Stăpânii de comori din Luncani

ANTOLOGIE „AS”

• Între munții Orăștiei și Retezat, în platoul înalt care se cheamă „al Luncanilor”, la vreo mie de metri înălțime, se află satul drag inimii mele, pe nume Târsa. E o vatră da­cică în care, pe rotunjimea înaltă a fiecărei co­line, se află câte-o casă din bârne, înconjurată de mes­teceni și de ier­buri. Orizontul e larg și luminos, perfect al­bastru, zimțuit de cres­tele mun­ților. Pu­terea cetăților da­cice se sim­te pretutindeni, în aer și în arbori, ca o vi­brație an­cestrală pe care o poți re­cu­noaș­te. Însă cel mai mult o poți simți în pă­mânt •

Ierburi și stele

Am venit de multe ori în Podișul Luncanilor, che­­mat de voci interi­oa­re pe care nu le înțele­geam. Am scris despre oamenii aces­tor locuri, am repo­vestit istoriile lor, am scris despre peș­teri și despre păsări și des­pre fagii bătrâni de o mie de ani, care erup din pământul lutos, dese­nând cu crengile lor ara­bescuri în for­me de sferă pe cer, am vânat în po­ie­nile ie­le­lor și am băut apă din fântânile lor, și de fie­care dată am fost fe­ricit. Locul acesta este pentru mine paradisul. Nicio­dată nu mi-am aplecat însă urechea la vo­cile acelea lăuntrice care mă cheamă aici. Niciodată nu am încercat să înțeleg mag­netismul pe care îl exercită asupra mea. Am crezut mereu că sunt oamenii și po­veștile lor, că sunt cioburile dacice care ies din pământ singure, că sunt caii și vântul, apropierea cetăților și a munților.

De data aceasta este însă altfel. Am ajuns după un drum lung. Este noapte adân­că și senină, cu stele care ard pe glo­bul cerului ca miliarde de felinare aprinse. Sunt prăbușit printre ierburi și printre mirosuri, aud foșnetele pădurii de mesteceni și sforăituri ale unor cai nevăzuți, venind de peste dealuri. Sunt milioane de zgo­mote mici pe care se sprijină noaptea și am sentimentul că aș putea auzi rostogolirea aștrilor de deasupra mea. Este trecut de miezul nopții și marele luceafăr de miazăzi s-a ridicat deasupra norilor de la orizont. Și, dintr-o dată, ca într-un spectacol făcut special pentru mine, norii întunecoși ai orizontului au explodat, sfâșiați de lumina orbitoare a lunii. Stelele au pălit, întregul cer s-a tras înapoi în fața Marii Doamne, foșnetele nopții au urcat, ca și cum ar fi fost absorbite către ea, iar eu am rămas încremenit, căci s-a făcut lumină ca ziua. Și în lu­mina aceea mi-am dat seama de frumusețea neînchi­puită a acestei lumi, la al cărei piept, asemeni pădurilor și pajiștilor cu flori, ase­meni că­su­țelor străvechi de pe dealuri, mă cuibăream și eu. Pu­team vedea fiecare fir de iarbă poleit de această lumină nepământeană a lunii pline, fiecare copac, fiecare frunză, fiecare detaliu până la orizont și, mai ales, rotun­jimile feminine ale colinelor, atât de frumoase, încât cu­vintele mele de om nu le pot încăpea.

A fost clipa în care am înțeles că vocea aceea ne­știută pe care eu o aud în inima mea chemându-mă aici de atâția ani este vocea pământului, este vocea țărânei, Geea, sau Gaia, cum îi spun oamenii locului. Mama Gaia, cea care încape totul și care pri­mește totul, care îngăduie totul și care iartă totul. M-am simțit acolo, în căușul meu de ierburi, ca un copil mângâiat după o lungă rătăcire, ca un băiețel răz­vrătit care s-a întors, în sfârșit, acasă, m-am simțit ușurat, vindecat, căci părea că lumina lunii, într-un mod mis­terios, mă spală de praful și de frica și de gri­jile lumii din care ve­neam, și toate ale mele se scur­geau în pământul rotund, odată cu ea.

În zori, atunci când totul s-a terminat, am știut că voi scrie despre Mama Gaia. Pământul. Doar doi oa­meni din Târsa auzisem pronunțând numele acesta: Gaia. Doi bătrâni ciobani. Ei, cei care știu totul despre animale și despre plante, despre ierburi și păsări, ei sunt cei care trebuie să știe cel mai bine despre ființa aceasta enor­mă, pe rotunjimile căreia sunt așezați oamenii și cerul.

Moș Sofron și bâlbăra

Îl privesc de la mare depărtare și cumva de sus, căci mă aflu pe creastă, iar măgura lui Sofron se află înspre valea Grădiștei, care spintecă munții și pădurile, ca și cum ar fi fost tăiată cu sabia. Soarele-i sus pe cer, în crucea zilei. Moș Sofron sapă cartofii singur, în mijlocul măgurii sale, îmbrăcat în cămașă albă și cu pălărie neagră pe cap. Peticul de pământ pe care se află cartofii lui Sofron este negru și pătrat. De jur împrejur, iarba are însă culoarea smaral­dului în soare. Moș Sofron are vreo 80 de ani, este mărunt de statură și uscat. Toată viața a fost cioban și căutător de comori. Taică-său, la fel. Moșu-său, Neculai, la fel. Strămoșu-său, Stănilă, pe care el l-a prins în viață, la fel. Ciobani și că­u­tători de co­mori.

Stau față în față cu Sofron, pe o pătură vârstată, sub un nuc ce trebuie să aibă vreo două sute de ani. Mai departe puțin e saivanul de oi, pe care el l-a fă­cut singur, casa pe care a făcut-o sin­gur, totul în mij­lo­cul aces­tui pământ imens, pe care el îl lucrează singur. Mo­șul mă cunoaș­te, am mai vor­bit, și acum se teme că-l voi în­treba din nou despre comori. Nu vrea să vor­beas­că des­pre co­mori. L-au tot su­părat cei de la poliție, și înainte cei de la miliție, deși el, de câte ori a găsit comori, s-a dus și le-a pre­dat la Banca Națională. Are privirile înfipte în linia ori­zontului, acolo unde se ve­de vârful Godeanu, și cum stă așa, cu pălăria pe cap, cu privirile verzi-albăstrui nemișcate, ca și cum eu nu aș fi aici, pare chiar puțin supărat. Atac frontal: „Mo­șu­le, când zice cineva «Lua-l-ar Gaia pe cutare», ce înseamnă asta?”. Mă pri­vește puțin uimit. „Înseamnă să-l înghiță pămân­tul. Da’ îi păcat să spui așe, că-i ca un blastăm asu­pra omului, și nu-i plăcut lui Dumniezău.” „Dar de ce-i spu­ne pământului Gaia?”. Se gândește puțin: „Îi din ve­chime, nu-i de-acuma”. Vasăzică, pământul e un fel de mamă și are un nume. „Ie.” „E viu”, zic. „Cum dară să nu fie?” Și dintr-o dată îl recu­nosc pe Moș Sofron, așa cum îl cu­noș­team. Ochii i se fac vii, se lasă spre mine, iar eu știu că urmează să povestească ceva. „Gaia îi nume cu puteri. Când eram eu tiner, o fost o mu­iere stearpă-n sat. Nu fă­ce copii. Ce-or fă­cut? S-or adunat babele și cu popa, or dezbrăcat muierea în cămeșă și ie s-o prefăcut moar­­tă. O făcut popa sluj­bă de moarte și i-or pus cruce la o groa­pă. Babele plângé. Pe urmă, or botezat-o, parcă era copil, i-or dat haine noi și i-or pus nume nou. Gaia i-or zis. Și stearpa o făcut pe urmă un șurț de copii, nouă ani, nouă copii, de și-acuma le zice «a lu’ Gaia», pe unde-or fi. Are putere și nu­mele, numa’ de-l spui, că doară pământu-i viu! Iarba se mișcă când crește, co­pa­cul se mișcă, apa se mișcă atunci când iese din pământ, până și piatra se mișcă, cum a fost atunci, în ‘49, când tot muntele s-o urnit, ș-a două zi, când or ieșit ciobanii la drum cu oile, drumul nu mai era și nici pârâul, muntele se urnise păste ele. Știi fagu’ cela din capu’ dealului?” Dau din cap că da. E unul din­tre cei mai extraordinari copaci pe care i-am văzut în viața mea. Este un fag pe care nici cinci bărbați nu-l pot cuprinde cu bra­țele. I se spune „copacul de o mie de ani”.

„Cum crezi că poate trăi copacul o mie de ani? Pentru că are tră­sură de la pământ. Unii copaci trag mai multă putere, ca mestacănu’. D-aia iarba-i slabă sub mes­tacăn, că el trage toa­tă puterea din pământ și de-aia crește re­pede. Nucul, nu. Frasinul, nu. Teiul, nici ăla. Cresc greu.” Se apleacă și mai mult înspre mi­ne, ca și cum ar vrea să-mi spună un mare secret, și chiar privește împrejur, ca și cum ar mai putea fi cineva pe-aici, pe măgura lui. Nu e nimeni, pentru că moșul nu are muiere, doar un nepot care-i dus cu oile în munte.

„Ascultă la mine. Dacă vrei să te scapi de orișice boală, trebuie să stai cu tălpile îngropate în pământ. Pământu’ trage boala din om. Dacă-i boală de moarte, trebuie să dormi numa’ pe pământ, numa’ cu o velință de lână așe, ca într-o groapă mică. La oase rupte, să pune lut mestecat cu frunze felurite și ulei. La rană cu puroi, să pune pământ din cel ce lucește în soare, frământat cu apă ne-ncepută sau cu mană. Are pu­tere mare. Toată puterea, de la pă­mânt îi. Așe o fost și Stănilă,    stră­moșul meu de pe tata, cioban la oi, care-o trăit peste suta de ani și-o    murit cu toți din­ții în gură, și pe care nu l-a durut niciodată nimic, iar când o tras să moară, numa s-o slăbit așe, de pu­teri, s-o așezat pe o buturugă cu fața cătă soare-răsare și s-o dus liniștit pă cea lume. Și toată viața lui o durmit numa’ pe pă­mânt, într-o țoală de lână groasă, o sută de ani printre oi. Nu-i scăpare din asta. Care ce-o face, tot în pământ să-ntoarnă, numa’ sufletul să duce la ceri, că sufletu’ omului nu-i de-aci, și mai mult sângur stă…” „Cine, moș Sofron? Cine stă sin­gur?” „Sufletul”, zice moșul, iar eu adulmec o adiere de tris­tețe în voce și în felul în care mânile i se așează bă­trâne, una peste alta, a resemnare, în vreme ce umbrele se fac mai lungi în lumina soarelui. Pe urmă, el coboară în timp, până în vremurile în care avea 23 de ani și era în sat o fată nu prea bună, dar frumoasă tare, și pe care el a luat-o de nevastă. Să fie muierea lui. „Da’ ie no fo prea bună”. Și pe urmă, după vreo doi ani el a izgonit-o și ea a ple­cat. Până la urmă, s-a măritat în alt sat, mai departe. El nu s-a mai însurat niciodată. A vrut, dar nu s-a putut. „Doao umbla după mine, mândre amândouă, numa’ cum m-apro­piam de vrouna, nu-mi mai trăbuia. Azi așe, mâine așe. Zâce mama cătră mine: măi băiete, ai fă­că­tură. Mă duce la o meșteră pricepută, unguroaică, la Orăș­tioara. Ceia cum mă vede zâce: ai pământul luat după urmă. D-eia nu-ți trebă muiere. Fă așe și-așe, cu apă de fântână nouă, cu rugăciune, șî dormi șepte nopți în brădet, pe unde vântură    Hel Frumoase. Ș-apoi vii la mine. Așe am făcut, numa că pân-am făcut ieu toate, or trecut doi ani și meștera o murit.”

Moș Sofron a fost singur toată viața, fără muiere, fără copii. Numai el și cu oile lui și cu pământul. „Vezi bine: mi-o luat pământ de pe urma picioarelor muierea ce­ia de-am izgonit-o. O adunat din urmele mele un pumn de ță­rână și l-o descântat ea la vreo babă din cele ce fac vrăji tari, pe tătă viața ta. Farmecul cu pământ ni­meni nu îl poate sfărâma, de puternic ce-i. Nici dra­cu’”. Dar vraja muierii nu l-o răpus pe Sofron. „C-am avut și dar de pe urmă” zice, „că pământul ia, dar dă și înapoi, pe altă parte”. Cam de pe-atunci a început Sofron să simtă pământul. El știa găsi cel mai bine izvoarele, el știa cel mai bine găsi arborii cei mari, care-s buni pentru construcții. Pe el îl întrebau atunci când cineva voia să construiască o casă, pentru locul cel bun. Simțea pă­mân­tul. „Și cam tot pe-atunci am început să văz bâlbăra la praznice”, zice moșul, în timp ce eu mă gândesc că ar fi fost de mirare să nu ajungem să vorbim despre asta. „Bâl­băra este un fel de flacără care apare deasupra comorilor și care joacă în zile de sărbătoare. De făcătură n-am scăpat, dar de când am dormit în brădet, la Hel Fru­moase, șepte nopți, de-atuncea am ochi pentru bâl­bără”. Așa li se spune pe-aici ielelor, „Hel Frumoase”, adică „Cele Frumoase”. Iar brăde­turile lor sunt locuri anume, cu un izvor pe ele, în care ele cântă și dansează pentru veșnicie, așa cum le-a osân­dit Dumnezeu. Așa e poves­tea. Pentru Sofron, povestea s-a făcut însă realitate, pen­tru că de-atunci el poate auzi ielele și poate vedea flă­cările comorilor. De-aceea a devenit cel mai faimos cău­tător de comori. Dar asta este altă poveste.

Gheorghe Sufletul

Așa cum Moș Sofron este cioban și căutător de co­mori, tot așa, Gheorghe Bodea, zis Su­fletul, este cioban și pic­tor de cruci pentru morți. Pe măgurile Lun­canilor nu există cimitire. Oa­me­nii își îngroapă morții fie­care pe mă­gura lui, astfel încât pretutindeni poți vedea cruci colo­rate punc­tând pășunile cu al­bastru. Aceste mici ținti­rimuri nu au nimic trist în ele, pentru că crucile din lemn par a crește direct dintre ierburi, odată cu florile, iar albastrul lor se confundă cu cerul. Pă­sările pictate pe aceste cruci par că zboară cu adevă­rat în văzduh, iar oamenii când ies la cosit cântă și beau câte-un gât de vinars cu morții lor, fără să se teamă și fără să se întris­teze. În răs­crucile de lut galben ale acestui tărâm, poți ve­dea adesea mici troițe tri­un­ghiulare, în care sătenii lasă apă și vinars pentru su­fletele călătoare. Moar­tea este pentru ei „cealaltă viață”.

Gheorghe Sufletul și Moș Sofron sunt cei mai bătrâni și cei mai res­pectați oameni din sat. Ei sunt „cei care știu”. Doar că în vreme ce Sofron este singur și întunecat, ne­bucurân­du-se decât atunci când vorbește despre co­mori, Gheorghe Sufletul este senin și luminos, în mij­locul pământului său, care se întinde cât vezi cu ochii. Are privirile al­bastre și clare, este încon­jurat de o familie mare, de nepoți, iar atunci când povestește despre vre­murile de demult și mai ales despre „buna”, Ioana Bodea Sufletoaia, femeia năpraznică ce a fost mama lui, toată lumea îl ascultă plină de respect. Tot ce știe Gheorghe știe de la mama lui, Su­fle­toaia. Mai ales să pic­teze cruci. Pe spi­narea marii coline din fața casei sale, în micul țintirim, cru­cile stau în picioare, cu capul sprijinit în cer, iar noi în fața lor. Sufletul și-a scos pălăria de pe cap. Crucea Sufle­toaiei, mama lui, a făcut-o chiar el, și poate că este cea mai fru­moa­să cruce pe care a făcut-o vreo­dată. Este o cruce albas­tră, așa cum sunt mul­te, nu­mai că soa­rele pictat deasupra Mân­tui­to­rului pare mai strălu­citor, iar luna… „Lu­na nu prea se pune la noi pe cruci, nu­ma’ așe am pus-o ieu, că tare mult îi plăcé ei luna, și pasărea su­fletului, vezi, am făcut-o să să sprijine cu ari­pele pe vânt, nu așe, în gol, cum e pe alte cruci”. Și într-ade­văr, crucea Sufle­toaiei este altfel. Fiul ei este primul care a pictat pentru ea vântul. Îl pri­vesc. Omul care a pictat vântul pentru mama lui. E la fel de uscățiv și de ațos ca și Sofron, cu aceeași vână de cioban trăit în munți. „Și asta ce este?”, zic, arătând cu degetul către cercul ro­tund și negru din care crucea lui Iisus crește ca un copac. „Ăsta-i dealul cela pe care s-o născut mama”. Crucea făcută de Gheorghe Sufletul are rădăcini. Așa a pictat-o, cu rădăcini, ca un fag. Și, dintr-o dată, îmi dau seama că ceea ce a pictat el acolo, luna, soarele, lucea­fărul Bunei Vestiri, pământul negru, rotund, și mai ales vântul acela ciudat bătând prin ceruri și sprijinind aripa păsării sufletului, seamănă grozav cu ceea ce am văzut eu în noaptea din urmă, privind cerul, prăbușit între ierburi. Așa arătau norii aceia luminoși, ca și cum ar fi fost spulberați de vânturi stelare bătând dinspre lună, așa arăta pământul. „Am văzut cerul ăsta”, îi spun, „ieri noapte”. Sufletul se uită la mine și dă din cap. „O fost Lună Mare, de Sâmziene. Mai mare lună ca asta nu-i în an. În astă noapte să umflă izvoarele și dau pe-afară și pământul să cutremură. Acuma oaminii nu mai simțăsc, dar pe tim­puri, stăteau în genunchi afară, cu lumânările aprinse și să rugau la Fecioara Maria să îmbuneze luna mare, iar pământul să nu să străverse.”

Crucile Sufletoaiei

Așa am aflat că noaptea în care am auzit che­marea pământului nu fusese o noapte oarecare, ci una uriașă. Noaptea de Sânziene, noaptea cu „luna mare”, când cerul se unește cu pământul într-o îmbră­țișare cos­mică, când ielele sunt prinse în plasa ierburilor de prin poieni, nemaiputând să cânte și să dan­seze. Este noap­tea când se fac cele mai pu­ternice vrăji de dra­goste și când duhurile pămân­tului, ale aerului și ale apelor se ridică în văzduh, făcând cercuri deasu­pra lumii, este noaptea când copacii cresc de-o palmă până în zori, iar animalele urlă prin păduri, simțind chemarea adâncurilor și arșița cerului.

„De ce-i zicea bătrânei Ioana Sufletoaia, și cum a ajuns ea să picteze crucile cu lună și cu stele?” Ah, ce poveste! Bătrânul Gheorghe Sufletul, fiul Sufle­toaiei, îmi povestește blând, în timp ce mâinile sale mângâie blana de ierburi a pământului, cum ma­ma sa era copilă și cum a fost luată de suflet și cum, într-o bună zi, pe când se făcuse fată frumoasă, „s-a fost măritată” cu fratele ace­luia ce-o luase de suflet, și cum atunci, întristarea o cuprinsese ca o apă nămo­loasă, pentru că ea iubea pe un altul.

Cam pe-atunci, Sufle­toaia începuse să citească în inima pământului și a cerului, să „vadă” beteșugurile oame­ni­lor și animalelor, în nop­țile nesfârșite, când ea stătea, tânără femeie, singură în munți, numai cu oile și cu câinii cei mari. Se pricepea să dreagă oasele și inimile, avea puteri asupra ierburilor de leac, știa citi în apă limpede de izvor, caii și berbecii cei mai nărăvași ple­cau capetele supuși atunci când ea, Sufletoaia, le vor­bea. Nimeni nu știe când a început ea să picteze crucile morților, știe doar că Mântuitorii pe care știa ea să-i facă pe ele aveau niște ochi, Doamne, ce ochi aveau Mântui­torii aceia, de te luau fiorii când îi priveai… Și pe urmă, soțul ei, bătrânul, s-a înhăitat cu dracul, pentru comori, iar dracul i-a sucit gura la spate. Ea era mereu pe la stâne și avea grijă de pământuri, iar când se întorcea în sat, mai făcea câte-un bine de-o po­­menea lumea. „Și pe el, pe Bo­dea, băr­batu-său, l-o vin­decat de suceală, l-o pus să pu­nă doi bani de aur la locul comorii ca să împace dra­cul, și gura lui strâmbă i-o venit la loc, pă față”. Asta era Sufle­toaia. Pe urmă, ea a stat cu copiii la altă casă, în vreme ce Bodea adusese altă femeie în casa lor, o femeie care a vrut s-o omoare pe Sufletoaia cu sticlă pisată, numai că atunci când a fost să înghită bucatele, ea era desculță și „o sâmțât așe, un tremur în tălpi, și o știut că-i moar­tea prin preaj­mă, de n-o mâncat”. Pleca sin­­gu­ră în nopțile cu lună plină, ca acuma, „chipăié fân­tânile și să ruga la Dum­nie­zău”, nimeni nu știe ce făcea ea cutre­ierând măgurile și pă­durile, dar el, Gheorghe Su­fletul, băiatul ei, care acum are 80 de ani, știe că se întor­cea dimineața, desculță și cu ochii strălucind, având lut și ierburi în păr și zgârieturi de la crengile pădurii și că „tăce așe de secretoasă, parcă ar fi auzit tăte vaietele lumii”. Ș-acuma? „Acuma ie s-o dus. O avut 92 de ani când s-o dus”. Gheorghe Sufletul nici el nu mai pic­tează cruci, pen­tru că nu mai vede bine, și pentru că lumea e altfel, schim­bată, oamenii nici nu mai au nevoie de crucile lui pictate cu lună și cu stele, și din cauza asta, sufletele morților nu mai stau după cuviință, 40 de zile pe pământ, înainte să plece în cer, ci hălăduiesc mai mult pe deasupra pământului. „S-o sălbăticit lumea”. A auzit despre cazuri în care oamenii au fost îngropați fără cruce, îngropați înainte de trei zile, și oricine știe că, timp de trei zile, sufletul omului este încă acolo, în inima lui, doar că omul nu mai răsuflă. Nimeni nu mai știe tainele, iar inimile oamenilor sunt împietrite în necredință și în răutate, în invidie și în lăcomie… „Acolo stă sufletul, ne­ne Gheor­ghe, în inimă?”, întreb. „În inimă șăde su­fle­tul omului”, zice el, „pe-acolo intră în trupul omu­lui, și tăt pe-acolo iasă la ceasul morții și tăt cu inima poate auzi omul tainele și poate vorbi cu ani­malele și cu copacii”.

Gheorghe tace o clipă, apoi privește adânc, înapoi, în timp, și zice: „Odată, pe când eram băietan la stână, cu mama, pe Jigor, ie m-o pus pe iarbă când o fost Luna mare, uite-așe, cu burta la pământ. Și mi-o zâs: «Gheor­ghe, stai cu inima la pământ, și Luna Mare te-o spăla de boale și frică», că inima numa’ cu lumină de la Luna Mare să spală. Și lumina era ca o apă răce și să ducea în pământ, iară eu numa’ tremuram așe, ca frunza”.

Acestea au fost vorbele pe care Gheorghe Sufletul, ultimul pictor de cruci din dealurile Luncanilor, mi le-a spus, privindu-mă    în ochi. Mă privește atent și scormo­nitor, cu privirile lui albastre, ca și cum ar vrea să-mi dea un sfat pentru toată viața. Pe urmă adaugă încet, abia auzit în bătaia ușoară a vântului de miazănoapte: „Pă­mân­tul să aude cu inima, nu cu urechile, măi, bă­iete, și-i întocmai așe, ca o greutate mare, care să lasă păste om”.

(Fotografiile autorului)