„FORMULA AS” ÎN SĂLAJ -MĂLENI

– Drumul către altădată –

• O biserică, o casă, un om: satul Măleni, comuna Ilean­da, ju­de­­­țul Sălaj, România. Un sat fără drum, fără apă, fără curent. Mulți au ales să plece de aici. Și mai mulți au rămas să se odihnească, pen­tru totdeauna, sub crucile unui cimitir fără gard. Doar el a rămas: MARCEL BUTICAN, un bărbat ca­re așteaptă ploaia și care visează să audă bătând clopo­te­le bisericii. Un om care, zi după zi după zi, duce mai de­par­te, fără să știe, rostul simplu și străvechi al vieții de altă­dată. Dar cât de departe este altădată? •

Sălaj, început de toamnă

Conform unei informații pe care am găsit-o pe site-ul de presă „Sălajul Liber”, „biserica de lemn din satul Măleni este cea mai izolată unitate de cult din județul Sălaj. Situată printre păduri, pe dea­lurile de la granița Sălajului cu Maramureșul, micuța bi­serică este o bijuterie arhitec­tu­rală, prea puțin cu­noscută. Pentru a ajunge în sat ai nevoie de o mașină de teren, sau de mult chef pentru o dru­meție pe jos. Pentru a putea ad­mira micuța construcție din inima pus­tie­tății, trebuie să străbați câți­va kilometri de la drumul prin­cipal din Ileanda, către satul Mă­leni. Drumul este de pă­mânt, iar dacă plouă, este im­practicabil”. Verific prog­no­za meteo: va ploua. Pun în ba­­­gaj și o haină de ploaie. Ni­cio­dată nu mi-a plăcut cum sună cu­vântul ăsta: „impracti­cabil”.

Sălaj, început de toamnă. Șo­seaua se acoperă de păduri, iar as­fal­tul de liniște. Chichișa, Jac, Var, Letca, Lem­niu, Răstoci. Sate care se răsfiră de-a lungul drumu­lui, locuri cuminți, singuratice, îmblânzite de toam­nă, mângâiate de apele Someșului. Sate de o fru­musețe curată, lipsită de farduri, care seamănă, într-un fel ciudat, cu un chip peste care s-au așternut anii, ridu­rile și uitarea. De la Ileanda spre Dolheni, asfaltul se îngustează. Caut pe cineva care să mă poată în­druma mai departe. „Sărut mâna, cum ajung la Mă­leni?”, o întreb pe femeia care tocmai s-a oprit în drum, ca să studieze cum trece mașina cu număr de București prin satul ei. „Măleni?”, mă întreabă zâm­bind. „Măleni”, îi confirm și simt nevoia să mai adaug: „am înțeles că drumul e rău, fără asfalt, că se poate ajunge doar cu căruța sau piciorul.” Femeia se uită acum la cer, caută acolo răspunsul potrivit. „Îi bun drumul acu’, bun. Înainte de Dolheni, faceți numa’ stânga și ajungeți.” M-am lămurit: drumul e bun. Trebuie doar să fiu atent când se face stânga.

Însă până în Dolheni nu văd niciun loc din care să se facă stânga. Poate n-am înțeles eu bine. Încerc să caut iarăși oameni, dar oamenii sunt greu de găsit în satul ăsta pierdut între dealuri. Apoi îl văd: un băr­bat înalt, între două vârste, cu ochelari și salopetă al­bastră, vorbind la gard cu o vecină. Îl întreb și pe el cum pot ajunge în Măleni. „Haideți cu mine”, zice, „vă spun tot ce aveți nevoie”. Cobor din mașină, îl urmez. N-ar trebui să mai fie mult până altădată.

Șapte kile de noroi

„N-aveți cizme. Cam rău”, spune Nicolae Isac, după ce mi-a aruncat o privire scurtă, de om obișnuit să evalueze rapid cum stau lucrurile. „O plouat, și până la Măleni nu mai e cum știți să fie. Da’ nu-i bai, dacă vreți să duceți la nevastă niște noroi fain, de al nostru. Până acolo, oți strânge cam de cinci ki­le pe tălpi și două pe pantaloni. Da’ nu vă faceți grijă, îi gratis. Noroi bun ca la Măleni, după ploaie, nu mai găsiți în altă parte…”. Omul zâmbește, zâm­besc și eu. E bine să ai cu cine glumi, mai ales înaintea unui drum mai lung. „N-o fo niciodată as­falt către Măleni, nici măcar când era satu-n putere, d-apăi acu, când mai lo­cuiește un singur om… ăi, unu’ mai e: Marcel, atât! El, animalele și biserica. Da’ și un om îi bun. ca satu’ să fie sat. Vă duc eu acolo, că ș-așa mi-i ziua lungă, de când mi-s la pensie. Nu­ma’ stați un pic să-l sun pe om, să ne iasă el în cale, nu câinii lui, mă înțelegeți?”. Înțeleg. Mai înțeleg și că aici, în curtea casei lui Nicolae Isac din Dolheni, se află ultima haltă a realității știute. Îi arunc o privire de rămas bun: piesele de puzzle ale unui tractor care urmează să fie asamblat, ecoul îndepărtat al unui polizor, un aparat de radio de la care se aude în surdină muzică. Atât a mai rămas. În rest, liniște. Liniștea veche a unui sat aflat între păduri. „No, și acum sunăm”, spune Nicolae Isac și îmi întinde telefonul lui și un caiet cu nume și numere scrise cu creionul. „Puneți să se audă, că eu încă nu m-am învățat cu băr­zău­nele ăsta de celular.” Formez numărul lui Mar­cel Butican. „No, ia că sună… Alo, dom­nul Marcel?”. „Da. Nu. Greșeală”, răs­pun­de o voce de fe­meie. „Da’ nu-mi dați telefonul lui Marcel? Sunt Nicu din Dol­heni.” „Ce spu­neți?!”. Vocea care se aude în di­fuzor a de­venit acum ușor ne­liniștită. „Nu-mi dați telefonul lui domnul Marcel din Mă­leni?”, insistă domnul Isac. „Păi, n-am cum să vă dau telefonul lui dom­nul Marcel, că ăsta e telefonul meu! Și eu sunt din Brăila!”, se aude iarăși vocea, cu un ton de iri­tare în plus. „Ioooi, Doamneee, din Ardeal în Brăila, departe-i lumea! Vă rog să mă scuzați! O zi bună!”, râde Nicu din Dolheni și se plesnește cu mâna pe frunte. Dar lumea e departe chiar și când e aproape: „No, asta-i, merem fără să mai sunăm, în jumătate de oră suntem acolo. Iau niște pită pentru câini, facem o cruce și merem”.

Lăsăm asfaltul în urmă, coborâm pe pământ, pe va­lea unui pârâu secat. Bocancii mi se afundă în iarba moale, care mustește de apă. Abia ce a plouat după câteva luni de vară toridă și secetoasă. Mă gândesc cum trebuie să arate căra­rea asta după ploile nesfârșite de No­iembrie sau primăvara, după ce s-a topit zăpada. Și mă mai gândesc cum, pentru enorm de mulți ani, asta a fost singura cale de acces spre lumea mare pentru zeci și zeci de oameni. Că din toți oamenii ăștia n-a mai rămas azi decât unul singur. Un sat cu un om și o biserică. Mă­leni, locul de unde începe altădată. Ne acoperă cerul, pădurea, niște pă­sări. O liniște uriașă, în care nimic, absolut nimic din zgomotul orașu­lui nu mai poate pătrunde. Tot ce a mai rămas e ecoul unei vieți care se apropie cu fie­care pas: cântecul unui cocoș, nechezatul cailor, lă­tratul unor câini. O liniște care vibrează ca un clo­pot, înăuntru.

Copiii lui tata

Cealaltă viață începe la câțiva kilometri de la asfalt, cu o biserică bătrână, de lemn, așezată în mijlocul unei poieni, și cu fumul ce se înalță încet, de pe hornul unei case. Un tablou simplu, perfect, aproape magic al singurătății, din care s-au desprins trei puncte albe, care se tot apropie în fugă, lătrând, spre noi. „Nu-i bai, mă, nu-i bai”, strigă Nicolae Isac, iar câinii îl aud, se opresc și încep să schelălăie de bucurie. S-au lipit acum de picioarele noastre, se lasă mângâiați și își tot cheamă omul, lătrând. Iar omul iese din casa lui și umple poiana cu o voce de tunet, ca de preot venit să vestească Învierea: „Doam­ne ajută, măăă!”

La prima vedere, Marcel Butican e un bărbat aspru, noduros, posac. Are o strângere de mână la fel cum îi e și vocea: puternică, fermă, apăsată. Dar felul în care i se luminează ochii albaștri, atunci când zâmbește, arată că pe dinăuntru nu e loc de prea mult frig, ploaie sau singurătate. E mult soare în omul ăsta, și viață, viață cât cuprinde. Și mai e ceva ce îl îmblânzește, genul acela de detaliu pe care nu te aștepți să-l găsești la un om care locuiește singur în pustiu: Marcel Butican poartă un pulovăr cu un personaj din desene animate.

„Tocmai ce am gătat mâncărușa”, zice, „o supă cu cartofi și carne, să mă ție. Mai mânc și o brânzucă lângă, îi bun, n-am grijă tri zile.” Bărbatul ăsta simte nevoia să îmblânzească unele cuvinte, să le dezmierde cu diminutive. E și asta o formă de dragoste, un mic semn despre felul în care vede lumea. Singurătatea, ca și frigul, se poate îmblânzi, dacă ții un foc aprins înăuntru. „No, ăștia care or venit să vă salute mi-s copiii care latră. Ea îi Voica, el îi Voicu, puiuți, frați, îi am din Februarie. Asta mai bătrână îi cățaua, ea îi șefa aici. Ni, mă, tu, așa-i? Așa-i, fata lu’ tata, așa-i… Mi-s dragi, ca ochii din cap mi-s dragi! Co­piii mei, copii! Ei îmi dau trezirea și la urs, și la lup, că de când mi-s singur, fiarele cred că ăsta-i satul lor, nu sat de oameni… Că pădurea mi-i mai aproape ca asfaltul și vecinii ăștia cu colți vor și ei să mânce ceva. Astă primăvară, numa’ ce mi-o luat ursu’ o măgăreață… Mai acu’ niște ani, mi s-or băgat lupii la oi și or plecat cu o mielucă… Tre să ai grijă de copiii tăi; și eu am mulți copii în singurătatea me! Plin de copii! Că ei mi-s lumea toată! Și eu, ca un tată mi-s la toți! Iepele l-oți văzut? Îs harnice, bune, mă poartă fără să se supere pe mine că le mân prin noroaiele astea, oișoarele mi-s acu la turmă, la cioban, am și d-alea 70, caprele-s cole, pe deal. No, hai să vi le chem să vie, să faceți cunoștință și cu ele!” Departe, pe coama dealului din spatele casei, se văd răsfirate niște puncte albe. Marcel Butican s-a oprit, bate din palme și strigă spre ele: „Hai capre, ha! Hai la vale, ha! Prrr, cică, cică, cică, ci! Hai, la tata, hai! Hai tu, Mică, hai! Prrr, cică! Hai, Cicuță, hai!” Omul fluieră încet și bate din palme tare, iar punctele acelea albe încep să alerge de pe coama dealului, tot mai repede, înspre noi. „Copiii lui tata”, zice Marcel, întinde mâna, o mângâie pe Mica, apoi se apleacă și o sărută pe frunte.

Dragoste și mâncărușă

„Apăi, că cine vine la mine om, prima întrebare de-o pune îi mereu dacă nu mi-i urât. Apăi, cum să-mi fie?! Nu știu ce-i aia urât! Că nimic nu-i urât dacă pui dragoste înăuntru! Și eu dragoste de animale am avut de când mă știu! Că așa mă și țiu minte prima oară pe lume: tăt în sus, pe deal, cu mieii! Copil, puiandru, un țâr de om, da’ cu dragostea în mine! Asta mă ție și o să mă ție cât oi putea duce viață pe pământ, slavă lui Dumnezeu Tăicuțul! Când pui dragoste în ce faci, nu ți-i urât defel! Și nici munca nu te mai ostenește! Că-s zile, și nu zic de zile de fân, sau zile de pădure, zile de-astea, cum îs mereu, când mă trezesc, ies la animălușele astea, mă iau cu munca, că de lucru este până-i lumea, și vă dau cuvântu’ meu că nu știu când să face sară! Ș-apăi că, după rugăciune, așa mulțumit îmi pun capu’ pe perină să dorm, că la tăăăți oamenii aș dori să aibe mulțumire cum am eu, sara! Atâta dară că mai îs și zile cu ploaie și zile de sărbătoare, când ești oprit sa lucri, ș-abia atuncea mă încearcă pe dinăuntru greul.” Ochii albaștri ai lui Marcel Butican privesc acum în altă parte, în­tr-un punct îndepărtat, unde poiana satului devine totu­na cu cerul. „Știți cum îi, aveau bătrânii o vorbă: rău e să n-ai cu cine te sfădi. Ș-atunci, numa’ aud ploa­­ia cum cade și-mi plimb privirea peste sat și nu­ma’ pustiu văd, unde odată era căsucă lângă căsucă. Apăi, când eram eu copil, vreo douăzeci și ceva de fumuri avea Măleniul. Plin de copii era satu’… Îi grea singurătatea când e să vie… Mai dau câte un telefon, să aud voce de om, că mi-or pus niște băieți cu suflet mare niște panouri d-astea, să am de un miez de curent, da’ cât să vorbești și la ăla?! Alo, alo, da’ tot sângur ești când e să te simți sângur. Ș-apăi, când e înnorat, curentu’ dusu-s-a, că n-are pa­nou’ cela de la ce să se încarce, și tăt cu lampa-mi fac lumină! Ș-apăi mă uit la beserică cum plouă pe ea și parcă îmi vine s-o iau și pe ea în brațe, ca pe mama me îmi vine s-o iau, credeți-mă! Că-s cam la15 ani deja de când nici ea nu s-o mai umplut de lu­me! Și mă gândesc că le-o fi și la îngeri dor să mai vadă oameni… No. Dar iar se face soare pe lume, și-mi aud câinii, și-mi aud oile, și caprele, și găi­nile, și caii, și inima-n mine numa’ așa saltă și trece tot urâtu’! Că animăluțele astea te iubesc și ele cum le iubești și tu. Ca la soare se uită la tine dacă le iubești! Așa-i mă, Cicuță, așa-i?”. Și bărbatul își întoarce privirea spre animale, iar palma lui mân­gâie iar creștetul unei capre. Nicolae Isac simte ne­voia să intre și el în vorbă. „Am venit odată în Mă­leni, să cumpăr un porc de la omul ăsta. Da’ porcii nicăieri. Mă, tu ai, sau am venit degeaba?, i-am zâs. El tace, eu stau. Și numa-l văd că ia o oală, bate în ea, strigă tare guțu, guțu și numa’ ce încep să vie porcii de la două văi depărtare! Mă, tu ești bolund, i-am zis atuncea, da’ el, către mine: Nu, mă. Am. Atât o zâs.” Ni­colae Isac caută con­fir­marea poveștii lui în ochii lui Mar­cel. „Așa-i”, zice o­mul din Măleni: „Am”. O spu­ne sim­plu, fără mân­drie, cu vocea lui gra­vă, de preot. „Și porci mis­treți am crescut la mine. Se îmblânzesc și ăia, dacă le dai dra­goste și mâncărușă”.

Șoarecele din perete

Din toți frații, lui i-a fost menit să rămână alături de părinți. „Unde și aveam dragostea de animale cea mai mare. Tu rămâi să ne ai în grijă, o zâs tata la un timp. Și rămas am fost! Da’ nu-mi pare rău nici să-mi zici că am pierdut tăt aurul de pe lume! Să mă duci la oraș și să mă lași să stau în bloc îi ca și cum ai pune un lup în cușcă! Într-o săptămână îi gata! Nu moare de foame, moare de dor! Așa și eu. Cum să las toate astea? Aici, numa’ îmi umplu pieptu’ cu cer și simt că-s liber! Uite și tu ce am! Naah, no, vezi?! Cum o fi să fiți acolo unde sunteți eu nu pot pricepe! Că eu și iarna și frigul le iubesc! N-am eu treabă cu ele! Am 17 ani dormiți pe dunga Some­șu­lui, în cojoc, cioban la oi. Și erau ierni aspre atunci, nu ca acum, mâțe blânde, un miez de zăpăducă și gata iarna… Bunda și cojocul, alea mi-erau soba! Da’ nasu’ tăt afară îl țineam. Și cum suflam, îngheța barba către cojoc, că aveam barbă mare pe atuncea… Țurțuri de gheață mi-era barba și eu tăt aș fi zâs că ăla-i cel mai fain lucru de trăit pe lume! Singurul dor de Măleni mi-era de casă. Și acasă, în Măleni, m-am întors mereu!” Și Marcel Butican face roată cu mâna, de jur împrejur, cât să-mi arate ce în­seamnă acasă: poiana, animalele, biserica, cru­­cile cimitirului, pădurea, dealurile, cerul, liniștea. O lume întreagă, pe care o are în pază, toată viața asta simplă, pură și veche, aflată atât de departe de asfalt. A tăcut. Își plimbă mulțumit ochii albaștri peste tot ceea ce vede, apoi vocea lui apă­sată povestește mai departe: „Eu o lecție mare și bună am învățat de la părinți: să-mi port cinstea și omenia și să nu mă arate nimeni cu dejetul. Cum nu ne-o arătat nime pe noi, să nu te arate nici pe tine, mi-o zâs tata. Și drept îi că nima n-o avut ceva să-i zică cât o trăit! Până la 80 de ani ai lui, mai ca mine lucra pământul! Și uite-i acu, și el, și mămuca, se hodinesc tăt unul lângă altul, numa’ că s-or mutat un pica, din căsuca noastră, până-n cimitirul ăsta… Opt ani or trecut de când s-o dus tata, cinci de la mămuca. Ei or fost ultimii aici. Ei și cu mine. Că am avut femeie care să vie cu copiii ei să stea cu mine, da’ uite că s-o dus. Dacă-mi pare rău? Îmi și pare, da’ și pot înțeleje. Tră să ai inima într-un fel făcută, să locuiești aici: fără drum, fără curent, fără magazin, fără școală, fără nimic. Iar munca-i grea, când nu te ști deprins cu ea. Mai bine sângur, decât să stai cu un om care nu poate duce. Cât o fost femeia ceea la mine, puneam șaua pe cal și-o luam prin noroaiele de le-oți văzut, să duc copiii la școală. Eu eram mândru, da’ pentru ei era greu. Că, vorba ceea, or plecat ei, oamenii născuți aici, de greu ce le-o fost, d-apăi alții, care s-or născut cu alte alea, prin alte părți! Acu, parcă a fi mai altcumva, că am la ce să aștept. Aștept pe cineva, o femeie care m-o văzut, m-o plăcut și o zâs către mine că a să vie să rămâie. Dar știți cum e și cu așteptatul ăsta?

Nu-i bun când te ia de la ale tale, o veni, n-o veni, da’ dacă o veni cum o fi, știți cum îi? Roade inima și face gău ca șoarecu-n părete… Dară un lucru îl știu: dacă nu a să vie, eu tăt aici rămân. Nu mă pot ști altfel, domnu’, nu mă pot ști… ăsta am fost și ăsta mi-s. Locul ăsta, Măleniul meu, îi fain, și ar veni mulți să steie, da’ să ai la el un drum, să te lege la lumea mare, un curent, o apă trasă… Nu știți cât m-am chinuit vara asta cu seceta! Că mi-or secat toate fântânile! Din Bizușa am adus apucă, cu caii! Am luat și clopotul să-l pun în fântână, da’ degeaba o fost!”

Clopotul în fântână

Fac ochii mari de mirare. „Cum adică, clopot în fântână?”, întreb. „Clopotul bise­ricii?!” „ăi, d-apăi care altu’?”, mă întreabă la rândul lui Marcel Buti­can, cu cei mai senini ochi albaștri. „Ăla micu, că-s două. Pe ăla mare nu-l poți duce, ba și pentru ăla micu’ îți trăbă ajutor. L-am chemat pe cumătrul Dionis să-l ducem la fântână…” „Dar de ce să pui clopotul în fântână?!”, rămân mai departe mirat. „Cum de ce?”, răspunde bărbatul, „ca să facă Dum­nezeu să ploaie!”

Știe asta de copil. A văzut de la tatăl lui, care a văzut de la tatăl lui, care, la rândul lui, a văzut de la tatăl lui. Veacuri și veacuri în care oamenii au adus ploa­ia în Mă­leni cu un clopot. „Că Măle­niu-i vechi tare. Mi-or zâs niște oameni citiți că ar ave cam cinci sute de ani, dacă nu mai mult. Și că or fo cândva patru sute de fu­muri în locurile astea, de mă și întrebam unde să încapă atâta căsăraie… Da’ omu mi-o zâs că o crescut pădure dea­supra, că tră dată la o parte să vezi cât de mare o fo satu’ cândva. Apăi, că tăt așa, din tată-n fiu, s-o aflat și lu­crurile cum să fac. Că tătuca, când eram țânc, zicea că poți s-aduci ploaia și cu crucea-n spate. Cum îi aia?! Îi, că iei crucea din cimitir la un om de care știi tu că o fo om pe pământu’ ăst, și cu ea în spa­te, tăt meri și cânți Tatăl Nost, pân la cea mai adâncă fân­tână cu apă din sat. Scu­funzi cru­cea-n apucă, da’ tră să fugi dup-aia, că numa’ oda­­tă auzi cum pâ­râie ceru’ de fur­tună! Nu știi cum plouă când e cu cruce de om! Și atunci mai bi­ne, tăt cu clo­potul îi, mi-o spus tata. Că clo­­potul e al lui Dumnezeu, e slujit de vreme rea, și Dum­nezeu știe cum tră să lase ploaia să hie! Apăi, că de câte ori n-am văzut asta să se întâmple… Dar cu oa­meni mai mulți, drept îi. Unii duceau clopotul mic la fântână, alții îl trăgeau pe ăla mare din beserică, și alții se rugau. Dar când am luat clopotul mic vara asta, doar eu cu Dionis am fost, și n-o plouat. Nu s-o rugat nima altu’, n-o tras nima clopotu’ mare. Că și asta îmi a­mintesc, când încă trăia tata, s-o pornit prăpădu de pe lume’, de vuia și pământu’ de vânt, și numa’ odată s-o dus tă­tuca spre bese­ri­că, o urcat la clo­pot, l-o tras să cânte și, în do­uă minute, totul era iar liniște și soa­re! Asta-i! As­ta-i puterea lui Dum­nezeu care lucră în inima omului care are credință! S-or dus oamenii ceia, s-or cam dus. Eu credință am, că știu că El mă ve­de orșice aș face, și nu pot să mă pun în contra Lui, nici cu o vorbă urâtă, da’ ca a bătrânilor, nu cred că am credința! Că cu bătrânii ce s-or dus, s-or schimbat cam toate pe lumea asta. Nu vedeți că nici vremea nu mai e vreme cum tră să fie? Tare mi-e că, unde înainte, la 500 de oameni buni, erau și 30 de răi, acu’ pe dos vine socoteala! Câte să mai facă și Dumnezeu Sfântul, cu atâta răutate în jur?! Cum să se mai înal­țe rugăciunea către El?!”.

„Azo, hinule!”

E liniște în Măleni. Nicolae Isac mușcă din­tr-un măr pe care l-a cules din livadă, câinii se hâr­jonesc la picioarele noastre, caprele se cațără pe trun­chiul unui copac, ca să ajungă mai ușor la frunze, caii pasc în iarba înaltă. Îl întreb pe Marcel Butican când crede el că au început să se schimbe lucrurile aici. Tace. Se gândește. „Știu”, zice, dar nu-mi spune ce știe. Îmi povestește de lumea satului în care s-a născut, îmi spune că nu există loc mai bun pe lume să ții animale cum e Măle­niul, că locul ăsta are pășune, dar și umbra pădu­rii, că are apă, că munții de aici sunt blânzi, dar nu lasă crivățul să sufle peste sat. Îmi spune că Măleniul era plin de animale și de copiii care le aveau în grijă, dar aveau timp și să aler­ge după o minge de fotbal sau sa­ră peste o curea. Că cel mai fru­mos era iarna, de Crăciun, la colindă, când toate luminile din sat se aprindeau, cu un cântec. „Da, aveam curent pe atunci, acu 54 de ani când m-am fost născut eu.” Și că și mai frumos era de Paști, când toată lumea își purta lumina în biserică, iar ei, copiii, odată cu Învierea, puteau trage clopotele oricând, timp de trei zile și trei nopți, neîntrerupt. Tot Mă­leniul devenea atunci un clopot de biserică și de bucurie. Ochii lui Marcel Butican se odihnesc iarăși în punctul acela îndepărtat, în ca­re poienile satului se întâlnesc cu cerul. „Știți cum îi beserica asta? Sufletul meu! Am vorbit cu preo­tul din Ileanda, preot bun, cu dra­goste, să punem mână de la mână și s-o facem iarăși. Că s-o îmbur­dat, draga, de un colț în vale de la vânt, și nici dranița de pe ea nu mai are mult până să cadă. Niște bani ar fi, că parohia are multe hectare de pădure. S-a vinde ceva de acolo, dar 200 de milioane îs bani, nu glumă. Că eu mai vând o mielucă, ceva, dar sângur, mi-i greu să fac rost. De ce ar fi să fie beserica? Apăi, nu pentru mine, un om, pentru ea, care-i bătrână și-i sufletu’ la sufletu’ pământului ăst! Cum să lași o beserică să cadă?!” A tăcut iarăși bărbatul din Măleni, dar privirea i-a rămas acolo, pe deal. Îl mai întreb o dată când s-au schimbat lucrurile aici.

„Mno, dacă tot vrei să știi, cu Gheorghiță a Găzdacului s-or schim­bat, atuncea. Când și-o făcut el casa mândră din că­rămidă, sub care a turnat șapă de be­ton legată cu hier. Că el era bogotan’ și voia să ne arate că are! Da’ când o terminat de pus hie­ru ăla, Găzdacu o zâs către noi: Azo, hinule! Casa asta nici Dumnezeu n-o mai strică de aici! Nu trebuia să zică așa ceva! Cum să te ocoșești tu, om, în fața lui Dumnezeu?! Și numa’ repede după ce o zâs ce o zâs, o dat Dumnezeu Sfântul de s-o îmburdat dea­lul ăla, uite ăla, Coța îi zice, îl vezi?! S-o rupt grozav, o luat-o la vale și s-o crăpat pământu’ exact prin mijloc la casa lui Găzdacu, de praf i-a făcut-o! Într-o clipă era tată crăpătă pe din mijloc! Dar de la crăpătura aia s-or rupt și stâlpii de curent, și fără curent am rămas până-n ziua de azi! Dar știi tu, omule, ce o fo cel mai cel?! Că de beserică nu s-o atins nici cu un fulg ruptura ceea mare! De atunci, cu încetul, o începu greu’ în Măleni. Or început să plece oamenii, mai azi unul, mai mâine altul, până când am rămas sângur de tot, cum mă vezi acu. No, hai dacă tot vorbirăm, să-ți deschid și beserica, s-o vezi pe dinăuntru, să urci și tu la clopote”. Pășim tă­cuți prin iarba cosită. Doar Nicolae Isac îndrăz­nește să mai spună, șoptit: „abia acu am aflat și eu de ce s-o rupt dealu’ cela”.

Clopotele de liniște

Biserica din Măleni e o făptură micuță, aco­pe­rită cu lemn, dragoste și vânt. Dincolo de ea, încep pădurea și pustiul. Ultima oprire a lui altădată, îna­inte de nicăieri. Mă îndrept spre o poartă ruginită din gard. „Nu pe acolo”, îl aud pe Marcel Butican că îmi spune: „nu intri prin pustiu, că pustiu o să aduci”. Îl ascult. Ocolesc pustiul, rugina și lăstărișul și îl urmez tăcut pe ultimul om din Măleni. Pășește mai departe, prin iarba cosită, însoțit de câini, ajunge. Mâna lui se odihnește pe un soare încrustat în lemnul bătrân al bisericii, vocea lui grea îmi po­ves­tește: „Uite-o, ea e. S-o făcut, cred, suta de ani de când o fo adusă din Vima Mare, în Măleni. Că ea, draga de ea”, și degetele lui aspre, muncite, mân­­­gâie încet soarele încrustat în lemn, „îi și mai bătrână de atât. Tri veacuri ar trebui să aibe, din ce am aflat și eu, de la ăi de știu. Tri”. Și trei dintre degetele lui de la mâna dreaptă se strâng împreună, urcă până la frunte, coboară până la pântece, urcă din nou ca să atingă umărul drept, apoi, la sfârșit, pe cel stâng. „În numele Tatălui, al Fiului, al Sfân­tu­lui Spirit, amin”, spune bărbatul, apoi se apleacă și, cu o cheie de fier, deschide ușa bisericii și mă lasă singur înăuntru.

Lumina a trei ferestre se odihnește acum pe o perdea de pânză, pe absida altarului, pe masa lui de piatră, pe bolta albastră, de brad, a naosului, pe sticla colbuită a unor icoane vechi, pe iconostasul de lemn bătrân, pe aripile unui înger aflat acolo, în pulberea fină care se ridică din podele, odată ce pășesc. Ochiuri de lumină și de umbră, o tăcere veche cu miros de lemn, de praf, de sfinți. Tot ce a mai ră­­mas după veacuri de viață. Mă închin și urc în turnul înalt al clopot­niței. Clopotele sunt acolo, încremenite. Clopotul mare, clo­potul mic. Le ating și le fac să cânte. Ne­chează caii. Apoi e ia­răși liniște. În Mă­leni începe încet să plouă.