Nălucile din Luncani

„Hă­le Frumoase”

Vară verde cu cer albastru. Am pornit iar la drum spre Podișul Luncanilor din Mun­ții Orăștiei, pe urma unei năluci: „Hă­le Frumoase”, niște arătări, nici îngeri, nici oa­meni, care bântuie toate satele de munte din Hune­doara. Nu există loc în care oamenii să nu vorbească de ele, cu teamă și cu res­pect, nu există bătrân care să nu fi trăit o întâmplare cu „Hăle”, în tine­rețe, când le ieșeau flăcăilor în drum, să le fure mințile și să se iubească cu ei. În jurul meu, fagi albaştri, uriaşi, ierburi galbene, cres­cute săl­ba­tic, stânci vii, ce se mişcau transfor­mân­du-se me­reu în altă şi altă fiinţă fan­tastică mă anunță că sunt pe drumul cel bun. În zare se văd munţii Gră­diştei. Casele par boabe risipite de o mână uriaşă, ici şi colo, în ochiurile pă­du­rii, pe creste. E de ajuns să şterg uşor aburul subţire al pre­zentului şi pot vedea o altă lume, cea către care mă îndrept. Ca şi cum aş în­depărta cu mâna o pânză de păianjen, pen­tru a vedea ceea ce este dincolo de ea. „Hăle Frumoase” alu­necă printre trunchiurile gigantice, așteptându-mă să-mi spună povestea lor. Toate sunt aici neschim­bate de mii de ani, trebuie doar să vrei să vezi şi cealaltă parte a lumii, să te deschizi către ea. Ca într-un vis, câţiva copii se ţin de mâini în jurul unui măr, de crengile că­ruia sunt atârnaţi colăcei. Se rotesc, se rotesc şi cântă cu gla­su­rile lor cristaline. „Soţ cu tine, soţ cu mine, soţ cu bunul Dumnezeu, să ne mân­tuie de rău…”.

Moș Crișan

„Măi, copile, d-apăi lumea îi tăt aşe, de când o fo făcută. Numa’ noi nu mai vedem bine lucrurile, că ne-am în­depăr­tat de ele. Ori ne-am luat cu prea multă muncă şi cu umblătura, ori ne punem ini­ma prea mult în averi. Uite colea, ţuică de mere veche de opt ani. Doamne-aju­tă!”, îmi spune moşu Cri­şan şi îmi dă un pă­hăruţ din licoarea lui ma­gică. Are aproa­pe 80 de ani şi tră­ieşte doar cu nevasta, în Grădiște. Aici s-au născut şi aici şi-au trăit toată viaţa, cu vitele şi cu pământul. Ei încă mai ştiu din vechile rânduieli ale aces­tor locuri. Dau peste cap păhăruţul, îmi iau curaj şi îl întreb despre Hăle Fru­moase.

„Erau alte vremuri acelea. Nu erau tăte pe bani ca amu. Nu-ți trebuiau medi­camente, că ierburile de leac îţi ieşeau în cale, şi nici la doftor nu mereai, că era câte o meşteroaie care descânta să apere satul de năcaz. Să nu umble pe-aici Hăle Fru­moase, să nu vină strigoane, să strice casele şi să bolunzească oamenii”.

Pe Hăle Frumoase moş Crişan le-a au­zit de două ori. Pentru că nimeni nu le poa­te vedea. E mare lucru dacă scapi în­treg. Hăle Frumoase sunt fecioare sau zâ­ne blestemate. Trec pe deasupra satului în zbor şi cântă mai frumos ca tot ce se putea auzi pe pământ. Câteodată aşteaptă pe lângă case, pe la streşini, câte un fe­cior să le răspundă la chemare ca să se tă­văle cu el, să îi ia glasul sau să îi dea vreun be­teşug. Când le auzeai ve­nind, cel mai bine era să te pui la pământ şi să nu răspunzi în niciun fel la che­marea lor.

„Când le-am auzit prima da­tă eram cu tata, şi el m-a tras şi ne-am ascuns în fân. În toate chi­purile cân­tau: cu lăute, cu flu­iere, cu glasuri mai groase şi mai subţiri, cum să zic… în toate so­norurile cântau. Da’ ţi se făcea pă­ru’ în cap aşe, ca la arici, când au­­zeai, şi ceva par­­­că te trăgea la ele. Trăiesc în ce­riu Hăle Frumoa­se, da’ mai stau şi în peşteri şi pe sub pietre. Un loc al lor e la Vîr­toa­pe, altu’ la Capu Pie­trii, am auzit că şi la Sub Cu­nuni, un­de izvorăsc trei izvoare din rădăcina unui frasin, mai şed”. Dacă de strigoane, de caii lui Sântoader şi alte năcazuri te puteai feri şi te puteai apăra, Hăle Fru­moase nu aveau leac. Cel mai bine era să nu le întâl­neşti. Erau imprevizibile, când bu-ne, când rele, se înfuriau din nimic şi dădeau pedepse grele. Oa­menii se fereau de ele şi, deşi în vechime li se ştiau nu­me­le, ele s-au pierdut, pentru că nimeni nu avea curaj să le rostească, de frică să nu le cheme, să le facă să vină. Aşa le-a rămas porecla de Hăle Fru­moase. Moş Crişan nu a ştiut să îmi spună mai mul­te despre ele, dar pentru că arătările veneau mereu dinspre podişul Luncanilor, mi-a zis să merg într-acolo, dacă vreau să aflu mai multe despre cele mai neîm­blânzite du­huri ce umblau prin munţii dacilor.

Flăcăul cu vlaga furată

Vâlciu Palade este unul din cei mai bătrâni cio­bani din Munții Orăștiei, care toată viaţa a mers cu oile şi nu a făcut nimic altceva decât să tacă împre­ună cu munţii şi pădurile prin care a trecut. L-am găsit pe o măgură, cu mioarele lui, înconjurat de câini. Stătea sprijinit în bota lui veche şi privea, când la iarba nouă, abia mijită, când la norii care se învolburau uşor, ca mai apoi să se risi­pească. „Ce faci moşule?”, i-am strigat de departe, ca să îşi ţină câi­nii. Când am fost lângă el, mi-a răspuns simplu, cu faţa radiind de fericire, „Iaca, şi eu pe-aici, cu Dumnezău şi cu oile mele”.

Vâlciu are 82 de ani. După ce i-am zis ce caut, a fluierat câinii să întoarcă oile, a pus bunda pe iarbă şi ne-am aşe­zat. „Când am avut 17 ani, am mers odată, trimis de tata, cu treabă la un vecin. Păstă deal. Eram cu calu’. Când am dat să prind în pădure, colo, cum ai ieşit de pe Gîrbavu, vine un câne vânăt fuga din jos şi mi-o speriat calu’. O luat-o cu mine călare pe sub brazi şi io am apucat să mă prind de nişte cetini şi am rămas agăţat de ele, că altfel mă trântea şi picam în pi­cioa­rele lui, înapoi. Mă dusei, prinsei calul de la un timp şi plecai iară. Când intrai pe cărarea aia aşa, de ieşi în Godeanu, aud din jos de brazi, numa că nu se vedea, o fluieră. Mă, fain zicea! Mă gândii că e un cioban. Da’ deodată se auzi şi lă­ută. Mă, da azi e miercuri, cine să fie? Se au­zeau şi chiuituri şi muzică faină, ca la un ospăţ har­nic. Soarele dădea să sfinte, aşa că mânai calu’ să meargă mai re­pede către stână. Da’ pe la jumătatea pădurii, mi-or ieșit Hălea în drum. Auzi? Așa ceva n-ai văzut de când o fră­mântat Dumnezeu pământul, la Face­re. Jucau colea, dea­supra ierbii, ca niște fuioare de fum, se învârteau de hierbea aerul. Aveau trup de femeie, dar se vedea prin el, nu știu cum, ca prin­tr-o pânzătură de in. Și când m-or văzut, atâta mi-o fost. S-or repezit peste mine și m-or legat de un fag, dar fără funie, cu sfoară de aer, groasă, de nu puteam să mă mișc, eram ca stana de piatră, îmi miș­cam numa’ ochii în cap. No, și-apoi or tăbărât peste mine, mi-or țâpat cămeșa, nădragii, m-or luat ca într-un fel de vârtej, s-or rotit peste mine, până ce-am căzut lat în iarbă, stors de puteri. Și mi-am pierdut mințile. Când m-am trezit era noapte și calu’ păștea lângă mine. M-am suit pe el așa gol, cum am fost, și m-am dus la o stână, unde cu­noșteam un cioban. I-am spus tot, el și-o făcut cruce adâncă, fără să zâcă nimic, mi-a dat o bundă de blană și m-am întors acasă, în sat. Da’ femeie mie nu mi-o mai trebuit niciodată. Îs om holtei. Fru­moasele mi-or luat tătă vlaga. Așe o fost cum îți zic”.

Blestemate cu veșnicia

Dar Frumoasele nu erau totdeauna rele și răzbu­nătoare. Vâlciu l-a apucat în viaţă pe Moşu Stănilă, care a avut și el de-a face cu Hălea: „Moşu Stănilă dormea la cioacă cu oile, şi or venit Hăle Fru­moa­se cântând şi jucând aşa, pe sus, şi el către ele: «Ce-ai fată sub cătrinţă?». Şi l-or luat şi l-or pus jos, da’ toc­mai la Jigoru, şi de-acolo o venit singur în sat. L-or învăţat să descânte fel şi fel, de boală, de bube, tăte”.

Cât a mai trăit după aceea, Stănilă a fost descân­tătorul satelor din împrejurimi şi oamenii mergeau la el pentru leacuri. Niciodată nu a spus cum l-au învăţat Hăle Frumoase meşteşugul bolilor, poate nici el nu ştia prea bine ce i se întâmplase. Spunea numai că „Zânele erau frumoase ca nişte înjeri. Şi cumva, tot o faptă bună au făcut Hăle Frumoase şi cu două femei de la Tămăşasa, plecate la moară să macine. De obicei, Hăle Frumoase zboară numai pe deasupra satelor şi a pădurilor sau joacă hore în poieni. Foarte rar stau la răscruci de drumuri, pentru că ele nu trebuie văzute. Dar cele două femei le-au văzut dansând chiar la o răscruce de drumuri. Ca să le plătească tăcerea, Hăle Frumoase le-au făcut o pro­misiune. Câtă vreme nu vor spune că le-au vă­zut, făina din sacii lor nu se va termina niciodată. Şi chiar aşa s-a şi întâmplat. Până când una dintre femei a povestit la o şezătoare despre întâm­plarea miraculoasă. Când să se uite în sus, nu-i făina.

Baciul Vâl­ciu a trecut prin multe şi ştie de tot felul. Câteodată se opreşte brusc din poves­tit şi schimbă vorba, ca şi cum a spus şi ce nu trebuia. El este unul dintre pu­ţinii care s-au întâlnit față-n față cu Hălea, cunoaşte frunza arsă de duhurile pădurii şi iarba înnegrită de hora Frumoaselor. La despăr­ţire, tace din nou şi apoi se hotărăşte să îmi spună: „Se zâce că Hăle Frumoase îs bles­temate de Dum­nezeu, că i-or cerut lui Irod capul lui Ioan tăiat, pe o farfurie, să facă vrăji. Bles­temul lor e să tră­iască veşnic, să pe­treacă şi să umble şi tăt pe deasupra apelor mari să steie. Un loc al lor este pe la Boşorod, la iz­vorul din Bobaia. Dacă mergi acolo, Dumnezeu fie cu tine şi ai de grijă, că as­tea-s… cum să le zâc… lucruri slabe”.

*

Calul mergea legănat la pas. În şaua micuţă de pe spatele lui stătea drept de spa­te un flăcău cu o straiţă pusă în diago­nală peste piept. Am oprit maşina şi m-am dat jos. Am aşteptat să se apropie, şi el a venit fără să se grăbească, privindu-mă drept în ochi. Când a ajuns lângă mine, a tras uşor de hăţuri şi calul s-a oprit. Mă privea fix, fără să spună nimic, aşteptând parcă întrebarea mea. „Spre Bobaia, pe unde ar trebui să o iau?”, l-am întrebat. S-a răsucit un pic în şa, a în­tins mâna şi mi-a arătat un drum în­gust ce urca spre dea­lurile din depărtare. Apoi s-a întors,    a smucit încet hăţurile şi a pornit tot aşa, la pas, mai departe. Părea o vedenie desprinsă din alte lumi, aşa cum mergea, îndepărtându-se, cu topo­rişca prinsă la spate, în chimir, şi calul mişcându-şi agale crupa.

Pe Mariţa am găsit-o uşor: toată lumea o ştie de meşteroaie şi, în plus, am descoperit uimit că nu eram primul care căuta izvorul Hălor Frumoase. A fost o vreme când oameni din toată ţara veneau să ca­ute acest izvor, despre care se auzise că este vin­decător. Şi cum apă de leac nu putea să ia decât o femeie văduvă, care-i ştia rostul, cei mai mulţi ape­lau la Mariţa. Femeia m-a primit în că­mă­ruţa ei mică, o bucătărioară cu sobă. Deşi trecută de 80 de ani, era lim­pede la minte şi încă ştia toate rânduielile izvo­rului.

Marița

„Ie, vreţi să ştiţi despre Fântâna Hă­lor Frumoase! Aici la noi în sat este, mai sus, într-un loc de-i zâce Sub Frunţi. Noi aşe am pomenit-o, acolo, şi zicea că veneau Hăle Frumoase, şase fete. Ele erau toate îmbrăcate în ţoale populare, cu poale, cu opreje, cu ciupac. Stăteau pe izvorul ăla şi de-aia apa lui e de leac pentru orice boa­lă sau beteşug. Era un bătrân, avea colibă mai la vale de izvor şi stătea cu vitele, şi ăla le-o văzut oda­tă. A venit speriat în sat şi nu a vrut du­pă aia să mai ţie vite acolo. Nu departe îi locul unde jucau ele, batiştea lor. Iarba era neagră, vi­neţie, nu trebuia să umbli şi nici animalele nu mân­cau de pe-acolo. Prima oară când am pri­ceput cu fântâna eram tânără. Am venit acasă, peste câmp, şi de nicări o venit către mine aşa, un vânt… o volvoră de care se ştie că e mânătură de pălii, de alte lucruri slabe. Am venit acasă şi m-am culcat şi nu m-am mai putut scula în haia zi. După o zi şi o noapte, am zis către noru-mea: «Du-te la vecina să-mi ieie apă de Sub Frunţi, că alea tinere nu pot lua». M-am spălat cu apa Hălor Frumoase şi cu sânziene culese în ziua de Sân­ziene, puse la uscat la umbră. Luam jar pe o lo­pată şi puneam sânziene şi mă afumam. Da’ nu-i pentru oricine să ieie apa Fru­moaselor. Că până a cânta cocoşii, ele tot pe-acolo ar putea să fie şi să le întâlneşti. Trebuie ţâpat la izvor o lin­gură de lemn şi ceva pită şi o ţâră sare. Dacă ai, şi un bănuţ. Se mai pun ceva buruieni anume, da­că le ai. Dacă ţi-era frică să iei apa de la Fântâna Hălor Frumoase, se mai face unu fel. E un izvor mai jos, pe unde ele or jucat, or horit în jurul unei săl­cii. Şi pe salca aia creşte un burete, o ciuper­că. Din buretele ăla se face o lingură, Lingura Hă­lor Frumoase îi zicem noi. Orice apă ai lua cu lin­gura aia şi bei sau te speli e de leac”.

Într-o sticlă adusă din pivniţă, Mariţa mi-a arătat că şi acum apa luată cu mulţi ani în urmă de la fân­tâna Hălor Frumoase e lim­pede şi bună de leac. M-a servit apoi cu gogoși calde, făcute de ea. Pisica a venit şi s-a aşezat şi ea la poveşti, lângă sobă. Cu mintea ei pisicească, poate a înţeles întâm­plările Mariţei cu caii lui Sântoader, veniţi la şeză­toare, de sleiau fetele în joc, şi poate a înţeles şi cum poţi să te păzeşti de Fru­moa­se. Deşi se spune că ni­mic nu te ajută în faţa lor, Mariţa ştie din bătrâni: „Demult, cineva le-ar fi auzit pe Hăle Fru­moase cân­tând «De n-ar fi avră­measă, tătă lumea-ar fi a noas­tră». Buruienile astea te ajută, da’ mai bine să te fe­reşti din calea lor. Mi-aduc aminte că pe vre­muri, şi-aci, şi la Boşo­rod, pu­neau câte un cap de cal înfipt în par la mar­ginea satu­lui, ca să nu mai intre Frumoa­sele. Le mai gonea pe pustie, da’ ele tăt veneau”.

Izvorul pierdut

„Domnucule dragă, nu îs chiar duse timpurile alea. Puteţi să veniţi la mine în curte, să vedeţi ce-or făcut Hăle Frumoase, şi după aia vă spun exact unde-i fântâna lor, că am pătimit destul pe-acolo”, îmi spune Şerbănescu, un om din sat. El încă le aude pe Hăle Frumoase, pentru că de câte ori mai trec către Grădişte, zboară peste curtea sa. În acea parte a grădinii i s-a uscat tot: şi prunii, şi salcia, şi iarba. Pen­tru Şerbănescu, nu este prima oară când a avut de-a face cu puterea duhurilor. Când era copil, mai mult din joacă şi din curiozitate, a mers şi a luat din bănuţii pe care bătrânele îi lăsau ca mulţumire zânelor. După câteva zile a ologit şi la mâini, şi la picioare. „Nu îmi găseau leac, că eram şoimănit, cum se zice. Am fost şi la biserică, şi la descântătoare, am băut lapte prin gură de lup şi ni­mic nu m-a ajutat. Da’ nici eu n-aveam curaj să spun ce făcusem. Până la urmă, le-am zâs de fân­tână şi abia atunci or ştiut cum să mă scoată din caznă. M-am dus până sus aşa, olog, şi am pus ban­ii îna­poi, m-am spălat şi am băut apă din fântână. S-or în­durat poate Hăle Frumoase de mine, că eram doar un copil. În câteva zile mi-am revenit.”

Omul mi-a expli­cat exact unde este fân­tâ­na, dar a refuzat să mear­gă cu mine. Re­pe­rele erau clare: ultima casă, va­lea, po­deţul şi apoi gar­dul nou. M-am oprit şi am privit în dreapta. Într-ade­văr, se vedea la jumătatea coas­tei un anin însin­gurat. Am por­nit către el, prin te­re­nul mocir­los. Acolo sus, la rădă­cina aninu­lui, era un ochi de apă. Buza de pământ de dea­supra lui era de un ver­de sma­rald, acoperită cu muşchi. Dar izvorul nu mai curgea. „Izvorul s-a tras”, îmi spusese Mariţa, şi nu am cre­zut-o, am vrut să văd cu ochii mei. Lumea aceea s-a tras înapoi, în pământ, în munte. Şi dacă apă de leac nu mai este, mai poate opri cineva ca­priciile Fru­moa­selor? Ce le mai poa­te stăvili din dan­sul lor ne­bunesc care pâr­joleşte pădu­rea, înne­greşte iarba, suceşte minţile?

Pe drumul de întoarcere m-am oprit cu între­bă­rile mele la unul dintre bătrânii din Boşorod. „Aşe… Ie”, începu el răspunsul. Apoi plescăi de două ori, îşi aşeză mai bine ochelarii legaţi cu elastic şi vorbi din nou. „Aşe. Io fusei tiner. Şi în tinereţea me fusei vătaf peste căluşeri. Din moşi noi ştim călu­şerii. Amu se face cu bâte, da’ în hăle timpuri se juca cu arme. Era o luptă cu du­hu­­rile şi cu rălele, de-aia posteam şi ne ţâ­neam în cură­ţenie înainte de joc. Că­luşerii te ridicau din orice be­te­şug şi aduşeau bunătate pe sat. Nici tata Hă­lor Fru­moase nu putea să ne întreacă. Că ţâpam omu’ bol­nav pe un sac cu pelin şi jucam călușul în jurul lui şi era ca nou a doua zi. De-asta nu era casă unde să nu ne che­me şi să nu ne roage să mai stăm, să mai jucăm. Hăle Fru­moase făşeau lejea din ceriuri, dansau aşe, cam cum face vân­tu’. Da’ noi făşeam lejea de pe pământ şi nu aveam voie să greşim un pas în jocu’ nostru. Şi nu ştiu a cui ordine făşeau ele, da’ că­luşerii o au pe-a lui Dumnezău şi e mai tare ca oricare alta. Aşe. Ie.”