Proprietarii de stele

–    Cei 13 români care au botezat cerul –

Doisprezece bărbați și o femeie

Adâncurile celeste au o frumusețe divină, în fața căreia cuvintele se chircesc de neputință. Galaxiile își întind aripile spre mar­ginea lu­mii, ca într-un dans molcom de păsări albe. Lumi­na călătorește de pre­tu­tin­deni spre nicăieri, dând cu­loa­re întunericului, dând căl­dură nopții, dând viață lumii. De acolo, de sus, unde se adună sufle­tele ca să se hrănească cu praf de stele, ne veghează câteva nume și spirite de români, devenite „stăpâ­ne” întru eter­ni­ta­te pe cor­puri cerești: doispre­zece bărbați și o femeie.

Un savant pe Lună

Există pe Lună un crater cu dia­metrul de 29 km, care se cheamă Spiru Haret. Sa­van­tul al cărui nume a ajuns pe as­trul nopții a fost cel dintâi român care a obținut un doctorat în as­tronomie. Evenimen­tul se întâmpla la Paris, în 1878. Ca ministru al Educației, Spiru Haret a emis decre­tul de înființare a Ob­ser­vatorului din București, prima insti­tuție ro­mânească dedicată cer­cetării as­tro­nomice. Pasiunea sa pen­tru ma­te­matici s-a manifestat foarte de tim­pu­riu: încă pe când era elev de li­ceu, a publicat două manuale, unul de al­ge­bră și altul de tri­go­nometrie. După ter­minarea facultății, a plecat la Pa­ris cu o bur­să. Teza lui de doc­torat despre axele or­bitelor planetare re­prezintă cea mai im­portantă con­tribuție științifică a sa. Desco­pe­rirea sa a fost crucială, dar după întoar­cerea în țară, savantul a re­nun­țat la cerce­ta­re și s-a de­di­cat îm­bu­nă­tățirii învăță­mân­tului ro­mânesc, con­tri­buind funda­men­tal la dez­vol­tarea acestuia, în tim­pul celor trei gu­­verne liberale sub care a fost mi­nistru al Edu­cației. As­tăzi, puțini ro­mâni cunosc ac­ti­vitatea științi­fică ex­cepțională a lui Sp­i­ru Haret, al că­rui crater lu­nar ne veghează în tăcere.

O poetă pe Venus

Pe Venus, un crater ca o floare roșie uria­șă, ce își des­chide petalele pe un dia­metru de 32 de km, poartă nu­mele poe­tei Ele­na Văcă­rescu (1864-1947). Fai­ma ei este mai degrabă literară și mon­de­nă, căci puțini au auzit de acti­vi­tatea sa politică și cul­tu­ra­lă. Din pri­cina logod­nei sale cu prințul Fer­di­nand, nea­grea­tă de regele Carol I, a fost ne­voi­tă să plece în exil, la Pa­ris. Me­ri­te­le ei de­pășesc cu mult lu­mea litera­ră, Elena Văcă­rescu fiind un model de fe­meie ex­cep­țio­na­lă, in­te­ligentă și iu­bi­toare de țară, mult ad­mi­rată de contem­porani. Ea a fost pri­ma femeie-am­ba­sa­doa­­re din Ro­­mâ­nia. A par­ti­ci­pat, în 1919, la Confe­rința de Pace de la Paris, iar ulte­rior a fost nu­mită secre­tar ge­ne­ral al Aso­ciației ro­mâne de pe lângă So­cietatea Națiu­nilor, orga­nism pre­­­cur­sor al ONU. Pre­șe­din­tele dele­ga­ției ro­mâ­ne era Nicolae Titu­lescu, pe care Ele­na Vă­cărescu l-a secon­dat, atât în ches­tiuni cul­turale, cât și în acțiuni po­li­­tice im­por­tante. În 1922, a fost a­lea­să membră per­ma­nentă în co­mi­tetul de condu­cere a Co­mi­siei de Coope­­rare Inte­lec­tuală, iar peste doi ani va par­­ticipa la fondarea Institu­tu­lui Interna­țional de Coope­rare Inte­lec­tuală, alături de Paul Valery, Albert Einstein și alte nume sonore. În 1925, a fost primită în Acade­mia Română, care își deschi­sese porțile și pen­tru fe­mei, iar doi ani mai târziu, pre­șe­din­tele Fran­ței îi va în­mâna ordinul Legiunii de Onoa­re. A fost de două ori laureată a Aca­demiei Fran­ceze și vred­nică urmașă a înain­tașilor ei Văcărești – Ie­nă­­chiță și Iancu. A pu­blicat mai multe volume de poezie și proză și a tradus în lim­ba franceză din poe­ziile lui Emi­nescu, Bla­ga, Goga, Topâr­ceanu, Mi­nu­lescu, Vinea. A murit în 1947, purtând în su­flet, din­colo de mor­mânt, durerea pen­­tru soarta nea­mului ei pe care l-a iubit atât și pe care îl aștep­tau anii lungi și întunecați ai co­­­munis­mului.

Emines­cu, Brâncuși și Enescu

Au trăit cu sufletul printre astre și au ajuns cu nu­mele tot acolo. Eminescu a vă­zut cu ochii minții înce­pu­tul lumii, cerurile de stele, a fost pă­truns de frigul ne­mu­rito­ru­lui Luceafăr. Uni­versul cu toate tainele sale, ima­ginile cosmice și lu­mina au un loc spe­cial în poe­zia lui filozo­fică. Ar fi fost de neima­ginat ca numele lui Emi­nescu să nu se găsească între hăurile de stele care i-au hră­nit spi­ritul, cuge­ta­rea și ima­gi­nația.

Brâncuși a dăl­tuit in­finitul în lemn și pia­tră, așa cum Eminescu l-a sculp­tat în cuvinte. L-a condensat în esen­țele crescute din pă­mânt, l-a făcut zbor, tin­zând spre cer, spre etern. Un nume fă­ră moarte, ce a revo­lu­țio­nat arta prin setea de e­sențe, prin do­rința de a ajunge la miezul lumii.

Muzica sferelor co­bo­râtă în arcușul lui E­nescu a devenit rapso­die și simfonie și a ur­cat apoi, din nou, la stele. Galaxiile ro­ti­toare își poartă sorii spre mar­gi­nea universului, pe a­cor­duri divine: când Dum­nezeu începe să cânte, se nasc stele. Iar Enescu a prins, în vâr­ful ba­ghetei sale, câte o stea, câte un acord dum­ne­zeiesc. Ye­hudi Menuhin spunea despre George Enes­cu: „Pen­tru mine, Enescu va rămâne una din veri­ta­bilele minuni ale lumii. Ră­dă­cinile puter­nice și no­blețea sufle­tului său sunt pro­venite din propria lui țară, o țară de ine­ga­lată fru­musețe”.

Cometele „Daimaca”

Victor Daimaca s-a născut la Dro­beta Turnu Se­ve­rin în 1892. A fost profesor de matematică la un liceu în Târgu Jiu și este singurul român care a desco­perit comete. A fost pasionat de astronomie de când era co­pil. Și-a „construit” un observator astro­nomic în podul casei, dotat cu un binoclu Zeiss, care mărea de 6 ori, și un „vi­zor” de 5-6 țigle, scoase din acoperiș, spre emisfera de sud. După ab­sol­virea fa­cultății, Victor Dai­maca s-a stabilit în Târgu Jiu, unde a fost profesor de mate­ma­tică la Școala nor­mală. Aici, având drept „observator” un stâlp de gard, unde re­ze­ma binoclul, a început să caute co­mete noi. Ast­fel, în 1943 a găsit o co­metă necata­logată în con­ste­lația Lynx, care a pri­mit numele Dai­­maca 1943c. La scurtă vreme, a mai descoperit o cometă în re­giunea su­dică a con­ste­lației Vărsă­to­rului, ca­re, de ase­me­nea, a pri­mit nu­mele său, îm­pre­ună cu nu­mele altui as­tro­nom care o desco­perise după el – Van Gent-Pel­tier – dar a cărui tele­gra­mă ajun­sese mai repede la Uniu­nea In­ternațio­na­lă As­tro­­no­mică de la Co­penhaga. După doi ani a desco­perit și co­meta Kopf, ulterior des­co­perită și de un ger­man dar, ca și în cazul pre­­ce­dent, tele­gra­­ma lui Dai­maca a ajuns mult mai târziu. De data aceas­­­ta, doar nu­me­le des­cope­ri­torului ger­man a fost dat as­te­roi­du­lui. Des­tin tipic româ­nesc, repe­tat dra­matic de atâția sa­vanți, între care la loc de frunte e cazul lui Nicolae Pau­les­cu, inven­ta­torul insuli­nei, în locul căruia au luat premiul Nobel doi ca­na­dieni, care făcuseră aceeași desco­pe­rire, cu aproape un an mai târziu decât cercetătorul român.

Profesorul mehe­din­țean Dai­maca este o fi­gu­ră neștiută, ca atâ­ția alți savanți români ne­drep­tă­țiți. Și-a găsit liniștea și bu­curia în cer, între co­metele sa­le, căci oamenii l-au uitat repede.

Steaua albastră Sanduleak și asteroidul familiei Pârvulescu

Acum zece milioane de ani, în nebuloasa Taran­tu­la, lua naștere, din praf cosmic și nori de gaze, o stea albastră supergigan­tică. Ne­buloasa se află în Marele Nor al lui Ma­gellan care, la rândul său, este o galaxie-satelit a Căii Lac­tee. Acum un mi­lion de ani, un vânt stelar i-a smuls stelei straturile exterioare, înve­lind-o în­tr-un nor de gaz rece. Iar acum aproxi­mativ 168.000 de ani, stea­ua a explodat și a dat naștere primei su­per­nove vizibile de pe Pă­mânt de la inven­tarea te­le­scopului, Supernova 1987A. Lumi­na super­no­vei a ajuns pe pământ abia în luna fe­brua­rie a anului 1987, a per­sistat câteva luni și a fost vizibilă cu ochiul li­ber doar din emi­sfera su­dică.   

Steaua care a dat naș­tere acestei supernove a fost descoperită de astro­no­mul american de origi­ne româ­nă Nicolae San­duleak și a primit numele său. Născut în Statele U­ni­te din părinți români, Ni­colae (Ni­cholas) San­du­­leak (1933-1990) a fost un astronom de marcă, ce s-a ocupat de cata­lo­garea stelelor din sudul Căii Lac­tee și de Norii lui Ma­gellan. Steaua lui albastră și su­pernova căreia i-a dat naștere conti­nuă să con­tra­rieze pe astro­nomi, căci se știa, până la desco­pe­rirea lui Sanduleak, că super­no­vele se nasc numai din stele roșii, iar steaua sa era albastră… Un as­teroid desco­pe­rit în 1994 a căpătat și el numele San­du­leak, în me­mo­ria ma­relui astronom.

Constantin Pârvulescu (1890-1945) s-a născut la Plo­­iești și a fost profesor la uni­versitățile din Cer­­năuți, Bu­curești, Cluj și Ti­mi­șoara, și director al Ob­ser­va­to­rul­ui astronomic din Cluj (1941-1945). Un aste­roid desco­pe­rit în 1936 a pri­mit numele „Parvulesco”, datorită con­tribu­țiilor valoroase ale profe­so­rului român în domeniul gala­xiilor, al stele­lor bi­nare și al norilor globulari, dar și în cinstea copiilor săi, Carina și Antares Pârvu­les­cu, amândoi specialiști în același do­me­niu.

Hermann Oberth: un sighișorean genial

Hermann Oberth (1894-1989) este considerat fon­datorul astro­nau­ticii și inventatorul rachetei. S-a năs­cut la Sibiu, într-o familie de inte­lec­tuali sași și a cres­cut în Si­ghișoara. Tatăl său era un chirurg fai­mos, direc­tor al spita­lu­lui ju­dețean din Sighi­șoara. La nici 14 ani, elevul de liceu Oberth pro­iec­tase deja primul model de rachetă, fascinat de căr­țile lui Jules Vernes „De la pământ la Lună” și „Ocolul pământului în 80 de zile”, pe care le știa a­proa­pe pe de rost. Teza de docto­rat i-a fost res­pin­să în 1922, în Germania, pe motiv că era prea utopică. Pu­bli­cată cu fon­duri pri­vate, după ce a fost respin­să de mai multe edituri, car­tea sa „Ra­cheta spre spa­țiile interpla­ne­tare” avea să devină o lucrare de o im­portanță covârșitoare, chiar dacă inițial a stâr­nit multe con­tro­verse. La vârsta de 28 de ani, își încheiase deja opera fun­da­mentală a tehnicii ra­che­telor și a zborului cos­mic. După cel de-al doilea Război Mondial, s-a sta­bilit în Germania. S-a re­tras din lu­mea științei în 1968, dedi­cân­­du-se filo­so­fiei. A murit în 1989, iar un an mai tâziu, Aca­de­mia Română l-a ales mem­bru post-mortem. Pri­ma ra­che­tă de mari dimensiuni, A4, a fost con­s­trui­tă urmând în ma­re măsură ideile lui Oberth. Nu mai puțin de 95 de in­ven­ții și reco­man­dări ale savan­tu­lui de ori­gine română se regă­sesc în cons­trucția acestei rachete, cu­nos­cută ulte­rior sub nu­me­le de V2. Un aste­roid desco­perit în anul 1975 și un cra­ter de pe Lună poar­tă numele „Oberth”, în onoa­­rea ge­nia­lului inven­tator transil­vă­nean.

Patru nume pentru eternitate

Grebenikov, Donici, Drages­co și Bîrlan sunt alți patru as­teroizi cu nu­me de români.

Eugeniu Grebenikov s-a năs­cut în Slobozia Ma­re, în 1932, dintr-o mamă dobro­gean­­că și un tată mol­do­vean. A ur­mat li­ceul la Cahul, iar stu­diile supe­ri­oare le-a făcut la Uni­versitatea Lo­monosov din Moscova. A rămas la Mos­cova defi­nitiv. Pen­tru contri­bu­țiile sale im­por­tan­te în do­meniul me­canicii celeste, un asteroid des­co­perit în 1952 îi poartă numele.

Nicolae Donici (1875-1957) s-a născut în Basa­rabia, la Du­băsarii Vechi, și este con­si­de­rat primul astrofi­zi­cian român. A efectuat cerce­tări as­trono­mice în Spa­nia, Rusia, Portugalia, Indo­ne­zia, SUA etc. A fost mem­bru al Academiei Imperiale de Știin­țe a Rusiei, mem­bru de onoare al Academiei Ro­­mâ­ne și mem­bru fon­dator al Uniu­nii Astro­no­mice In­ter­națio­nale. A cons­­truit un obser­va­tor astro­nomic pri­vat și s-a preo­cu­pat, în spe­cial, de fizica solară, ur­mă­rind, în decur­sul vie­ții sale, șase eclipse tota­le de soa­re. Aste­roidul 9494, des­co­perit în anul 1971, îi poartă nu­mele.

Clujeanul Jean Dra­gesco este cunoscut ca bio­log, dar și ca astro­nom amator. S-a născut în 1920, iar în 1941 a pă­răsit România și s-a stabilit în Franța. Lu­cră­rile sale din domeniul fotografiei astronomice sunt bine cunoscute în în­treaga lume. În anul 2000, la ani­versarea a 80 de ani de viață, asteroidul cu numărul 12498, descoperit în 1998, a primit numele său.

Cel mai tânăr nume românesc pe cer este cel al lui Mirel Bîrlan. S-a născut într-o comună din Giur­giu, în 1963, a urmat liceul în Giurgiu și a absolvit Faculta­tea de fizică a Universității București, în 1986. După câți­va ani de profesorat la liceul din Mizil, unde ur­mau să îl aștepte, cum mărturisea chiar el într-un in­ter­viu, „rutina, ruina și rugina”, căderea comunis­mu­lui i-a deschis porțile spre Insti­tutul Astronomic al Aca­demiei Române. A obținut un doctorat în fizică la Bu­curești, în 1998, și în paralel, un altul, în astrono­mie, la Paris. Un asteroid descoperit în 1981 de astronomul Ed Bowellat de la Ob­servatorul Lo­well a fost numit „Bîrlan” de către Uniunea Astro­no­mică Internațională.

Praf de stele

13 nume românești pe bolta înstelată. Poate ne­drept de puține, dacă ne gândim că numai numărul as­te­roizilor identificați până acum este mai mare de 150.000. Dar e adevărat că și despre prezența în cer a acestor 13 nume au auzit puțini. Dintre acești „stă­pâni” de astre, doar patru au trăit și și-au sfârșit viața în România: Mihai Eminescu, Spiru Haret, mo­des­tul profesor de liceu Daimaca și profesorul Pâr­­vu­lescu. Brâncuși, Enescu, Elena Vă­cărescu, Jean Dra­gesco și Mirel Bîrlan au ales Fran­ța, Grebenikov și Donici au trăit în Uniunea Sovietică, San­duleak în SUA, iar Oberth în Ger­ma­nia. Ca într-un blestem, valorile ro­mâ­nești s-au risipit mereu, deși uneori s-au împlinit tocmai plecând de pe pă­mântul stră­moșesc.

Se apropie vara, cu nopțile ei grele de stele. Lu­mi­nile orașelor aco­­peră ca o cor­tină sce­na infini­tului ce­lest, lăsându-ne orbi în fața eterni­tății. Dar la țară, sau sus la munte, cerul este liber și in­credibil de înste­lat. Gândul se o­prește-n loc în fața măreției și sple­dorii adân­cu­rilor lu­mii. Căci așa a vrut Dum­­ne­zeu să facă lumea: fru­moa­să. Atât de fru­moasă, încât timpul să se oprească în loc și omul să știe, pentru o clipă, că su­fletul său este praf de stele, lumină, nemurire.