Minunate povești uitate ale istoriei – Palatul Chrissoveloni din Ghidigeni

• Închis ca într-o capsulă a timpului, Palatul Chrissoveloni din Ghidigeni este o pagină pe nedrept uitată a istoriei României. Așezat în Țara de Jos a Moldovei, pe malul Bârladului, ascunde între zidurile lui cu tencuială căzută, povești fabuloase, întinse pe mai mult de o sută de ani. Loc de re­fugiu și recreere al elitei bucureștene, în frunte cu Regele Ferdinand și Regina Maria, a cunoscut și clinchetul paharelor de șampanie, dar și bubuitul bombelor primului război mondial, precum și tăișul se­­cerei comuniste. O poveste cu adevărat fabuloasă, plină de per­sonaje și în­tâm­plări minunate, despre o perioadă efervescentă a istoriei românești •

România, vara anului 1900… Pe un peron de provincie din Moldova, oprește un tren venit de la București. Când scârțâitul frâ­nelor se oprește, din el coboară personaje ca din căr­țile cu povești: doamne cu blănuri scumpe, domni cu jobenuri, însoțiți de sluji care le poartă bagajele. În fața gării sunt așteptați de șiruri lungi de calești ele­gante, mânate ­de vizitii îmbrăcați în haine de catifea. Alaiul o ia apoi pe drumul de țară, care stră­bate o pădure adâncă, la capătul căreia se ză­rește în lumina apusului un palat. Are terase cu colonade grecești și piscine îmbietoare, aflate chiar la intrare, teren de golf, piste de popice și terenuri de tenis, iar în zare, cât vezi cu ochii, sunt dealuri pline de vii. Ajunse în curtea palatului, trăsurile trag pe peronul din fața intrării. Îmbrăcat după moda de la Paris, un majordom le iese în întâmpinare, cu o plecăciune adâncă: „Bine ați venit la Palatul Chrissoveloni din Ghidigeni!

O familie de greci bogați

Cu sonoritatea lui mediteraneană, numele de Chrissoveloni are o rezonanță aparte în lumea bună a Bucureștiului de la sfârșit de secol XIX și început de secol XX. Familie bogată de greci, mutată la nord de Dunăre, în vâltoarea evenimentelor de la 1848, a ales drept reședință de început Galațiul. Implicată în afaceri cu grâne, portul de la Dunăre era ideal pentru dezvoltarea acestora. Și ocazii să își sporeas­că averile pe pământ românesc au tot apărut. Im­portant era, înainte de toate, să-și găsească o casă pe măsura averii, și oportunitatea a apărut când pro­prietățile    lui Dimitrie Mavro­cor­dat de la Ghidigeni – casă, moșie și velniță de ra­chiu – fuse­seră scoase la vânzare pentru plata unei mari datorii. Pentru Nicolas Chrissoveloni, banii pe cele câteva sute de hectare de pământ agricol și păduri, mica afacere cu rachiu și hanul vechi, bo­ieresc, trebuie să fi fost un mizilic, ba, și mai mult, noul pro­prietar se pornește pe re­pa­rații, dărâmă ime­diat vechiul han și ridică un palat inspirat de fai­mosul „Elysée” de la Paris. Me­sajul dat era clar: familia Chrisso­veloni a­vea de spus un cuvânt în țara adop­tivă.

Un palat ca-n povești

În doar câțiva ani, Palatul Chri­sso­­veloni devine nu doar reședința familiei, ci și o destinație favorită pentru protipendada bucureșteană. Loc de recreere și zaiafeturi. Pro­prietarii nu se uită la bani când își propun să facă în sudul Moldovei, puțin mai sus de Milcovul ce în­cetase să mai des­partă cele două Principate române, o rezidență cu nimic mai prejos decât cele din Occident. Angajează arhitecți și meșteri europeni    și le impune cele mai înalte standarde în construcții, tot ce-și notaseră, meti­culos, în escapadele lor    prin străi­nă­tate. O reșe­dință potrivită chiar și pentru regi și regine…

Se miră nevoie mare țăranii din Ghidigeni de minunea de palat ce se ridică sub ochii lor și de toate „drăciile” care apăreau de jur împrejur: numai de popicărie nu se mai pomenise prin părțile lor, de pis­cine și de terenuri de tenis, în curte și la etaj! Apoi, când văd ce lume vine în sat, își dau imediat seama că în așezarea lor măruntă, din care unii de-abia dacă ieșiseră până la Tecuci, se anunțau mari schim­bări. Iar frumoasa biserică ridicată de boierul Chrisso­veloni, peste drum de palat, era o dovadă că veneticul prinsese drag pentru locurile lor. Des­pre școala din sat, construită tot de el, ce să mai zici?! „Să-i țină bunul Dumnezeu ani buni pe toți cei ai boierului Chrissoveloni. De le va merge bine lor, ne-a milui Cel de Sus și pe noi cu cele trebuin­cioase”, glă­suise popa din sat, la hramul de sfințire a bisericii, de Sfântul Dumitru, întărind legământul cu noii moșieri, prin cruci mari și largi. Circulă pâ­nă azi povești despre generozitatea boierilor Chrisso­veloni față de amărâții din sat: căruțe de lemne din pădurile stăpânilor făceau drum spre casele săracilor, săptămână de săptămână…

Un reporter, la drum

La jumătatea drumului dintre Tecuci și Bârlad, biserica veche e indiciul că ai ajuns în dreptul fai­mo­­sului Palat de la Ghidigeni. Imediat ce paznicul dă jos lacătul greu de la poartă, pătrund, ca printr-un portal, într-o altă dimensiune. Un secol s-a topit în numai doi pași! Calc pe cărarea îngustă, măr­ginită de un gazon verde crud, tuns la milimetru, chiar în dimineața aceea, care se întinde ca un co­vor spre palat. „Castelană” de ocazie e Mihaela Gu­dană, bibliotecara din sat, enciclopedie vie a istoriei Ghidigeniului și apropiată a moștenitorului actual al Palatului, domnul Jean Chrissoveloni, care locu­iește în București. Mă întâmpină în ca­pătul cărării, bucuroasă    să mă călăuzească într-o zonă ne­cunos­cută a istoriei. Nelocuit de două de­cenii (fu­sese cămin-școală pentru copii cu pro­bleme în anii co­mu­nismului), palatul are o patină aparte. Vop­selurile grosolane ale comuniștilor s-au cojit, iar de sub ele se întrevăd, tot mai mult, urmele rafi­namentului de odinioară.

„Aici a fost o bijuterie a neamului românesc!”, spune doamna Mihaela. „În epocă, palatul era încă și mai semeț, dar cupola a fost mistuită de un in­cendiu, în anii ’30, și n-a mai fost reconstruită”. Sunt pe treptele de la intrare,    și admir, de jur-îm­prejur, priveliștea grandioasă pe ca­re marea aristocrație româ­neas­că o avea când descindea pen­tru recreere la Ghidigeni. În li­niș­tea desăvârșită a amiezei toride de vară, se aude, parcă, clin­chetul paharelor de șam­panie, ciocnite la somptuoasele petreceri din urmă cu peste o sută de ani.

Cei mai frumoși ani

Încăperile boltite și lumi­noa­se ale Palatului Chrissoveloni de la Ghidigeni au fost martore ale celor mai frumoși ani ai tânărului regat al României. Principatele tocmai ce se uniseră, noul stat își câștigase, cu mari sacri­ficii, independența, iar economic lucrurile mergeau în direcția bună. Cum să crezi zvonurilor aflate din presa străină, că Europa stă pe un butoi de pulbere, amenințată de un nou război? Protipen­dada bucureș­tea­nă, poposită la palatul din Ghidi­geni, credea în eternitate. Lipsită de grijă, avea o sin­gură, mare, dorință: să se veselească la aer curat, în mijlocul pădurii, departe de grijile Capitalei și de intoxicările presei senzaționaliste occidentale! Con­fort și ospitalitate se găseau în epocă și pe la alte reședințe aristocratice, dar nicăieri nu aveai atâtea op­țiuni de distracție ca la Ghidigeni.

Mari „vi­veuri”, degustători rafinați ai vieții, dar și sportivi desă­vârșiți, bărbații familiei Chrissoveloni nu-și re­fuzau, nici lor, și nici oaspeților veniți de la Bucu­rești, vreo    plăcere. Pădurile întinse din jur erau loc ideal pentru reprize de călărie, iar pentru membrii nou-înființatului „Tenis Club Român” existau terenuri, atât afară, în aer liber, cât și la etajul pala­tului, cum nu găseai nici la Londra sau la Paris.    Iar cele două piste de popice, acoperite, și ele, cu un plafon susținut de colonade, găzduiau mereu muș­terii amatori să-și măsoare dibăcia de tras cu bila la țintă. Și mai era și terenul de golf, un pretext ideal ca să te retragi cu o tânără și frumoasă domniță, ca să-i strângi mâna și să-i inspiri par­fumul de violete, în timp ce-i explici cum se ține crosa de joc.

Iar pis­cinele cu apa lor de cristal, erau o adevărată desfă­tare în orele calde ale zilei, la doi pași de fotoliile întinse la umbră și de măsuțele de pe care nu lipseau niciodată băuturi reci și revistele în vogă ale vremii. Temerarii își puteau încerca pofta de aventură și în mașinile „ultimul răcnet” ale lui Jean Chrissoveloni. „Bunicul era mai franţuzit, avea mare apetit pentru artă. Dar îi plăceau și maşinile, în curtea lui erau mai multe automobile. Tata mi-a povestit că, de fiecare dată, când se urca cineva cu bunicul în maşină, îşi arunca pă­lăria în aer. «Oh, Jean, mi-a zburat vântul pălă­ria, trebuie să oprim!». Dar apoi, nimeni nu mai urca înapoi de teamă”, îmi povestește, amu­zat, Jean Chrisso­veloni, supraviețuitorul familiei, care locuiește la București, unde, la peste 80 de ani, continuă să se ocupe de reabilitarea palatului, după ce s-a luptat din greu să recupe­reze proprie­tă­țile confiscate de comuniști. Plecat în vacanță, în Grecia, mi-a oferit cu multă amabilitate infor­mații prin telefon.

Albumul cu fotografii

Sunt în holul mare al Palatului de la Ghidigeni și mă uit peste fotografiile vechi, lipite pe niște planșe, de tinerii arhitecți care lucrează, de câțiva ani, la planul de renovare a clădirii. Așezați ca în jurul unei mese lungi, boierești, de pe vremuri, sunt prezenți toți bărbații de vază ai familiei Chrisso­veloni: Zanni, cu favoriții săi de pașoptist sadea, cel care s-a refugiat cu afacerile în Moldo­va, la Galați, urmașul său, Nicolas, cu ceas cu lanț prins la buzunarul vestonului, cel care a cumpărat moșia de la Mavrocordat și a dus renumele familiei dincolo de granițele Balcanilor, șarmantul Jean, cu cărarea pe mijloc și mustă­cioară fină, „à la française”, fondatorul „Băncii Chrissoveloni” și gazda „epo­cii de aur” de la Ghidigeni, fiul său Nicky, botezat de însăși Regina Maria. Suverana apare și ea într-una dintre foto­grafii, alături de alte figuri femi­nine de rang înalt, printre care splen­dida principesă Hélène, fiica lui Ni­colas, căsătorită cu principele Dimitrie Șuțu, iar apoi cu marele scrii­tor și diplomat francez Paul Morand,    muza pariziană a scriitorului Marcel Proust. Nu lip­sește nici grațioasa Sybille, soția lui Jean Chrissoveloni, prietenă de suflet a Reginei Maria.

În fiecare colțișor de fotografie gă­sești un indiciu despre cât de occi­dental arăta această reședință din sudul Moldovei, care sfida complet ideea provinciei. Cu etaj și mansardă înaltă, cu ferestre mari, luminoase și cu terase cuprinzătoare pentru ban­chete și seri dansante. Palatul de la Ghidigeni se oglindește integral în piscina de la intrare. În cadrele mai largi, se vede grădina din jur, cu tran­dafirii favoriți ai Reginei, în vreme ce imaginile de interior recreează at­mosfera intimă a seratelor de început de secol XX. Fotolii sti­late, draperii din catifea grea, șemineuri    din te­racotă pre­țioasă, adusă din occident. Multe idile se vor fi înfiripat în un­gherele ascunse ale vas­tului domeniu ori în serile de bal de la Ghidigeni și multe afaceri ale țării vor fi fost puse la cale, la o partidă de cărți ori la una de tenis! Lista invita­ților de la Ghidigeni avea în frunte per­sonaje ilustre, precum Regele Ferdi­nand și Regina Maria, îm­pre­ună cu copiii lor, membri ai familiilor Balș, Negro­pon­tes și Eco­nomu, po­liticieni precum Barbu Știr­bey, Constantin Arge­toianu, Dimitrie Ghica, di­plomați ca Grigore Ga­fencu, Mr. St. Aulaire sau Paul Morand…

Camerele secrete

Ghidat de doamna Mihaela Gudană, iau la pas palatul. Încep cu saloanele spațioase de la parter, ale căror uși originale încă se mai păstrează. Detalii fine și stucaturi aurite care au scăpat siluirii din anii comunismului sugerează magia timpurilor apuse. Mărturiile notate în „jurnalul” de casă al oaspeților trecuți pe la moșia din Ghidigeni mă ajută, și ele, să recompun trecutul. Fosta sală de bal are aerul unui loc părăsit pe grabă. Prin geamurile sparte ale luminatorului, soarele aruncă raze piezișe, care învăluie locul într-o aură de mister. Firicele de praf se balansează leneș în aer, umplându-l de scânteieri. Scara principală, din lemn masiv, în stare perfectă, duce spre apartamentele de la etaj. Dincolo de ușile lor se ascund nu doar secrete de alcov, ci și se­crete diplomatice: în anii tulburi ai Pri­mului Război Mondial, Victor Anto­nes­cu, minis­trul ple­nipotențiar al României la Paris, a fost găz­duit, incognito, la Ghidigeni, fără ca măcar gazda să știe cine era cu ade­vărat misteriosul oaspete. Apropiat al Reginei Maria, Jean Chrisso­veloni era recu­noscut pentru patriotismul său, așa încât „Ope­rațiunea Ghidigeni” nu presupunea niciun risc. Suverana fusese găzduită, și ea, nu o dată, la Ghi­digeni. „Din descrierile lăsate de Regina Maria în jurnal, asta ar fi camera în care stătea. Aici era o ușă, între timp zidită, care ducea spre o altă cameră”, îmi dezvă­luie doamna Mi­haela. „Uitați cum erau lucrați pe­reții! Iar tavanul era dublat cu stuf, ca să fie răcoare”.

Fantoma cu parpalac

De sus, de la ferestrele palatului, se vede cel mai bine fabuloasa moșie Chrissoveloni, care se unește cu orizontul, cuprinzând pădurile din jur. „Acolo erau grajdurile, se mai văd și azi locurile pe unde li se dădea de mâncare cailor, printr-un sistem ingenios. În clădirea aceea e terenul de tenis aco­perit, iar aici, popicăria. Se mai păs­trează și azi, într-un colț de pivniță, popicele originale și bilele cu care se arunca după ele. Chiar o să-l rog pe paznic să vi le arate”, îmi pro­mite însoțitoarea mea. De când le-a fost retrocedat palatul, prima grijă a urmașilor familiei Chrisso­veloni a fost să nu-l lase să se prăbușească sau să cadă pradă distru­gerilor. S-a investit constant în reparațiile de maximă urgență, s-au angajat oa­meni care să păzească locul și să întrețină proprie­tatea. Se lu­crează intens, cu o echipă de arhitecți inimoși, prin­­tre care se numără și Iulia Gudană, fiica doam­nei Mi­haela, la un proiect de restaurare. Ar fi mare pă­cat ca această perlă a Moldovei să rămână necunos­cută: e mai mult decât o rezidență de lux, zidu­rile pa­latului adăpostesc istorie româ­nească de primă mână! Trecem peste un pod făcut de marele Anghel Sa­ligny, la comanda familiei Chrisso­veloni (o bijuterie istorică, la rându-i!) ca să ajungem la cavoul familiei. Am în față un templu. Templu în pădurea Ghidigeniului! „Trei bărbați din fa­milie au fost îngropați aici, dar cavoul a fost devastat încă de pe când eram eu copil și făceam pe aici plim­bări cu școala. Retrăiesc și acum emo­țiile pe care le simțeam când mai auzeam oameni din sat po­ves­tind că îl vedeau, în serile reci și ploioase de toam­nă, pe Jean Chrissoveloni, cum trece im­pasibil pe dig, îmbrăcat impe­cabil, cu pălărie și parpalac…”. Ma­rele ban­cher își inspecta, ca-n vre­murile bune, domeniul în care fusese atât de fe­ricit…

Ambulanțe pentru front, diamante pentru Regină

Cu aerul său solemn și dramatic, cavoul familiei Chrissoveloni amintește că Ghidigeniul n-a avut doar parfum de lavandă și gust de șampanie fină. Loc de răsfăț al aristocrației române, el devine, la scurtă vreme, un loc al suferinței. Zvonurile ce pă­reau imposibile în preajma cupelor de șampanie fran­țuzească devin tot mai alarmante. Petrecerile de la Ghidigeni se răresc, și dispar cu totul, după intrarea României în Primul Război Mondial. Pri­mii la petreceri și zaiafeturi, membrii familiei Chrissoveloni se dovedesc primii și în ser­­viciile oferite țării.    Jean Chrisso­ve­loni, potentatul bancher, înființează în 1916, la rugămințile Reginei Maria, pri­ma rețea de ambulanțe din România. „Bu­nicul a adus, special din America, 200 de mașini Ford, pe care le-a con­vertit în ambulanțe. Apoi a adus, tot pe banii lui, medici buni din Franța ca să dea o mână de ajutor pe front. Adevărul e că bunicul nu-i putea rezista Reginei Maria.

I-a oferit până și faimosul colier cu diamante al soției sale, Sybille, pe care Regina îl admira de fie­care dată… Cele două au fost prietene apropiate. I-ar fi dat tot ce avea! Bunicul, un ade­vărat vizio­nar, dezvoltase sucur­sale ale Băncii Chrissoveloni la Constan­tinopol, Paris, New York, Viena și țintea Londra. Inven­tase conceptul de multina­țională când nimeni nu vorbea despre asta! Tot bu­nicul a fost primul mare investitor care a mers în Cadrilater, după ce acesta a re­venit României, căutând oportunități de afaceri. Terenul pe care Regina Maria și-a construit vila de la Balcic era al lui. I l-a oferit Reginei, cu puțin timp înainte să moară, la numai 45 de ani. Tot de dragul Reginei și-al Ro­mâniei, care pierduse sudul și apăra cu greu ultima bu­cată de țară, deasupra Siretului, Jean Chrisso­veloni și soția sa, Sybille, au trans­format uriașa sală de sport a Pala­tului de la Ghidigeni într-un spital de campanie. Ba și mai mult, bunicul a trecut producția fabricii de alcool de la Ghidigeni, pe spirt medicinal, de care era mare nevoie pe front și pe care îl oferea gratuit, alături de alte provizii, Armatei Române. Bunicul a fost un adevărat pa­triot!”, îmi spune la telefon, cu multă emoție în glas, dl. Jean Chrissoveloni.

File de Jurnal regal

Există puține fotografii ale Reginei Maria la Ghidigeni, deși ea a trecut adesea pe la Palatul de pe malul Bârladului. Numeroase dintre paginile „Jurnalului” său de război conțin însemnări despre Ghidigeni. Răvășită după moartea micului Prinț Mircea, al cărui mormânt, proaspăt acoperit de flori și lacrimi, a fost nevoită să-l părăsească în 1916, pentru a porni spre refugiul de la Iași, dezarmată în fața situației dezastruoase de pe front, Regina Maria a găsit mereu, în prezența lui Jean și a Sybillei Chrissoveloni, o oază de liniște la Ghidi­geni. „A fost foarte odihni­tor s-o văd pe Sybille și să-i văd spita­lul, excelent întreținut, încre­derea ei că în cele din urmă vom izbândi, curajul ei, op­timismul ei, spiritul ei de o curăție de­săvârșită, loialitatea ei engle­zească de nezdruncinat, prie­tenia ei devotată, însuflețită – cu toatele așa de plăcute privirii, ca o floare crescută într-un lac de noroi. (…) Spitalul ei e admira­bil. Și e întreținut în întregime din mijloa­cele lor. Are în jur un cârd de fete îm­brăcate în alb, e o insuliță de tihnă dulce. Dar trebuie să merg mai de­parte, locul meu e în mijlocul frămân­tării, printre strigătele de dis­perare”, scrie Regina în „Jur­nal”. Și tot Regina ne lasă, într-o filă din decembrie 1916, o imagine emble­ma­ti­că a mediului de la Ghidi­geni. „M-am tre­zit în patul mare, roz-alb, al lui Sy­bille, m-am bucu­rat de luxul unei băi minu­nate, încon­ju­rată numai de lu­cruri curate, ele­gan­te, confortabile, de un mic dejun excelent, servit frumos, de lucruri îmbietoare pe farfurii de porțelan fin – pentru o clipă, m-am simțit departe de război și de prigoană, sufletul meu iubitor de astfel de plăceri s-a bucurat de alinările acestea, s-a simțit la el acasă! Atmos­fera atât de veselă și de binevoitoare din jurul lui Sybille, dăruirea față de ceilalți, împăcată și armonioasă, alături de credința ei puternică în tot ce e bun, în noi începuturi, în victoria finală, toate acestea au fost un balsam pentru sufletul meu sfâșiat”.

În prima linie

Vizitele la spitalul de campanie de la Ghidi­geni, care purta chiar numele „Prințul Mircea”, îi aduceau mereu aminte Reginei Maria de mormântul părăsit de la Cotroceni. „Sunt tare bucuroasă că locul acesta splendid poartă nu­mele micuțului meu – îi va aduce binecu­vân­tări. Mir­cea, puiul meu – băiețelul meu zvăpăiat! Frumosul nos­tru Spital «Mircea», care e un model în toate pri­vințele, e o clădire e­nor­mă, construită cu gân­dul de a face în ea un teren de tenis acoperit și pre­făcută acum într-un spital splendid. Am trecut printre răniți, împărțind darurile mele obișnuite și bucu­rându-mă de cât de bine erau făcute toate. Trecând printre paturile de cruntă suferință, m-a lovit imensa nebunie a întregului răz­boi. De ce? De ce? De ce? Sunt atât de tineri și mu­tilați. O, ce nebunie crudă! Am stat o vreme printre ei, toți s-au bucurat să mă vadă, în ciuda suferințelor, și au fost încântați de micile mele daruri. M-a ur­mat peste tot credincioasa mea Sybille, care are grijă ca toate să meargă cum trebuie, pe lângă fap­tul că are casa deschisă oricui, de orice nație, care trece pe acolo, indiferent de rang; dă dovadă de os­pi­talitate adevărată, în cel mai larg înțeles al ei. Jean Chrissoveloni se pricepe de minune la tot ce face, și nicio însărcinare nu e prea mare pentru el, e o binecuvântare că am parte de ajutorul lui. Jean și Sybille fac totul cu devotament. Mi-a făcut bine, tare bine, în aceste clipe, când alții sunt gata să ri­di­ce mâna chiar și împotriva propriei regine, fi­ind­că ea s-a învrăjbit cu toți! Oamenii aceș­tia doi, Sybille și Jean, muncesc pen­tru un ideal – Domnul să le binecuvânteze mun­ca și să-i îngăduie să înflorească așa cum merită”.

Cercul se închide

Familia Chrissoveloni rămâne im­por­tantă pentru România și după încheierea războiului. Sora lui Jean, Hélène, luptă de la Paris, alături de Regina Maria, pentru cauza României, în timpul Confe­rinței de Pace de după Primul Război Mondial. Jean Chrissoveloni moare tânăr, în 1926, din cauza unei tumori pe creier, iar fiul său, Nicky, finul Re­ginei Maria, preia afa­cerile de familie. În tumultul Marii Crize, reușește să salveze banca, reface Palatul de la Ghidigeni, după un grav incendiu în anii ’30, și repune pe picioare afacerile.

Vine însă Al Doilea Război Mondial, iar la final, Nicky Chrissoveloni își vede întreaga avere confiscată. Aruncat în beciurile Securității, Nicky Chrisso­ve­loni devine, din mare bancher, un simplu muncitor. În 1960, cu mari intervenții diplomatice din partea Greciei, reușește să își scoată familia din țară, cu un avion privat. Fiul său, Jean, avea pe atunci 17 ani. „Era cât pe ce să îl rețină pe ae­roport, pentru că, într-unul din cele nu­mai două geamantane cu care am plecat, își luase un frac, în care rămăsese un bilețel de la un bal mascat, pe care miliția l-a inter­pretat ca fiind un nume conspirativ de agent secret. Ce să știe milițienii de «anii de aur de la Ghi­di­geni?!»”, spune Jean Chrisso­veloni. Mai ține minte    cum, după ce au urcat în avi­on, tatăl le-a spus, înainte să treacă pe deasu­pra Du­nării: „Priviți bine aceste pământuri, căci nu le veți mai vedea niciodată!”. Dar is­toria a vrut altfel: pe 17 ianuarie 1990, Jean Chrisso­­veloni ateriza la București, cu valiza Her­mès, moștenită de la tatăl său, și cu tes­ta­mentul acestuia. De cum a tras prima gură de aer, a sim­țit că a revenit acasă. Luptă de peste trei decenii ca să reîntregească averea familiei și, deși trecut de 80 de ani, visează cu ochii des­chiși la ziua în care Palatul de la Ghidigeni își va recăpăta strălucirea de odi­nioară. „Cum ar suna «Hotel Chrissove­loni»?!”. Bunicul Jean, ma­rele patriot, ar fi cu si­guranță mândru să vadă totul strălucind ca-n anii ’20, într-una din plimbările sale târzii, pe digul Bârladului…

Imagini din arhiva familiei Chrissoveloni și fotografii ale autorului