Domnul doctor al moților

Șef de promoție, la Gârda de Sus

Pe la începutul lunii Decembrie a anului tre­cut, am fost într-o scurtă vacanță în Munții Apuseni, prilej cu care mi-am revăzut un vechi și bun prieten despre care am mai scris în „Formula AS”. Este vorba despre Christian Ciubo­tărescu, medic în comuna Gârda de Sus, iar textul cu povestea lui, apărut în 2018, se numea chiar așa: „Povestea unui me­dic de țară”. Au trecut aproape cinci ani de când nu l-am mai văzut, dar anii ăștia nu se văd deloc pe chipul lui. E la fel de tonic, la fel de jovial și o gazdă la fel de caldă și bine­voitoare. Pe scurt, în reportajul de acum cinci ani, scriam despre situația dezastruoa­să a satelor rămase fără me­dic de familie (aproxi­ma­tiv 500 la număr, la vremea aceea) și cum în ciu­da acestui dezas­tru, mai erau încă spe­cialiști dispuși să lase traiul de lux al orașului și să se mute definitiv la țară. Christian Ciu­bo­tărescu, sau Ciubo, cum îi spun toți prie­tenii, este unul dintre acești medici temerari. A absolvit cu media 10, în 1990, Facul­tatea de Medicină din București, a fost șef de pro­mo­ție, putea să fie medic la cele mai renumite cli­nici sau spitale din lume. După trei ani de stagiatură în București, el a ales, însă, să se stabilească în co­muna Gârda de Sus, județul Alba, unde, de 30 de ani, um­blă cu rucsacul în spate, zeci de kilometri, pentru a-i trata pe cei aproape 1500 de oameni din satele răsfirate prin văile și versanții munților.

Anul trecut, în Decembrie, ne-am întâlnit la dis­pensarul lui din centrul comunei. Se pregătea să meargă la o consultație, la doi bătrâni din Ghețari, un cătun la vreo 20 de kilometri distanță, aproape de vestita peșteră Scări­șoara. Dispensarul se află într-o clădire mare, cu etaj, în fața căreia tronea­ză un bust impunător al lui Avram Iancu. O sală mi­că de așteptare, o ma­ga­zie pli­nă cu tot felul de in­stru­mente medicale, și cabinetul, ăsta e tot dis­pensarul unde doctorul Ciubotărescu își tratează, de 30 de ani, pacienții. Intru și îl găsesc pregă­tindu-și rucsa­cul pentru plecare. Ne îmbrățișăm, el râde voios ca întotdea­una și-apoi își adună par­că gândurile, să nu care cumva să uite ceva de pus în trusa medicală. Deși am fost de mai mul­te ori oaspetele lui, acum vedeam pentru prima oară dispensarul. Știam că locul acesta are pentru el o semnificație aparte. În cabinetul ăsta a locuit în primii ani după venirea aici. Aici dormea, aici con­­sulta pacienții, aici mânca. „Da, așa e”, îmi confirmă el zâmbind cu un aer nostalgic. „A fost o adevărată aventură. Atunci, la început, nu exis­ta aici decât o chiu­vetă, iar iarna, apa nu curgea, pentru simplul motiv că era înghețată. Aveam un telefon din ăla cu manivelă, învârteam la el până făceam bătă­tură în palme, ca să răs­pundă centralista. Apoi cereai să sune la Câmpeni și-abia după aia puteai vorbi în altă parte. Iar dacă aveam o urgență, învârteam de manivelă uneori și câte-o jumătate de oră, iar sal­varea venea de-abia după alte 45 de minute”. La început, a venit aici cu prietena lui de atunci, însă la scurt timp, ea n-a mai putut rezista și s-a mutat la Oradea. De-atunci, doctorul Ciubo trăiește singur, ca un ascet iubitor de natură și oameni. A început să facă demersuri la pri­mărie pentru renovarea dispen­sarului, apoi s-a luptat pentru asfaltarea drumurilor, până în sate la care înainte nu puteai să ajungi. A încercat și încearcă și azi să aducă aici tot mai mulți tu­riști, știind că doar așa va putea da o șansă supra­viețuirii acestor minu­nate sate și locuri. Este unul dintre cei mai cunoscuți cercetători speologi din țară, acesta fiind și unul din moti­vele pentru care a ales să trăiască în zona plină de peșteri a Munților Apuseni, despre care știa încă din anii ado­lescenței. De-a lungul vremii, a realizat hărți pentru mai mult de 300 de peșteri sau sectoare de peșteri, a vizitat peș­teri importante din Fran­ța, Marea Britanie, Spa­nia, Slovacia, Slo­venia, iar de curând, a reușit să facă un film 3D despre viața și activitatea mento­ru­lui său absolut, marele savant român, Emil Raco­viță.

Acum închide rucsacul, pune geaca pe el și, gata, pornim la drum. Ne urcăm în Loganul lui albastru, mașina cu scut de tablă cu care a reușit să urce cele mai grele coaste de munte și pe care n-ar schimba-o pentru nici o altă mașină, fie ea chiar și-un 4X4 de top. O luăm câțiva kilometri pe șo­seaua principală și-apoi ieșim pe dru­muri laterale, care taie munții, șer­puind prin pădure. E început de iarnă, dar nu-i nici urmă de zăpadă. Totul arată ca într-o toamnă târzie, copacii-s uscați, iar verdele ierbii a început parcă să ruginească. Ciubo îmi povestește ce-a mai făcut în răstimpul ăsta de cinci ani, de când nu ne-am văzut, îmi spune de greutățile din timpul pan­de­miei, de lipsa turiștilor și sărăcirea lo­calnicilor, care abia își încropiseră câte o mică pensiune, de lupta lui cu preju­decățile și neîncrederea oameni­lor. „A fost tare greu să-i conving pe oamenii de-aici să se ferească de vi­rusul ăsta blestemat”, îmi zice. „Noroc, totuși, că pe-aici casele sunt răsfirate și oamenii nu prea se întâlnesc între ei. De-aia, nu prea au fost cazuri grave. Eu însă n-am scăpat de teama asta, și-acum port mască atunci când stau aproape de ei și îi con­sult, mai ales că cei mai mulți sunt bătrâni. N-aș vrea ca tocmai eu să fac vreo boacănă și să-mi în­carc conștiința”.

Iulia și Ilisie

Am ajuns la Ghețari, un cătun încă viu grație peșterii Scărișoara, care aduce sute de turiști și e la o aruncătură de băț de aici. Lăsăm mașina acolo unde se termină asfaltul și urcăm o bucată de drum, până la ultima casă. O femeie ne așteaptă în poartă zâmbind. Știe că domnul doctor trebuia să sosească. „Haideți”, zice ea degrabă, „că lu Ilisie i s-or cam lungit urechile”. Intrăm în curte și femeia ne invită apoi într-o anexă a casei, un fel de bucătărie de vară, în care cuptorul ține un foc mocnit, numai bun pen­tru răcoarea de-afară. Acolo, pe pat, un bătrân cam tras la față ne zâmbește puțin nedumerit. Nu știa că domnul doctor va veni însoțit. Îl lămurim însă re­pede și ne poftește să luăm loc. Ciubo însă n-are timp de taclale, vrea mai întâi să-l consulte. Se echi­pează, pune masca de protecție pe față și scoate din rucsac trusa medicală. „Hai mai întâi să vă iau tensiunea”, zice el, suflecând mâneca bătrâ­nului. „Ați luat medicamentele?”. Bătrânul nu răs­punde, o face femeia în locul lui. „Le-a luat, dom’ doctor, le-a luat. Numa strigați mai tare, că știți că nu prea aude”. Domnul doctor strânge cu grijă cureaua tensiometrului de brațul anemic al bătrânu­lui și-apoi așteaptă să vadă rezultatul. „Da, 16 cu opt. Aia mare e puțin cam mărită, dar e posibil să fie de la stres, că suntem noi aici”. Femeia e puțin speriată. „Sau o fi că o stat mult pe-afară și amu i-o fi rece la brânci? Dumnăzău știe!”. Ciubo scoate oximetrul din trusă și îl prinde de degetul bătrânului. „Să ve­dem saturația. Da, 97 la sută, îi bine, îi bine”. Bătrânul zâmbește mulțumit și-apoi întreabă cu o voce ghidușă: „Dom’ doctor, dar dacă aș be o bere, o fi ceva? Sau 50 de jinars?”. Doctorul rămâ­ne o clipă nedumerit, însă bătrânul revine râzând: „Nu, glumesc, Doamne feri, cum să fac așa ceva?”.

Cei doi se numesc Ilisie și Iulia Pașca. El are 86 de ani, ea 78. El a lucrat vreme de 42 de ani ca ghid la peștera Scărișoara, iar în timpul liber, tăia lemne și făcea ciubere. Ea se îngrijea de animale și de gos­podărie, iar atunci când avea timp, îi plăcea să cânte din tulnic. Acum trăiesc singuri în casa lor de la mar­ginea satului, fără niciun ajutor, muncind, atât cât pot, pentru a supraviețui. „Dacă n-aveam peș­tera asta aici”, zice bătrânul Ilisie cu glasul ridicat, „poate nu mai era satul ăsta. Așa că mulțămim lu Dumnăzău că ne-o dat asemenea dar pe fața pă­mântului. Am lucrat 42 de ani la acest mare mo­nument, la ghețar, am făcut acolo patru rânduri de scări, tăiam piatra cu securea. Ca ghid, am cunos­cut oameni de toate felurile și de pe toate meridia­nele globului. La început, nu veneau decât vreo 200 de turiști pe an, iar astăzi îs câteva mii. Dar nicio­dată n-or fost oamenii așa de câinoși, să facă atâtea stricăciuni pe unde pun piciorul. Țin minte că acu vreo 30 de ani, o venit la mine un profesor și mi-o zis: «Ai grijă, Ilisie, să nu dai voie la nimeni să taie pădurea pe lângă peșteră, că fără copaci, ajunge soarele și topește ghețarul». Amu, nu cred că mai e mult și ajung să taie și pe lângă peșteră. Așa ne batem joc de darul ăsta al lui Dumnăzău”. Femeia îl ascultă cu privirea pierdută, aprobându-l ușor din cap. „Amu”, zice ea, „suntem doi oameni bătrâni și singuri, numai cu ajutor de la Dumnezeu. Eu am crescut cu pită de mălai, orz și secară, că pita de grâu nu prea se făcea. Stăteam la lampă cu petrol, cu apă adusă în spate. Tata făcea ciubere, când aveam eu 10, 11 ani, mă punea să țin lampa cu petrol, să-i luminez, când tăia fundu de la ciubăr. Și dacă n-aveam petrol, aprindeam o așchie și îi făceam puțină lumină. Făcea tata la ciubere cum nu știa nimeni să lucre așa ceva. Și pe urmă se ducea în țară să le vândă, stătea două, trei săptă­mâni, și-apăi venea cu grâu sau mălai, duceam grâul la moară în spate și-l măcinam, îl cerneam cu sita și ne făcea mama pită de grâu. Apăi, după un timp, iar pleca tata cu ciuberele prin țară, și mama ne punea să zicem Tatăl Nostru și să ne rugăm să se întoarcă cu bine tătucu, să vină acasă cu grâu. Și uite așa am crescut, m-am măritat cu Ilisie, am ridicat singuri căsuța asta, o bucătă­rioară, și tot ce vedeți aici, am făcut copii și am trăit cu bune și rele, mulțămesc lui Dumnezeu. Și stau câteodată și mă gândesc, oare tineretul ăsta de-amu poate să ducă ce-am dus noi? Nu cred. La cum îi văd eu că stau toată ziua cu telefoanele alea în mână, nici nu mai știu să se uite în sus. Copiii noștri trăiesc prin Bihor, ei n-au plecat în străină­tate. Și după cum îi aud eu că zic, ei nu prea mai vor să țină casa asta, și mă doare sufletul, că-i păcat de tot ce-am muncit. Am rămas singuri aici, doar cu pensia lui. Acum el e bolnav, nu prea aude, nu prea mai vede. De la lămpile alea cu carbid cu care ținea lumină în peșteră. Amu, noroc cu domnul doctor, bunuțu, că se ostenește să mai vină, să aibă grijă de noi”.

Ciubo își strânge bagajul zâmbind puțin stân­jenit. Bătrânul Ilisie stă cu pri­virea încruntată, de parcă își caută prin­tre gânduri. „Dragii mei”, zice el după un timp. „Să vă spun și eu un cuvânt. Când eram eu tânăr, dacă nu puteai mere în pădure cu fierăstrăul și cu securea, mureai de foame. Eu, de la zece ani am început să văsăresc. Am făcut ciubere de toate felurile și mărimile, de la un litru, până la tocitoarele mari, de 1000 de litri. Am um­blat toată țara cu ele, de la Sighetul Marmației pân la Marea Neagră. Și era un cântec al mo­țului: «A plecat moțul în țară/ cu cercuri și cu ciubară/ și cu tocuri de rășină/ ca să le dea pe făină/ ca s-aducă bucățele/ la copii și la muiere. Di, di, murgule, di, că la Turda ne-om opri». Aista-i era cân­tecul mo­țului pe care nu-l mai știe ni­meni acum, pentru că nu se mai fac ciubăre. Acum, toată lumea cumpără d-astea de nailon. Și ciubăru nostru o dispărut și-i păcat de meseria asta că s-o dus”.

Ieșim în curte, gata de plecare. Ciubo îi mai dă bătrânului câteva recomandări medicale, în timp ce femeia aduce din beciul casei un tulnic, un fel de bucium mai mic, specific doar în Munții Apu­seni. „Suflam în tulnic, de când aveam zece ani”, zice femeia. „Atunci nu erau telefoane și, dacă, de exem­plu, era șe­din­ță la sfatul popular, anunțai lumea cu tulnicul, dintr-un deal în ălălalt. Apăi, la 20 mai, când toată lumea își lua animalele și pleca la mun­te, la pășunat, la Călineasa, la fel, femeile suflau în tulnic, ca să se știe c-or plecat cu toată familia. Acolo, sus, făceam staul pentru oi, și dacă noaptea veneau lupii, femeia lua tulnicul și sufla. Era un semnal de pericol. Apăi începeau să sufle și de pe alte dealuri, și lupii se speriau și fugeau. Astăzi, nu se mai folosește decât la săr­bători sau spectacole. La 78 de ani ai mei, nu mai am vlagă să suflu ca în tinerețe. Dar fiindcă ați venit până aici, o să vă fac o demon­stra­ție, așa cum pot”.

Chiar aici, în fața casei, femeia ridică cu greu tul­nicul și începe să sufle ușor, apoi tot mai tare, făcând să răsune până departe un fel de cântec ciudat, ca un strigăt venit parcă din cer, care-ți fur­nică pielea. După doar câteva secunde, femeia lasă tulnicul jos, răsuflând parcă mai greu. „Atâta pot amu. La 20, 30, 40 de ani, atunci să mă fi auzit… Amu nu mai pot. Mă duc să duc tulnicul în pivniță, să nu se uște, că dacă se uscă, nu mai pot să suflu nici măcar ca acu­ma. Atâta cât o mai vrea Dum­nezeu să mai pot sufla”.

Violeta și casa veche

După aproape o oră de urcuș greu, la pas, prin pădure, am văzut într-o poiană prima casă. De fapt, o ruină cu acoperișul căzut și aproape înghițită de lăstăriș. De-aici începea cândva satul Dealu Ordăn­cușii. După încă un sfert de oră de urcuș, ascunsă după creastă, apare încă o casă, la fel de căzută. Apoi, mai târziu, o văd și pe-a treia. Nicăieri, nici țipenie de om, nicio pasăre, niciun câine, nimic. O liniște stranie, într-un decor ireal de frumos. La una din case, văd înăuntru, prin geam, tot felul de lu­cruri, o masă, un dulap, haine, oale, tablouri, de parcă încă mai era locuită. Toate stau așa, frumos rânduite, de aproape un an. De atunci, casa asta a fost părăsită și nimeni nu i-a mai trecut pragul. „În satul ăsta m-am născut și am crescut eu”, zice femeia de lângă mine. „Acum doi ani, am plecat și eu de-aici, îmi era urât, rămăsesem singură în toată pustietatea asta”. O cheamă Violeta Costea și este asistenta medicală a doctorului Ciubotărescu. Câți­va ani, când încă mai trăia mama ei, făcea zilnic naveta până la Gârda de Sus. O oră pe jos până la șosea, prin ploaie, viscol, zăpezi. E imposibil de descris. Apoi, după ce i-a murit mama, s-a trezit singură între toți munții ăștia sălbatici. Auzea noap­tea tot felul de zgomote, îi era frică să iasă din casă, iar dimineața, când încă era întuneric, trebuia să pornească la drum. Aproape un an a durat tot cal­varul. Apoi, a început să-și construiască o căs­cioară chiar în Gârda de Sus. A scăpat de navetă, dar casa ei de-aici, de pe deal, a rămas părăsită. Ciubo a ținut morțiș să venim în locul ăsta, să-mi arate dra­ma cum­plită a unor destine care s-au frânt. „La felul în care arată peisajul aici”, spune, „în orice țară civi­lizată s-ar fi ridicat o stațiune turis­tică sau măcar ar fi fost încurajați localnicii să rămână. Le-ar fi făcut drumuri, le-ar fi adus lumină, le-ar fi pus apă curentă. Numai să stea oamenii aici și să-și vadă de viața lor. Să crească animale, să-și îngrijeas­că pă­șunile, să își reno­veze casele. Așa, peste câțiva ani, totul va fi nu­mai bălării și pădure”.

După încă vreo jumă­tate de oră, ajungem la casa părăsită a Violetei. Îi dă roată, o studiază, o atinge, se încruntă când vede vreo crăpătură, par­că a intrat într-un ritual de bun găsit. Nu prea vrea să fac foto­grafii cu casa, a început deja să se de­gra­deze. „De doi ani, de când am plecat de-aici, nu prea am mai avut timp să vin. Totul se dărâmă, dacă nu repari. Dacă plouă, ninge, și nu cureți, se degradează. Și mai e ceva. Casa goală, fără oameni în ea, parcă su­feră și, ușor, ușor, începe să moară. Mă doare su­fletul când văd cum ara­tă”. O văd apoi cum își ferește fața și începe să plângă. „E casa unde am trăit treizeci și ceva de ani și mi-e dragă. Mi-e drag să vin, să stau așa, măcar o zi, nu mai mult… E pustietatea asta, nu ai un ve­cin, n-auzi un câine, un cocoș. Mi-e prea urât să stau mai mult. Îmi vin în min­te numai imaginile alea frumoase, din co­pi­lărie, când ne dădeam cu sania pe valea asta, sau vara, când plecam la pășu­nat tot satul și stăteam acolo până prin octom­brie, bărbații tăiau lemne și făceau ciu­bere, iar apoi cumpăram făină, zahăr, și toată iarna stăteam liniștiți, aveam de toa­te. Era viață grea, mai ales pentru părinți, dar pentru mine era frumos atunci. Majoritatea prietenilor mei din copi­lărie s-au mutat în județul Arad, acolo au găsit locuri de muncă. Și-au abandonat casele și au plecat definitiv”.

Violeta se gândește uneori să vândă casa și tere­nul. La început, nu era deloc în­crezătoare în reușita unui asemenea pro­iect, socotind că nu va vrea ni­meni să cum­pere o casă tocmai acolo, sus, la gar­dul cerului. Însă n-a fost așa. Au apărut în scurt timp chiar două persoane interesate, în primul rând pen­tru frumusețea zonei. Orășenii încep să se mute la țară. Dumne­zeu nu lasă satele de munte să dispară de tot. Violeta trebuie să se hotărască și nu-i e deloc ușor. Îi e teamă, uneori, să nu sufe­re prea mult, pierderea casei să nu fie, după moartea mamei, o a doua tragedie în viața ei.

În loc de epilog

M-am despărțit de prietenul meu, doc­torul Chris­tian Ciubotărescu, stabilind să ne reve­dem când mai vine el prin București. Vine destul de rar, se desparte greu de moții și de peșterile lui dragi. Iar atunci când vine și dă de încălzirea de la calo­rifer, simte că îi lipsește ceva: gestul reflex de a pune lemne în sobă. Și mirosul de fum, furișat spre cerul de iarnă, pentru care nu există, deocamdată, înlocuitor artificial.