Păstăile împărătești

* În copilăria mea, nu existau decât două anotimpuri pe care le trăiam din plin: pri­măvara şi iarna. E ciudat însă că astăzi, după ce-am trecut de jumătatea vieţii, îmi aduc amin­te de toamnă, un anotimp pe potriva sufletului meu de acum  *

Darurile toamnei 

Sunt câteva daruri pe care toamna mi le-a dat în viaţa aceasta. Le duc cu mine peste tot şi aştept să reîn­vie din ce în ce mai puternice, de fiecare dată când frun­zele încep să îngălbenească.

Mai întâi este lumina. Lumina aceea obosită de-atâ­ta vară, care se retrage încet printre pomi. Lip­sită de putere, e blândă, duioasă şi plină de arome care te co­boară drept în uliţa copi­lăriei, acolo, la marginea pă­­durii bătrâne. Sau, poate, e doar uşor tristă, ca atunci când trecea prin ferestruica podului în care bunica te-a trimis atunci, demult, să duci nucile la uscat.

Apoi, e parfumul zilelor, altul decât înainte, diferit de la o zi la alta, dulce sau amar, iute sau înţepător, du­pă cum oalele cele mari îşi iau locul una alteia pe so­ba uriaşă de lângă cuptor: cea mare, roşie, în care fierb numai magiunul cleios, un­tos şi dulceţurile, ori aceea de fontă, în care îmbă­trânesc la foc mic zacuş­tile.

Dacă într-una din acele zile te-ai fi apropiat de casa copilăriei mele, de departe, din timp, sau de departe, din lumea largă, ai fi crezut mai întâi că este o corabie ciu­dată, locuită de oameni şi mai ciudaţi, care de dimi­neaţă bună şi până seara nu se opresc din mişcare. La stâlpii cerdacului, ca de nişte catarge, sunt legate sfori arcuite pe care se uscă la soare păstăi verzi, galbene sau bălţate, ardei iuţi sau căpreşti şi smocuri de ierburi de leac, ce flutură în vânt. Pe feţe de masă aşezate direct pe iarbă, sau în tăvi mari, de nuiele împletite, aşe­zate pe şiragul de lemne ce încă mai miros a pădu­re, se zbârcesc poame tăiate în bu­căţele, hribi, mână­tărci şi bureţi iuţi, găl­biori aromaţi. Cum să nu înne­buneşti de-atâtea miro­suri, parfumuri, arome, când te plimbi printre ele, în curtea ce pare neîncăpătoare, dar gata pregătită de războiul cel lung cu frigul şi iarna?

Dar mai presus de toate, dincolo de gusturi şi aro­me, de culori şi melancolii, stă­până absolută peste ele, toamna mi-a dăruit dintot­deauna ploa­ia. Mai demult chiar ştiam când vine toamna, după cum mi­roseau ploi­le, câteodată a lemne ude, proaspăt tăiate, altă­dată amar, a fum aspru de frunze de nuc. Erau ploi repezi şi reci, mă­runte, aduse de ceaţă şi vânt. Acestea coborau în fuioare lungi dinspre munte. Erau apoi acelea uşoa­re, do­moa­le, ca o părere de rău după zilele calde. Şi mai erau acelea care începeau de dimi­nea­ţă şi nu se mai sfârşeau. Te tre­zeai cu ele şi adormeai în pâcla pe care-o lăsau peste lume. Uneau cerul şi pământul, ca într-o acua­relă peste care ai vărsat, din în­tâm­plare, un pahar cu apă. În acele zile îţi doreai să nu mai fii om, ci un peşte care măsoară tre­cerea vre­mii deschizând şi în­chizând gura alene. Ploi nesfâr­şite şi încăpă­ţânate, ploi de care te rogi să se sfârşească şi care se opresc doar după ce te-au încon­jurat în ceaţă şi ne­gură şi te-au înfăşurat într-o pâclă nedesluşită. Ploi care coboară dincolo de amintiri şi te poartă către cei duşi în altă lume. Ploi care şterg gra­ni­ţele dintre lumea lor şi aceasta în care trăim, ploi fă­­cute să fie ier­tare, ploi-durere, ploi-regret, ploi-veşnicie.

Vremea horincii şi a poveştilor

Toamna nu începea niciodată în curte sau pe uliţă. Ea apărea mai întâi în pădure şi cobora de pe dealuri tiptil, pe negândite. Numai te trezeai într-o dimineaţă că drumul către poartă e plin de frunze moarte şi că bru­ma a acoperit cu un strat gros de sidef toate cele din ogradă. Acela era semnul pe care-l aşteptau de-amar de vreme bărbaţii, care se adunau la mar­gi­nea pădurii să-şi fiarbă horinca în căldările şi caza­nele de aramă. Pen­tru câteva săptămâni, va­lea, pustie în restul anului, se umplea de că­ruţe şi de oameni, de râsete şi de voie bună şi, mai ales, de mi­rosul dulce-amărui al sâmburilor de prune. Atunci, în acele zile, începea şi anotimpul poveştilor, când tutu­ror le venea rândul la roata vor­bei. Poveşti cu întâm­plări mai vesele sau mai triste, despre alţii, plecaţi de mult timp dintre ei sau despre ei înşişi. Poveştile erau mul­te, numai ascultătorii tot mai puţini, căci la margi­nea pădurii au rămas nu­mai bătrânii. De aceea, une­ori, ele se mai repetau, dar cine să se supere doar pentru atât? La început, bărbaţii glumeau pe seama muierilor, apoi râdeau de vecini, iar când horinca era gata de vămuit, abia atunci începeau poveştile adevă­rate, ace­lea grele, despre armată şi război. Cu cât povestitorii erau mai ame­ţiţi de tămâia horincii, cu atât poveştile erau mai tul­burătoare, şi cu cât se legănau ei mai tare în jurul cazanului, cu atât trebuie să fi fost mai viteji şi mai bravi la tinereţe. Dar asta nu era o noutate. Asta se-ntâmpla şi se întâmplă aici de când curge apă pe Valea Albă şi la fel se va întâmpla cât vor fi pruni pe dealurile din jur. Unii dintre eroii acestor poveşti mai trăiesc, alţii au rămas doar în amintirile celorlalţi. Când ploile scurg rugina frunzelor în pământ, acolo, în Ma­ra­mureş, la marginea pădurii, începe vremea horincii şi a poveştilor.   

„Toamna, când pleacă cocorii”

„Să nu te pui niciodată cu pădurea, cu horinca şi cu muie­rea! Cu astea să nu te pui, că acarcât eşti tu de bărbat, tăt ajungi în patru labe!” Aşa-şi începea toate poveştile unchia­şul Todor, mare cântăreţ din vioară, care toată viaţa şi-a pus mintea cu cele trei la un loc, iar o dată atâta de greu, că-i ajun­gea să umple de po­veşti un an de seri petrecute la horincie. Un­chia­şul To­dor povestea cui vrea să-l asculte şi cui vrea să-l mai crea­dă că într-o bună zi s-a trezit „faţă cătră faţă” toc­mai cu Muma Pădurii, „a mai tare mu­iere din câte s-au văzut”, venită să-i ceară socoteală pentru că tăia lem­ne chiar de lângă fântâna rece, un loc pe ca­re toată lu­mea-l ocoleşte şi azi, ca fiind rău şi pri­mejdios tare. Ce să mai răspundă el, prins cu toporul în mână şi cu copacul tăiat la jumătate? Mai putea zice oareşceva? Nici nu mai ştie cum de-a ajuns acolo şi cum s-a trezit apoi, a doua zi, în celălalt capăt de pădure, încercând să se ridice în picioare, deşi n-avea putere nici cât să rupă un fir de iarbă. Ce să-i mai spună Lenuţii, neves­tei, care-l bodogănea oricum, de cum răsărea soarele şi până apunea? Cum să-i po­vestească? Să-i spună de Muma Pădurii? Ei, aş! Atâta i-ar mai trebui! Lasă mai bine să creadă că a trecut pe la horincie şi că s-a în­curcat pe-acolo. Cât despre vi­neţelile de pe spinare şi de pe mâini, pe care le-a as­cuns cum a putut de ochii neves­tei, şi el s-a întrebat multă vreme dacă n-or fi fost cum­va de la vreo crean­gă ori lovitură, şi nu de la tăvă­lelile prin iarba înaltă şi printre tufele de alun, de care-şi aduce aminte ca prin vis, cu un fel de vinovăţie as­cun­să. Şi-atunci îl prinde aşa, un fel de sfârşeală şi de ame­ţeală şi, ca să-i treacă tremurul vocii şi un fel de spaimă ce-i încreţeşte spina­rea, îşi ia vioara din cui şi iese în grădină, cu faţa către pădure, şi cântă, ca şi cum ar cânta dinadins pen­tru ea, pentru toţi copacii şi toa­te flo­rile, pentru pădurea în­trea­gă care se întinde înaintea lui. „Trişti şi negri rămân norii,/ Toam­na, când pleacă co­corii…”.

Mâţa de cules mere

Unchiaşul Petrea era lemnar. Avea casa lângă ho­rin­cie şi pe la el treceau toţi cei care aveau treabă pe-acolo, ca să-l întrebe de una-alta, ori să-i aducă ştiri de pe alte uliţi. Avea în atelierul cu tavan înalt o masă mare şi groasă de stejar, pe care lucra uşi şi ferestre, pentru cine-şi făcea casă nouă. Într-o toamnă târzie, mi-a făcut şi mie o pereche de schiuri din două bu­căţi de scânduri de gard, pe care le-a fiert o jumătate de zi într-o oală uriaşă, ca să le îndoaie la vârf. N-au ieşit chiar „ca la carte”, una era niţel mai curbată şi mai scur­tă, dar după ce le-a uns cu sacâz, lunecau de parcă aveau motor. Altă dată, mi-a meşterit un scăunaş cu fioc, fiocul fiind un sertărel cât palma, în care-mi ţi­neam creioanele colorate şi alte nimicuri. Dar cel mai tare şi mai tare mi-a plăcut ziua în care m-a chemat să-l ajut, ca să facem „mâţa de cules mere”. Mai întâi, am căutat o rudă mai lungă, pe care el a curăţat-o de coajă, apoi m-a pus să caut prin rume­guşul din atelier o scândurică pătrăţoasă pe care, de jur împrejur, a bătut cuie lungi, ca nişte dinţi. La urmă, a prins coada cea lungă de scândurică, şi gata, „mâţa” era numai bună de cu­les. Cum? Uite-aşa: ridicai mâţa deasupra capului şi prindeai între cuiele acelea un măr de pe vreo creangă de sus, apoi trăgeai uşurel într-o parte şi el se rupea de pe creangă, dar nu cădea la pământ, rămânea prins între cuie şi aşa puteai să-l aduci, încet, jos, fără ca el să se lovească. Merele întregi, cu codiţa la locul lor, ne­lovite, ţineau mai mult, nu se stricau până în primă­vară. Aşa am cules în anul acela multe mere cu „mâţa” cea nouă. O dată pe săptămână, sâmbăta, după ce curăţenia era gata în toată casa, Buna mă punea să aduc din pivniţă un coş cu mere mândre, din acelea culese cu „mâţa”, mere pe care trebuia să le înşir apoi, unul lângă altul, „ca la armată”, pe credenţul din bucă­tărie şi pe dula­pul din camera bună. Iar seara, după ce se încălzeau de la căldura sobei şi se acopereau de o bură fină, mirosul lor umplea casa şi, nu de puţine ori, am visat în toamnele acelea de demult că dormeam pe gră­mezi uriaşe de mere.

În grădina mea de-acum trăieşte un măr care a fă­cut anul acesta doar 4 mere. Cam atâţia ani sunt de când l-am plantat. Anul şi mărul. Săptămâna viitoare va trebui să le culeg, până să vină zăpada. Poate că pen­­tru cel mai mare, care este plasat mai sus, pe o crean­gă de la vârf, am să-mi fac şi eu o mâţă cu dinţi lungi, aşa cum m-a învăţat unchiaşul Petrea, ca nu cum­­va să se rupă mărul, să cadă şi să se lovească. Mi-ar plăcea ca el să vegheze de pe dulap multe din serile noastre de iarnă.

Fasolea Bunii

Boabele erau albuţe, uşor alungite şi aveau la un capăt o pată albăstruie şi câteva picăţele presă­rate în­spre mijloc. Buna zicea că aceea albastră e zadia, „şur­ţul” fiecărui bob. Numai acelea erau bune de păs­tăi îm­părăteşti şi numai pe acelea le alegea an de an, cu migală, din coşul aşezat înain­tea ei. În fiecare toamnă se întâmpla aşa. După ce culegea toate păstăile uscate, lăsate de sămânţă, după ce le desfăcea şi aduna în covata mare, de lemn, boabele, le culegea dintre ele doar pe acelea „cu şurţă” şi le punea deoparte. Erau boa­­be de fasole a căror știință o moștenise de la mama ei și aceasta de la mama mamii ei. Erau „din neam”, adică şi le grijea, de parcă cine ştie ce comoară aveau sub pieliţa lor lucioasă. Ieşeau din ele păstăi lungi şi fragede, pentru care Buna era renumită pe toată uliţa, şi cu mare zgârcenie împărţea, în fiecare toamnă, doar câteva boabe, pe la vecinele mai apropiate. Şi asta, numai după îndelungi amâ­nări şi promi­siuni repetate. Boabele erau atâta de scumpe în mintea ei, încât, suprem sacrificiu, cu ele în­cerca, naiv, să le cumpere pe cele două na­vetiste care-i adu­ceau mereu veşti des­pre feciorul mai mic, ce lucra la oraş. Să fi ştiut un­chia­şul meu că spioanele erau plătite în boabe de fasole, pentru că-i povesteau Bunii „de-a fir a păr” tot ce în­vârtea el pe la oraş, cu ce fete se plimba prin Si­ghet, cum le ţinea „la braţ”, ori cum erau ele îmbrăcate şi cât purtau de lungă fusta, ar fi râs o săptămână fără înce­tare. Dar Buna n-avea grijă de asta, se descurca de mi­nune, era mulţu­mită, şi trocul era întotdeauna avan­tajos. Fiecare parte primea, de fapt, ce voia, şi din câte am vă­zut eu, şi din cât m-am priceput, cu cât erau mai multe ştirile aduse, cu atâta erau mai multe boa­bele care treceau în buzunarul vecinelor.

Am aflat, de curând, că una dintre mătuşile mele, fata mai mare a Bunii, mai păstrează încă boabe de fasole împărătească, şi cred că am să-i cer câteva, să semăn şi eu în grădinuţa mea, la primăvară. Cine ştie cu ce le voi putea schimba și eu, la o adică?! Că şi eu am copii care cam umblă creanga prin oraş, după lăsarea serii… Şi, oricum, vorba bătrânească: mai bine să ai cu ce, decât să n-ai şi să te aştepţi la voia (şi la vorbele şi poveştile) altora, nu?

Sărbătoarea dintre lumi

La început de No­iem­brie, în Maramureș, în locul nașterii mele, sunt pomeniţi cei duşi în „ceia lume”. Dar până să fie ziua de pomenire luminată, mormintele tre­buie curăţate, lutul tre­buie împrospătat, florile aranjate de-o parte şi alta a crucilor, lumânările pregă­tite numai cât să fie aprinse.

Este întotdeauna soare în ziua aceea, în care te duci acolo cu sapa şi coşul în­cărcat de flori. Aşa trebuie să fie, ca să poţi lucra pe în­delete. Să nu ţi se pară greu ce faci şi să nu-ţi pară rău de vremea pe care o petreci acolo.

De cum ai trecut de poarta de lemn, timpul parcă se opreşte în loc, se rupe cumva din timpul celălalt, pe care l-ai lăsat dincolo de gard. Se sfâşie încetul cu încetul, din carnea timpului tău. Acolo, în cimitir, între cruci, nu mai este azi şi mâine, e doar un timp al amin­tirii, care le împlineşte şi le uneşte oarecum pe toate, fără obârşie şi fără sfârşit. Acela e timpul morţilor şi viilor laolaltă, e timpul sărbătorii dintre două lumi. Sărbătoare pe care trebuie s-o pregăteşti ca pe oricare alta, ca şi cum cei pe care-i pomeneşti n-ar fi plecat niciodată din lumea asta în aceea a florilor, şi-ar fi duşi numai dincolo de gard, să cu­leagă un măr de pe o creangă.

Nu este de mirare că primim, din când în când, câte un semn sau altul de la ei. Nu poate fi de mirare, câtă vreme zile, luni, ani de-a rândul, am trăit împre­ună, am privit aceleaşi răsărituri sau apusuri de soare, am împărţit acelaşi cer, aceleaşi dimineţi, aceleaşi speranţe şi aceleaşi poveşti. Este atât de subtilă această comu­niune între cei care aparţin unei familii, unui neam, şi atât de puternică în realitate, încât nu poate fi distrusă de despărţirea adusă de moarte.

Eu l-am visat pe tatăl tatălui meu fără să-l cunosc, pentru că murise înaintea naş­te­rii mele. Mi-a cerut o pâi­ne caldă, ca s-o poată îm­părţi unor oameni cu care lucra la săparea unei fântâni. La o vreme după aceea, am aflat că, într-adevăr, după ce s-a căsătorit cu bu­nica, a în­ceput să sape o fântână lângă casă, dar că n-a găsit apă bună, oamenii cu care lucra au obosit de atâ­ta săpat şi au acoperit groapa la loc. De-atunci, de zi­ua numelui lui, Nicolaie, îi „trimit” câte o pâine, îm­păr­­ţind-o caldă unor prunci. Poate că aşa îl ajut să gă­seas­că locul bun de săpat şi poate că aşa, până la ur­mă, apa fântânii lui îi va sătura pe cei însetaţi din altă lume.

Nu ştiu care este locul meu în acest lanţ din care simt că fac parte, nu ştiu câte verigi sunt înainte şi câte înapoia mea. Dar simt că nu ne putem rupe unii de alţii, chiar dacă nu ne-am văzut şi nici măcar nu ne-am cunoscut măcar. Faptul că acelaşi sânge trece, a trecut sau va zbur­da prin inimile noastre este suficient ca să ne ţină împreună.

Uneori, această legătură se atenuează, ca o cea­ţă care se lasă peste lucruri şi oameni, dar care nu te împiedică, totuşi, să vezi. Alteori simţi cum ea creşte şi pune stăpânire peste toate gândurile, cum se înfiripă ca o iubire de care te îngrijeşti să nu scadă, să nu se piardă, să nu lânce­zească.

Este vreme bună atunci când te duci să aran­jezi mormintele. Soare de toamnă, cu lumină blân­dă, temătoare, delicată ca o adiere ori o pă­rere de rău. Dar o dată, o singură dată într-un sin­gur an de când îmi petrec morţii, s-a întâmplat ca toamna să se sfârşească tocmai de sărbătoarea luminată a morţilor. A nins în ziua aceea ca şi cum am fi fost în plină iarnă, a nins cu fulgi mari ca nişte fluturi peste cruci şi peste noi. Când am ajuns la cimitir, de-abia am îndrăznit să deschid poarta. Covorul de zăpadă era neatins. Am intrat călcând pe vârfuri, ca şi cum m-ar fi durut tăl­pile dacă aş fi călcat pe de-a-ntregul. Am intrat cu sfiala celui ajuns undeva la timpul nepotrivit, în locul nepotrivit, şi această stare a ţinut până când am aprins prima lumânare la căpătâiul celor duşi. În lumina flăcării i-am simţit însă pe toţi prezenţi la întâlnirea cu noi, cu toate visele şi iubirile, cu poveştile şi amăgirile, cu bucuriile sau cu tot chinul vieţii lor tre­cute. Ne bucuram împreună de ninsoarea care acope­rea pentru prima oară în an pământul, încheind un anotimp, ca să-l poată naşte pe următorul. Ne bucu­ram, pentru că săr­bătorile sunt aceleaşi în orice lume am trăi, de oricare parte a vieţii ne-am afla. Ne bucu­ram pen­tru că ele sunt date pentru toţi, şi nici măcar moartea nu le poate pune graniţe. Ne bucuram îm­pre­ună, şi lumâ­nările sfârâiau în zăpadă, iar umbrele albastre-ale serii se prelingeau înspre noapte.

Pâlcuri de ceţuri printre crengi, măceşe ridicate se­meţ către nori, flori opărite de frig, ierburi brumate în nopţi sticloase, stele picurând peste lume, lumânări aprin­se în seri de cristal, tăcere încremenită care se scurge de pe frunze de aramă. Aceasta e toamna, aces­tea sunt darurile ei, din care am învăţat câte ceva în fie­­care an, ca să pot vedea înflorind primăverile viitoare.