Vară în Țara Secașelor

– Țara Secașelor se află în stânga și dreapta drumului care urcă de la Si­biu către Sebeș. O zonă plutitoare ca o adiere de vânt, întinsă între dea­luri blân­de și lunci umbroase. Cândva, aici au trăit sași. Co­mu­nismul i-a alungat în Ger­ma­nia, dar urmele le-au rămas: cetăți me­die­vale cu ziduri uria­șe și tur­nuri învelite în țiglă portocalie, cimitire străvechi, biserici go­tice și case colorate ca în povești. O priveliște mi­nunată, pe care o găsești aie­vea la Gâr­bova, un sat în care, ca prin mi­nune, mai tră­ieș­te încă o comu­nitate de sași. Amia­za își juca arșița în valuri un­duitoare, când am ajuns în așeza­rea cu case dichisite și ulițe pietruite, rân­duite în jurul unei cetăți cu turn. M-a dus acolo do­rința de a afla po­ves­tea unor oa­meni care au avut puterea uriașă de a ră­mâ­ne pe vatra lor stră­mo­șeas­că, în vreme ce vecinii le plecau, cu miile, spre apus. Epopeea în­că ne­scrisă a unei etnii care și-a pus pecetea pe istoria Transilvaniei –

Hanni – moașa neamului

O cheamă Johanna Logdeser și nimeni nu-i cu­noaște pe gârboveni mai bine ca ea. A fost moașa satului, zeci de ani, a intrat în toate casele în care a fost nevoie de ajutorul ei și este întâm­pinată cu mare repect de întreaga comunitate și acum, la mulți ani de la pensionare. „Mă între­bați de povestea vieții mele? Seamănă cu a ma­jorității sașilor din Ar­deal. Tata era din Apoldu de Sus, mama din Fă­gă­raș, iar în 1945, au fost deportați în Siberia. Ea s-a întors după cinci ani, tata, niciodată. Cât a stat în lagăr, mama a trimis o sin­gură carte poștală, la preotul din sat, în care spunea să li se comu­nice rudelor că e vie și că muncește. Atât. După ce s-a întors, prima ei grijă a fost să ne deie la școală, la meserie, pe mine și pe fratele meu. Să facem musai meserie, ca să ne putem descurca în orice situație ne-ar mai fi pus vremurile… No, bine, așa a început. În ’62, m-am măritat și am ve­nit la Gârbova, unde am fost moașă și farmacistă și am făcut toate câte erau de făcut. Au fost vremuri în care erau câte doi medici, altă dată numai unul, dar când era ceva grav, tot pe mine mă chemau oamenii mai întâi. M-am descurcat, Dumnezeu a fost cu noi. Una vreau să spun: noi cu românii ne-am înțeles ca frații, am trăit aici toți, laolaltă, și ne-am res­pectat. Ca dovadă, am făcut mai întâi muzeul sa­tului săsesc, la cetate, apoi am făcut muzeul cu obiecte românești. Mă cu­noștea toată lumea și au venit oamenii la chemarea mea și mi-au adus o groază de lucruri vechi tradițio­nale pe care le mai aveau în gos­po­dării. M-au ajutat și copiii de la școală. E minune ce fru­musețe de muzeu a ieșit. Am primit pre­miul întâi pentru activitatea mea, mi-au mulțumit și pe scenă, au zis că încă nu s-a auzit ca un sas să facă muzeul ro­mânilor. Așa că, vedeți, asta e dovada cea mai bună că noi am trăit aici ca fra­ții. Tot ce-am făcut a fost din drag de oamenii aceș­tia lângă care am trăit. Dacă am intrat în fiecare ca­să, știam ce bucurii, ce necazuri are fiecare. M-au făcut cetățean de onoare al localității, și oricând e vreo activitate, o petrecere, deși sunt mai în vârstă acum, mă îmbrac în port popular săsesc și mă duc cu șareta acolo unde este nevoie.”

Câtă vreme Hanni tante povestește, soțul ei, așezat pe-un scăunel, alege flori de sunătoare și le pregătește pentru us­cat. Îmi spune că leacul de viață lungă este să bea zilnic ceai dintr-un amestec de ur­zică, soc, păducel, sunătoare și sal­câm. Îl beau în fiecare dimineață și el, și Hanni, con­vinși că îi ferește de rău. Curtea casei lor este un rai de flori. Oriîncotro te uiți, vezi flori și iar flori de toate culorile și de toate soiurile, mar­garete și clematite, dalii și cârciu­mărese, trandafiri și hor­tensii și, mai presus de toate, sute de mușcate. „Să știți, spune Hanni tante, că noi, după ’90, am fost plecați în Ger­mania, timp de 14 ani, cu copii cu tot. Am lucrat și am pri­mit medalie pentru munca mea de acolo. Unul dintre doc­torii nemți cu ca­re am lucrat a zis către celelalte asis­tente:«Asta (adică eu) face totul per­fect, se descurcă în toate. Trebuie mu­sai să facem cum­va să nu se mai în­toarcă în țara ei, să rămână la noi.» Eram opt sau nouă asistente acolo, la o secție mare, și m-am descurcat grozav de bine, am știut ce să fac, oricât de grave cazuri am avut”.

Cinci îngeri și patruzeci de sași

– Și cu toate astea, v-ați întors la Gârbova…

– Da’ cum să nu te întorci, că doar aici ne-a rămas inima! Copiii sunt în Germania, au serviciuri bune, s-au adaptat altfel, dar noi nu am putut uita de unde am plecat. Și astăzi, după atâția ani de când m-am pensionat, de câte ori mă duc prin sat și mă întâlnesc cu oamenii pe drum, toți îmi mulțumesc pentru ce-am făcut pentru ei. Am făcut cu bucurie tot ce-a trebuit, și dacă a fost vreun caz mai grav, m-am rugat și în românește, și în nemțește pentru salvarea omului, ne-am rugat împreună pentru vindecare și ne-a ajutat Domnul. Și m-am dus și la biserica lor, la anumite sărbători. Am fost și la nunți, și la înmormântări, că mă chemau oamenii. Acum, am rămas cam patruzeci de sași, înainte eram peste o mie. Or plecat toți, dar se întorc ca berzele, primăvara, la Rusale, ca să pună armindeni la porți, și vara, în august, în vacanță. De Rusale, băr­bații pun mesteacăn legat la poartă. Anul ăsta au venit la noi peste șaizeci de sași din Ger­mania și i-am așteptat cu cozonac. Mergem și noi la copii, dar ne întoarcem, aici ne-am născut, aici îi locul nostru. Doară numai la poartă dacă ies și nu mai sunt singură în ziua aceea, că ori­care trece pe drum vorbește cu mine. Asta ne pla­ce aici, că nu te simți singur niciodată. Eu mă plimb zilnic, câte două ore, cu prietenele mele, Paulinchen și Rodica, și povestim. Am făcut la poar­tă o bancă și am pus icoană cu Maica Pre­cista. Într-o zi, când am ieșit să pun flori la icoa­nă, erau cinci copii îngenuncheați care se rugau acolo. Oh, Doamne, am zis, au venit îngerii la casa mea! Cum să mai părăsesc eu locul acesta?

Dacia românească

La ora amiezii, străzile Gârbovei sunt pustii. Porțile înalte ale caselor săsești închid ca-ntr-o cetate curțile. E greu să pătrunzi înăuntru, dar dacă ai noroc să te bucuri de răcoarea lor, o să vezi că într-un asemenea loc, nimic nu este lăsat la întâmplare, totul este bine rânduit și organizat gos­podărește. Ba, dacă ai răbdare, o să vezi, as­cunse printre flori, adăposturi pentru pisici, că­suțe colorate de păsărele, pitici de piatră, detalii care te fac să crezi că ai ajuns în lumea ferme­cată a unei povești.

Agneta și Nelu Hanciu s-au lăsat greu prinși la vorbă, nu le place să vorbească „pentru ziar”. Dar odată pornită povestea, săreau peste rând ca să po­vestească mai bine despre cum trăiesc, cum au îm­păcat cele săsești cu cele românești, pentru că ei fac parte dintr-o familie „mixtă”. „Cum a fost?”, îl în­treb mai întâi pe Nelu Hanciu. „Cum v-ați adaptat, cum v-ați obișnuit cu viața și tradițiile să­sești?”. „Nu a fost chiar ușor, pentru că atunci când noi ne-am căsătorit, erau mai rare asemenea alianțe între ro­­mâni și sași. Preotul sas era foarte sever în privința căsătoriilor mixte. Dar s-a întâmplat ca tocmai fiica lui să aleagă un român și, din acel moment, a fost mai permisiv. Și s-a mai întâm­plat ceva, a început marele exod al sa­șilor, plecarea în masă, cu sutele, și re­gulile n-au mai fost respectate cu atâta strictețe. Tonul l-a dat chiar preotul. A plecat printre primii în Germania și, după el, a urmat exodul. Mulți dintre sași au fost cumpărați de neamurile lor de dincolo. Totul se făcea în secret, nu­mai vedeai că nu mai e nimeni la casa cu­tare, că nu mai iese nimeni pe poar­tă. O familie întreagă pleca doar cu un singur bagaj, ca să nu bată la ochi, cu o valiză. S-a întâmplat să plece mai mulți în același timp, fără să știe unii de alții, și numai când s-au dat jos din tren în Germania s-au văzut pe peron. Dorința de-a pleca a fost mare, în România era tot mai rău. Dar nu toți sa­șii au rezistat departe de casă. Visau și noaptea la rostul pierdut. Socrul meu s-a dus în ’73 la fratele lui rămas în Germania, a lucrat la negru acolo, dar s-a întors. A zis că a muncit toată viața ca să-și facă un rost aici, în Gârbova, și acuma să lase pustiului toa­tă munca lui? „N-oi muri de foame, a fi cumva”, zicea el. Trăia și mama lui. „Cum să o părăsim sin­gură, în Gârbova?”, zicea. A trăit cu neliniștile astea, până s-a hotărât definitiv să rămână aici. „N-avem ce căuta acolo”, a zis. „Nu poate fi mai bine de­cât aici, unde am trăit și ne-am făcut oameni!”.

Dar fratele socrului, unchiul Misch, care învă­țase ucenicie în Sibiu, după război a rămas în Ger­mania. S-a stabilit la Dortmund, a lucrat acolo în minerit, dar venea des din Germania acasă. Și, deși ar fi avut bani să-și ia o mașină luxoasă, că minerii erau foarte bine plătiți, și-a cumpărat o Dacie. A vrut mașină românească, pentru a-i aduce aminte de unde este. De altfel, a și cerut să fie adus în țară pen­tru îngropare. Mie asta mi-a dat de gândit. Am înțeles că nu era prea mare fericirea celor care ple­cau definitiv în Germania, că nu se puteau rupe de lo­cul în care s-au născut, și acesta este unul dintre mo­­tivele pentru care nu am plecat. În ’90, am fost și noi, avem multe rude acolo, dar doar după trei zile am înțeles că nu putem rămâne definitiv. Acuma, dacă îi întrebi pe cei care au plecat, ei zic despre noi că nu­mai „proștii” au rămas. Dar ei, „deștepții” ca­re au plecat, de ce vin plângând, vară de vară, înapoi. Ei?”

Comoara din Mitgifttruhe

„Noi am rămas, ca ceilalți să aibă unde să vină”, spune râzând Agneta, hotărâtă să încheie discuția despre plecări. „Fata noastră e învățătoare la școala germană din Sibiu. Băiatul e aici, are o fermă cu peste 150 de capete de animale, muncește mult, dar are și rezultate frumoase. De ce să fi plecat printre străini, când poți trăi bine și frumos acolo unde te-ai născut, unde te știi cu oamenii, unde te simți între prieteni și nu între străini. După revoluție, au plecat cu sutele, comunitatea a slăbit, dar, cu toate acestea, cei care am mai rămas aici ne străduim să păstrăm tra­dițiile vechi. Acuma, de Rusalii, băiatul a ținut mor­țiș să refacă obiceiul de pe vremuri, cu carul tras de boi împodobiți. A închiriat carul de la cineva din Vinț, că pe-aici nu mai erau, a cumpărat o pereche de boi de la Zlatna, din Apuseni. Oa­menii s-au îmbrăcat în hainele tradițio­nale, și sărbătoarea a fost tare frumoasă, chiar dacă am fost mai puțini ca altădată. Deși vechile vecinătăți săsești s-au distrus, multe dintre obiceiuri au trecut și la români, mai sunt familii mixte, ca a noastră, și am sărbătorit cu toții împreună, sași și români, în armonie. Nora noastră e româncă, îmbracă la fel de bucuroasă și costumul popular ro­mâ­nesc, dar și pe cel săsesc. Nepoții, la fel.

Eu sunt din Săliște de Sibiu. Mama a fost deportată cinci ani în Rusia, tata a fugit noap­tea din școala de la Jina, unde i-au în­cartiruit, ca să-i pregătească de drum. Așa a scăpat. A dormit în cimitir și apoi s-a ascuns, îm­brăcat în haine românești. Vedeți, așadar, că noi am fost aici amestecați, și la bune, și la rele. Am trăit împreună și am învățat unii de la alții. Odată, într-o sâmbătă după amiaza, toată lumea era pe stradă și mătura trotuarele. Cineva, străin de sat, a întrebat ce sărbătoare pregătim. Nu e sărbătoare, i-am spus, așa se face la noi, curățăm totul, ca să putem începe noua săptămână frumos și bine, în armonie. Ca să ne tihnească locul în care stăm. Am păstrat fiecare tradiția și facem și noi așa cum făceau înaintașii noștri, chiar dacă lumea s-a modernizat. Fiecare își vede de gospo­dăria lui. Noi mergem des în excursii, prin locuri pe unde au mai rămas sași, pe Valea Hârtibaciului, în Gherdeal, unde mai sunt șase persoane, în Mar­pod, în Alțâna, în Pianu de Jos, mer­gem să-i vedem și să ne bucurăm îm­preună de zilele noastre. Ne adunăm mai ales la Rusale și la Confirmarea re­li­gioasă a pruncilor care au împlinit 14 ani, moment important pentru toți. Pentru asemenea sărbători, îmbrăcăm neapărat portul popular săsesc, toți din familie. E o mare bucurie și mândrie pentru noi. Să vă arăt!” (A urmat un moment de-a dreptul magic.) Agneta a scos din Mitgifttruhe, din lada de zestre, hainele de sărbătoare. Le-a desfăcut cu grijă în fața mea, una câte una, mi le-a prezen­tat, înșirate pe o laviță sau puse pe lângă trup și mi-a spus povestea care se ascunde în spatele fiecărei cămăși, a fiecărei funde, panglici colorate sau cravate înflorate. Cum se cheamă și când se poartă, cum se leagă și cine are dreptul să le îm­brace. Așa am aflat că există un port de iarnă, unul de vară, unul pentru copii, altul pentru cei deja con­firmați, că mireasa se îmbracă într-un anume fel și că bortenul, pălăria femeiască, poate fi îm­podobită cu mărgele sau nu, după ani și după vârs­ta purtătoarei. Dar și bărbații au reguli stricte pen­tru îmbrăcăminte și, ca demonstrație, Agneta e gata, gata să-l îmbrace pe românul Nelu, în costu­mul săsesc pe care-l poartă și el, la marile sărbă­tori. Așa înțeleg eu, că într-o familie mixtă, mama săsoaică e cea care are ultimul cuvânt.

Omul cu cheile

Michael sau Misch, cum îi spun cei apropiați, este omul cu cheile. El poate deschide cetatea, muzeul și biserica, adică locurile în care poți afla aproape totul despre sașii din Gârbova. Ține bine minte întâmplări și povești petrecute de-a lungul secolelor. Știe multe, ca un muzeograf veritabil, și se bucură sincer când îi pun întrebări și poate să-mi răspundă, descâlcind ițele istoriei. Bonom, un pic timid, blond, cu ochi albaștri, Michael vorbește cu un aer resemnat despre ceea ce se întâmplă astăzi în comunitatea de sași ră­mași în Gârbova. „Un bă­trân mi-a spus odată: în viață, poți să mergi tot cu capu-n pământ și să vezi numai mizeriile sau poți mere cu capul în sus, să privești orizontul și să vezi frumosul din jurul tău. Tu alegi. Dacă privești depar­te, cu capul sus, vezi de­par­te. Vezi mai multe. Eu cred că sașii noștri, când or plecat, prin anii șapte­zeci, optzeci, or privit în pământ. Cine crede că a fost numai fericire după plecare se înșeală grozav. A fost pentru unii multă durere și sfâșiere, să lase lo­cul nașterii și mormintele strămoșilor. În Gârbova sunt 60 de case, în care an de an se întorc vara sașii, petrec cu ai lor, se întâlnesc aici, acasă sași reveniți din regiuni în­depărtate ale Germaniei, ca­re nu se văd acolo, dar par­ticipă aici la sărbători, la bi­serică. Unii își fac vin din viile lor și îl duc cu ei în Ger­­mania, toamna, când plea­­că. Se vede clar că nu pot uita unde s-au născut, că nu se pot rupe de locul aces­ta. Alții ar mai vrea să vină, dar nu mai au unde, că și-au vândut casele, dar vin pe la prietenii pe care-i mai au. Și eu am fost acolo, la rude, dar nu m-am gân­­dit niciodată să plec definitiv. M-or dus la ma­gazine să văd de toate, dar nu umblau câini cu co­laci în coadă. Ce nu mi-a plăcut acolo a ajuns acum și în România. Tata a fost român, mama săsoaică. Nu prea erau acceptate căsătoriile mixte. Vociferau unii că nu e normal așa. Tocmai ei, cei ca­re au plecat primii în Germania și au criticat mai mult, au acum în familiile lor arabi și turci. Ăia care ziceau că de ce să ia fata ta un român sau de ce să ia Hans pe româncă, acuma s-au amestecat cu alte neamuri. Așa-i istoria, toate se în­torc. Is­toria nu a fost niciodată dreaptă cu unele neamuri, poate că nici nu o știm de-adevăratelea, și nici nu va fi. Eu am învățat multe de la bunica Maria, care era să­soaică. Ea m-a crescut după niște reguli de mare omenie, care sunt valabile și azi pentru orice neam: să fii ordonat, să fii corect, să nu furi, să nu minți, să te gos­po­dă­rești cu puțin, să faci din nimic ceva, ca să supraviețuiești, fără să-l încurci pe vecin. Fără ordine și cumpătare nu se poate ob­ține un lucru temeinic în ni­ciun do­meniu. Cei care au trăit ală­turi de sași au fost norocoși. Chiar și țiganii care au lucrat pentru sași au fost disciplinați, cumva, și puși la punct. S-au învățat cu rânduiala. Au văzut că e bine să fii corect. Pe vremuri, stăteau trei, patru generații în aceeași curte. Bunicii decideau în ches­tiu­nile im­portante, bătrânii erau tare respectați și ascultați. Bărbatul avea banii, el era cu negoțul, cu ieșitul în lume, conducea, dar familia era gospo­dă­rită și or­ganizată de femeie. Femeile sunt mai pu­ternice, așa a fost și bunica, născută în 1897, care după ce s-a întors din Siberia, ne spunea mereu: „Nu vă plân­geți, nu faceți mofturi! Se poate trăi și cu o coajă de cartof. Fiți demni și de omenie!”.

Michael îmi povestește despre nunți și botezuri, despre respectul finilor care se duc pentru iertare la nași, înainte de Confirmare, despre darurile pe care le primesc, toate la fel, fără deosebire, despre reguli și datini păstrate de secole în biserică, cine pe care ușă intră și pe care scaun se așază, când și cum cântă. Tot povestind, am ajuns și la cetate, unde am văzut muzeul obiectelor săsești, locuința greavului, nobilul sas, celebra cameră a slăninilor, pe care o caută toți turiștii, cuptorul de pâine, molda, în care se frământa aluatul, ciuberele în care se puneau castraveții la murat, ștampilele cu care se însemnau slăninile, ca să nu se încurce, lichtert-ul, un aranjament cu lumânări pentru săr­bători, fanioanele cu versete din Biblie, peretare cu sfaturi și sentințe și multe altele încă, fotografii și haine din alte vremuri. O lume întreagă, ascunsă în niște obiecte care cândva erau vii, pentru că făceau parte din viața trăită. Michael știe să le descifreze cu pricepere rară, asemenea unui magician. La plecare, îmi arată în zidul cetății săsești capul unei zeițe și un leu sculptat în piatră, ca­re au făcut parte dintr-o construcție ro­mană aflată în Dacia. „Vedeți? Nimic nu e nou sub soare, spune cu un zâmbet re­sem­nat, ducem mai departe ceea ce au lăsat cei vechi. Alții vor veni după noi! De-aceea trebuie să ne străduim și să avem grijă de ceea ce le lăsăm!”.