DOMINIC FRITZ (primarul orașului Timișoara, „Capitală Culturală Europeană” 2023): „România e parte a destinului meu”

Cei 8 frați din Pădurea Neagră

– Domnule Dominic Fritz, v-ați născut în decembrie ’83, în Germania de Vest, cu șase ani înainte de evenimentele care aveau să schimbe radical viața Europei de dincolo de „Cortina de Fier”. Dacă în anii copilăriei, când te joci de-a ce te faci în viață, v-ar fi spus cineva că veți ajunge primar într-o țară din fostul lagăr socialist, ce-ați fi zis?

– Cel mai probabil, aș fi răspuns că mă fac pianist. Am început să cânt foar­te devreme la pian. Aveam pian acasă și, cam de la 4 ani, n-a fost zi să nu cânt! Viața mea era muzica. Mai mult ca sigur aș fi zis că mă văd pe o scenă, în fața unui pian.

– În loc de pianist, ați devenit „șef de orchestră” în zona politică și ad­ministrativă. Ce drum al vieții v-a adus aici? Există vreun detaliu, în copilăria dumneavoastră din Occi­dent, care să anunțe faptul că sunteți acum în România?

– Eu am șapte frați. Am fost zece în casă, la un moment dat, după ce s-a născut ultimul copil al fa­miliei noastre. Asta înseamnă că ești într-un constant proces de negociere, de fapt: cum împaci nevoile tale, cu nevoile grupului în care trăiești. Fiecare frate are altă vâr­stă, fiecare vrea să se culce la o altă oră, fiecăruia îi place o altfel de mâncare, fiecare vrea să se uite la ceva anume, seara, la televizor. Și-atunci, am fost educat să fiu foarte conștient și de nevoile ce­lor­lalți, am fost educat să fiu con­știent că e nevoie de reguli pe care să le urmăm, cu toții, dar și că aceste reguli pot fi negociate, pot fi schimbate, că pot să fac alianțe cu câțiva frați, care au aceleași interese ca mine, că întotdeauna tre­buie să argumen­tez, să explic, să-mi ridic vocea, dacă am ceva de zis, dar, totodată, să îi și ascult pe cei din jurul meu. Cred că toate aceste lucruri m-au pregătit, în­tr-un fel, fără să știu atunci, pentru o carieră de politi­cian. Pentru că, până la urmă, asta e politica: un proces de negociere, despre cum putem să împăcăm diferitele nevoi și interese dintr-o comunitate.

Am crescut într-o zonă rurală, în Pădurea Neagră, dar la 16 ani, am plecat, un an, în Statele Unite, cu o bursă a Parlamentului Ger­man. Acolo mi-am dat seama că atunci când ieși din țara ta, ai șansa să te cunoști mai bine. Dintr-o dată, îți dai seama că lucruri pe care le-ai crezut ca fiind normale acolo de unde vii, poate nu mai sunt normale în altă parte. Îți dai mai bine seama de cul­tura ta, dar înțelegi că există și alte culturi, și alte viziuni asupra lumii în care trăiești. Și are loc un proces interior: ce vreau să păstrez din cultura în care am crescut? Unde ar trebui să o pun la în­doială? Cum vreau să mă dezvolt? Acesta a fost și motivul pentru care, după ce mi-am luat Bacalau­reatul, la 19 ani, am hotărât să mai petrec încă un an în străinătate…

Ceaușescu, sărăcie, câini pe străzi

– Cum a apărut prima dată imaginea Româ­niei în viața dumneavoastră?

– Recunosc că nu am avut deloc o imagine clară despre România. Știam clișeele de atunci: sărăcie, Ceaușescu, copii în orfelinate, câini pe străzi și, evi­dent, Dracula. În același timp, aflasem de istoria germanilor în Banat, pentru că din zona în care am cres­cut eu au fost nemți care, în secolul al XVIII-lea, au emigrat în Banat. Mai mult de atât nu știam. Însă, cum spuneam, pe mine m-a interesat foarte mult ca, înainte să merg la facultate, să intru în contact tocmai cu o lume pe care nu o cunosc, să trăiesc în mijlocul unor oameni mai puțin privilegiați ca mine, și așa am ajuns să accept un post de volun­tar, într-o casă de copii, aici, în Timișoara. Anul ăsta se fac exact 20 de ani de când am ajuns prima oară aici! Știam că o să urmez o facultate de Științe Politice, că urma să citesc mult și că urma să am de-a face cu tot felul de „teo­rii”, și mi-am zis că vreau, înainte de asta, să trăiesc un an foarte practic, la „firul ierbii”, printre oameni cu care, poate, nu m-aș intersecta în mod normal. Și, într-adevăr, în 2003, aici, în Timi­șoara, situația socială era una cu totul diferită decât e azi. Am scris unei organizații care avea nevoie de voluntari peste tot prin lume și, cumva, mi-a sărit în ochi Timișoara, unde era nevoie de cineva care face muzică, de cineva care să cânte cu copiii, și am zis: „Locul ăsta e pentru mine!”.

– Ce v-a impresionat aici cel mai mult în acel moment?

– M-au impresionat două lu­cruri, în mod deosebit. Mai întâi, această multiculturalitate: să fiu la 1.500 de kilometri de casă și să aud germana, propria-mi limbă pe stra­dă, în tramvai, la biserică, asta mi s-a părut ceva incredibil. Eu sunt catolic: să merg la slujbă și să aud o parte din rugăciuni și din predică în germană, o parte în maghiară și o parte în română, m-a fascinat total și, într-un fel, prin asta am redes­coperit Europa, așa mi-am redes­coperit propria mea identitate de european. Am înțeles că nu sunt într-o țară total străină, că istoria și poveștile familiilor germane de aici mă leagă cu locul acesta, am simțit că mă regăsesc în Timișoara.

Al doilea lucru care m-a fascinat atunci a fost ecoul Revoluției din 1989. Am ajuns aici la nici 15 ani după Revoluție, adică după foarte puțin timp. Sigur, atunci mi s-a părut că Revoluția e o poveste îndepărtată. Acum, îmi dau seama că, de fapt, istoric, trecuse o perioadă foarte scurtă de la 1989: încă era în aer spiritul Timișoarei, simțeai pe stradă și doliul, dar și curajul. Pe mine asta m-a impresionat foarte mult. În fiecare zi treceam cu tramvaiul, pe drumul de acasă spre serviciu, prin Piața „Maria”, locul unde a început Revoluția, și mă simțeam onorat de faptul că pot să trăiesc într-un oraș care a marcat istoria într-un mod așa de profund.

Orfanii Timișoarei

– Ce-ați fi schimbat atunci, în 2003, în Timi­șoara? Aveați ceva din ochiul primarului de azi, care caută soluții la problemele orașului?

– Cred că am văzut încă de atunci foarte clar potențialul Timișoarei. Și foarte mult m-am gândit cum ar arăta orașul dacă superbele lui clădiri istorice ar fi renovate, cum ar arăta dacă ar exista piste sigure pentru biciclete, cum ar fi aici, dacă școlile ar fi mai bine dotate, cum ar arăta dacă tramvaiele n-ar fi unele din anii ’60, aduse la mâna a doua din Germania. Cred că abordarea asta, de a vedea o problemă, nu ca un pretext ca să te plângi, ci ca un îndemn să faci ceva mai bine, mi-am păstrat-o până în ziua de azi.

– A fost un moment când ați simțit că România devine destin pentru dumneavoastră, și nu doar o experiență pasageră?

– Faptul că am revenit în Timișoara a avut foarte mult legătură cu copiii cu care am lucrat cât timp am fost voluntar la orfelinat. Am trecut alături de acei copii prin momente foarte grele, dar și foarte frumoase, încât, atunci când a venit momentul să-mi iau „Rămas bun!” de la ei, după un an, am simțit că nu pot să plec și să nu mă mai întorc niciodată. Mai apoi, am studiat la Konstanz, la Paris, la York, am făcut practică în mai multe alte orașe intere­sante, dar niciunde nu m-am simțit așa de mult acasă ca în Timișoara. Având șansa aceasta de a compara experiențele pe care le-am trăit, mi-am dat seama că Timișoara e orașul unde mă simțeam cel mai complet.

A fost mai degrabă un proces, decât un singur moment, în care am simțit că România e parte din destinul meu. Am păstrat tot timpul legătura cu acei copii de la orfelinat, am fost nelipsit de la marile evenimente din viața lor, m-au chemat la absolvirea școlii, m-au chemat când au avut prima împărtă­șanie, după ce au devenit adulți, m-au chemat la nunțile lor, m-au chemat la botezul copiilor lor. Și azi țin legătura cu acei copii. Pe unul dintre ei l-am înmormântat… Sunt și povești foarte triste, dar a ră­mas această legătură pe viață, care m-a tot tras spre Timișoara. Am fondat o asociație aici, am organizat concerte de muzică și, în 2017, când au început protestele acelea masive anti-PSD, am simțit că vreau să mă implic și în mișcarea politică în Româ­nia.

O lecție pentru Europa

– Ați vorbit despre compoziția etnică așa de diversă a Timișoarei. A contat ea, în opțiunile dvs.? De ce este important multiculturalismul?

– Diversitatea e ceva ce ne îmbogățește. Eu am format aici un cor, în care întotdeauna au cântat oameni de toate vârstele, din toate confesiunile, din toate etniile – bulgari, sârbi, români, nemți, ma­ghiari, și m-a fascinat cum reușim în Timișoara să facem ca aceste diferențe să ne crească curiozitatea și respectul și empatia și nicidecum ura sau disprețul față de ceilalți. Respectul pentru diferența între oameni și înțelegerea că fiecare om poate să aibă multiple identități. Poate să fie și bulgar, și timi­șorean. Eu nu sunt bulgar, dar sunt și eu timișorean, și asta ne aduce împreună. Iar asta e o lecție nu doar pentru mine, ci pentru toată Europa, și sper ca ea să se audă în toată Europa anul acesta al „Capitalei Europene a Culturii”.

– De ce ați ales calea expusă a politicii? Erau și alte variante mai blânde de a rămâne aici și de a schimba lucrurile.

– Nu am avut niciodată în plan să devin poli­tician. Dintotdeauna am vrut să lucrez într-un mediu politico-administrativ, dar nu neapărat în prima linie, ca politician. În Germania, am fost șef de cabinet pentru fostul președinte, deci, m-am văzut mai degrabă ca un strateg în spatele scenei. Când am decis să devin politician, decizia a fost motivată de dorința mea de a ridica Timișoara. Și mi-am dat seama, într-un anumit moment, că pot să fac asta cel mai bine din poziția de primar. Înainte de alegerile din 2020, nu au existat neapărat alte persoane dornice să fie contracandidați ai primarului de a­tunci, iar pentru mine, era exclus ca el să fie reales. După un lung proces de gândire, după discuții cu prietenii, am zis că trebuie să-mi asum eu acest lucru. Asumarea aceasta e ceva enorm de important: cred că prea mult așteptăm ca altcineva să facă ceva sau altcineva să preia inițiativa, și eu nu voiam să stau la margine și să comentez. Mi-am dat seama că dacă nu mă implic cu tot ce pot oferi, atunci nu se vor schimba lucrurile în Timișoara.

Un oraș fără isterie

– Ați candidat pentru un post de primar, fără să aveți cetățenia română, într-un moment destul de plin de convulsii în Europa, în care extremis­mele de tot felul sunt la mare trecere. N-a fost un pariu politic riscant pentru dumneavoastră?

– Cred că pentru majoritatea timișorenilor, națio­nalitatea mea nu a fost un criteriu pentru opțiunea lor. S-au uitat dacă sunt un om onest, dacă sunt un om capabil, au judecat ce viziune am pentru oraș, iar faptul că m-am născut în Germania a fost, așa, o informație interesantă pentru unii, iar pentru alții, și o șansă să expun mai mult Timișoara pe scena internațională, dar nu a fost în niciun caz un detaliu determinant. Tocmai această lejeritate mă fascinea­ză la spiritul orașului. Nu e isterie în nicio direcție: nici că, vai, un neamț a venit să candideze aici, dar nici că, vai, ce tari suntem că avem un primar neamț. E ceva cât se poate de normal, iar pentru mulți timișoreni, mai ales pentru cei care știu un pic de istorie, nu eram primul administrator al orașului cu nume german. Au mai fost mulți care se numeau poate nu Fritz, ci Hans sau Meier.

– Ce ați moștenit când ați ajuns primar?

– Cred că cel mai grav lucru e că am moștenit o administrație închisă, haotică, care se vedea mai degrabă ca un adversar al comunității decât ca o parte a ei. E o tendinţă pe care o observăm în multe instituţii publice din România: cetăţeanul e tratat de parcă ar deranja prin faptul că există și că vine în primărie să-și rezolve o problemă. Apoi, era o lipsă de viziune pe termen lung pentru oraș, o lipsă de viziune în promovarea orașu­lui, în a crea o identi­tate comună, în a lucra mai departe la spiritul comu­nității. Toate astea au lipsit.

„Ce să faci? Ai ce să faci!”

– Care a fost viziunea dumneavoastră pentru Timișoara? Unde e Timișoara și unde o vedeți?

– Primul meu mesaj, prin care mi-am anunțat intenția de a candida la Primăria Timișoarei, a avut sloganul: „Ce să faci? Ai ce să faci!”. Pentru că această vorbă din societatea românească, „Ce să faci? N-ai ce să faci!”, mă ener­vează la culme. Și atunci sloganul meu a fost: „Ce să faci? Ai ce să faci!”. Ideea de bază a fost că Timișoara are foarte, foar­te multă energie, are mulți oa­meni implicați, cu multe idei, are o moștenire grozavă, are toate ingredientele să devină un oraș mult mai atractiv decât e deja, dacă reușim să colaborăm și să fim unii lângă ceilalți. Și cu a­ceastă deschidere, cu acest spirit al colaborării, care a existat în Timișoara pentru mult timp și care s-a pierdut un pic în ultima vre­me, cu asta putem să creștem calitatea vieții pentru toți timi­șorenii și putem să devenim, cu adevărat, un oraș la standarde europene – și în mobilitate urba­nă, și în educație, și în sănătate, și în infrastructură publică și așa mai departe. Și cred că anul acesta de „Capitală Culturală Eu­ropeană”, când fiecare dintre noi are ceva de adus („Ai ce să faci!”), cred că acest an va crea această emulație de care Timi­șoara are nevoie. Dar, bineînțe­les, e nevoie și de o administrație deschisă, performantă, care împinge proiectele în față.

– Care ar fi motoarele dez­vol­tării unui oraș de dimen­siu­nea Timișoarei? Pe ce se bazea­ză viitorul orașului?

– Baza sunt oamenii. Dacă nu pornești de la nevoile și de la ideile oamenilor, dacă nu le dai oamenilor șansa de a-și dezvolta propriul potențial, nu ai cum să te dezvolți. Asta înseamnă că trebuie să investim în educație. Construim 82 de săli de clase noi, în mai multe clădiri de școli, de grădinițe și creșe. Apoi, investim în cultură: „Capitala Culturală Europeană” nu e doar un titlu, chiar credem că e o direcție. E o direcție de dezvoltare, chiar și economică, pentru oraș. Dacă ai un oraș în care oamenii sunt obișnuiți să fie confruntați prin artă și cultură cu alte pers­pective, ei devin mai inovatori. Până la urmă, pros­peritatea noastră viitoare depinde de capacitatea de a inova, de a avea idei noi și de a colabora. Gândim un oraș în care creștem posibilitățile de a conecta oamenii. Investim foarte mult în transportul comun. Refacem spațiul public, astfel încât acesta să devină cu adevărat un spațiu public, în care stăm, în care ne simțim bine, în care ne întâlnim cu vecinii, care nu mai e doar un loc prin care trecem ca să ajungem de la punctul A la punctul B. În plus, stimulăm tot felul de colaborări între mediul privat și adminis­trație, între societate civilă și administrație. Asta este direcția în care împingem orașul.

– Ce e cel mai greu de schimbat? Sunteți de doi ani primar, v-ați lovit deja de destule probleme…

– O dificultate majoră – și cred că asta e valabil pentru toată România – e legislația, care a devenit atât de încurcată și de contradictorie, că dacă te miști în stânga, găsești undeva o lege care zice că ar trebui să mergi în dreapta. Găsești pentru orice variantă un argument că nu se poate, că nu e legal… Nimeni nu vrea să-și asume nimic, funcționarii nu vor să semneze și batem pasul pe loc. Asta e o pro­blemă cu care ne confruntăm. Apoi, e și un sistem de favoruri și de corupție, în care unii s-au legat la resurse prin contracte, prin relații. Mentalitatea pe baza căreia funcționează acest sistem e foarte greu de schimbat. Trebuie să avem reguli clare, transpa­rente, pe care toată lumea le înțelege. Acolo unde regulile nu sunt clare, acolo, de fapt, apar corupții care te „rezolvă”.

Linia roșie

– Aveți parte de o opoziție dură la Timișoara, așa se vede de la București. Erați pregătit pentru ea?

– Eu nu mi-am făcut niciodată iluzii că atunci când încep cu adevărat să tai din privilegii și când încep cu adevărat să deconstruiesc anumite moșii administrative interne nu va veni și o rezistență foarte puternică, și din interior, și din exterior. Dar nu cred că există o alternativă la asta. De aceea, această rezistență mă lasă destul de rece. Nu sunt șantajabil. În același timp, bineînțeles, am învățat că în unele cazuri există cât de cât un consens pentru anumite lucruri și, acolo unde există, poți lucra și cu alte partide și cu alți oameni din comu­nitate cu care, poate, nu ai multe în comun. Bugetul Timișoarei a trecut prin vot unanim tocmai pentru că am vorbit cu fiecare, am văzut care sunt durerile, interesele, cum le putem împăca. Pentru mine există o linie roșie, nu fac trafic de influență, dar asta nu înseamnă că nu ascult care sunt nevoile fiecăruia și că nu fac ca acolo unde avem interese comune să ne mișcăm în direcția bună. Mă bucur că am reușit să reaprindem un pic acest spirit în Timișoara, dar, da, în continuare e o rezistență mare și e clar că nu-i ușor să fii primar într-un partid care, la nivel națio­nal, e în opoziție.

– USR nu mai e la guvernare, „guvernează” doar prin câțiva primari, în câteva orașe impor­tante. Simțiți asta ca pe o presiune?

– Nu aș spune că e o presiune, dar e o respon­sabilitate. Cine vrea să vadă că USR acționează altfel decât partidele vechi poate să se uite la faptele primarilor. Pentru mine, e o bucurie să mă uit ce face, de exemplu, Elena Lasconi la Câmpulung, Radu Mihaiu, în București, la sectorul 2, Allen Co­liban, la Brașov. Avem, clar, o altă mentalitate față de politică și de administrație, ne luptăm cu toții împotriva unei rezistențe enorme a sistemului, dar cred că, după doi ani, se văd foarte clar și succesele, și schimbările.

– Cum vedeți transformarea ora­șului prin programul „Capitală Cul­tu­rală Europeană” 2023, care tocmai a fost lansat, cu mult fast, la Timi­șoara?

– În primul rând, o să rămânem cu o infrastructură culturală, dar și cu o activare a moștenirii orașului. Apoi, miza acestui an e să mobilizăm co­munitatea pentru a se implica în tre­burile orașului. Nu doar în cultură, ci și în educație, în business, în sănătate. Peste tot, vrem să încurajăm timișo­renii să fie prezenți, să se implice, și cred că vom reuși acest lucru. A treia miză e, cu siguranță, vizibilitatea Ti­mișoarei în lume. E o miză strategică nu doar pentru Timișoara, pentru că de această vizibilitate profită de fapt toată România și e absolut necesar ca Ro­mânia să-și recapete un loc important pe scena europeană și să-și redefi­neas­că imaginea pe care o are în Europa.

– Cum vedeți viitorul orașului? Dar pe al dvs.? Ce veți face în cazul în care nu mai sunteți primar?

– Timișoara e casa mea, indiferent dacă voi mai fi primar sau nu, indife­rent de locul meu de muncă. Timișoara se dezvoltă extraordinar de rapid și de frumos, e foarte dinamică economic, e foarte dinamică cultural. Sunt din ce în ce mai mulți investitori, calitatea vieții crește și va crește și mai mult, cu toate investițiile pe care le facem. Anul tre­cut, am avut investiții-record de peste 100 de milioane de euro în școli, în spitale, în tramvaie noi, autobuze noi. Asta o să facem și în ur­mătorii ani. În Timi­șoara, viitorul deja a înce­put.

Foto: ANDREA KELEMEN, ALIN ZELENCO, OVIDIU DAVID, SEBASTIAN TĂTARU, SHUTTERSTOCK, arhiva personală