cumpăr bucăți mari de fagure, aduse din pădure. Nu are stupi. Merge în munte cu un corn cu făină și prinde albinele sălbatice. Apoi le dă drumul, pe rând, să vadă unde zboară și, din aproape în aproape, le descoperă stupul. Dintr-un stup cu trei-patru kilograme de miere, el reușește să „fure” cât îmi arată acum – cam două kilograme și jumătate. Prețul pentru așa ceva este foarte bun în piețele din marile orașe. Pe lângă grădină, mai face și această afacere cu miere sălba­tică. Își duce marfa la piață cu calul pe care tocmai îl potcovea. Povești fabu­loase, din alte timpuri. I-am cumpărat o parte din faguri și am fugit cât am putut de repede către lumea asfaltată, înainte ca ploaia de munte să ne ajungă din urmă și să ne îngroape în noroaie.

Am ajuns în Pogradec noaptea. Dar eram vii și fericiți, chiar dacă Er­nold tot ofta ceva în albaneză și abia se mai mișca. Ne-am luat rămas bun, cu mâna pe inimă. „Mulțumesc, fra­te!”, mi-a spus. „Feliminderit, vella!”, i-am răspuns.

Epilog

Rucsacul de plecare acasă e pre­gătit. Am în plus o lingură din lemn de paltin și un kilogram de miere sălbatică din pădu­rile Albaniei. Dar marea încărcătură este    în suflet: munții magici ai Albaniei, ca niște temple imense, strălucirea lacului Ohrid, reflectată în cerul albastru al toamnei, lacrimile bătrânului Tănase și vocea cristalină a Teftei. Oare mă voi mai întoarce vreo­dată în aceste locuri, la acești oameni? Mi-au plă­cut atât de mult căldura și deschiderea românilor noștri! M-am simțit atât de acasă la cei pe care i-am întâlnit, ca într-o vizită la rude necunoscute, ce mă așteptau de mult! Cât de misterioase și ne­sfârșite sunt România și poveștile ei!    Întins în pat, cu ochii închiși în întunericul camerei de hotel, așa am aș­teptat zorii zilei. Călătoria noastră semăna cu un vis.