Studenții români din Olanda – Țara băieților blonzi

• Sunt peste 125.000 de tineri din toate colțurile lumii, care an de an lasă în spate familia și locul în care s-au născut pentru o diplomă ob­ținută în Țara Lalelelor. Considerată una dintre cele mai tolerante și deschise la minte societăți, cu un sistem de învățământ imbatabil, Olanda a devenit o destinație foarte populară și pentru români. O do­vedește o statistică a organizației NUFFIC, care anul trecut a numărat peste 8000 de români înscriși în universitățile olandeze. Cum trăiesc însă acești studenți și la ce visează am aflat pornind spre nordul în­de­părtat, acolo unde seara începe devreme, noaptea e lungă, iar soa­rele nu se arată prea des •

Spre orașul de turtă dulce

„Dacă vrei să întâlnești români, du-te în Gro­ningen”, mi-a spus o prietenă. Și-n timp ce-mi po­vestea despre clădirea universității de acolo, veche de patru secole, peste a cărei marmură albă au călcat mai bine de un milion de studenți, degetele îmi tastau neîncrezătoare în google. Așezat tocmai sus, în nordul Olandei, aproape de Danemarca, orașul părea decupat dintr-o poveste: avea străzi înguste de piatră galbenă, case de cărămidă roșie și o universitate cu porți ca de castel medieval.

Am luat deci avionul spre Olanda. După ce am lăsat în urmă ultimul strat de nori, am privit de la fereastra lui țara asta cu pământuri ferfenițite în mii de insule, printre care canalele se unduiesc ca niște panglici albastre. Și m-am gândit la tăria de carac­ter a acestui popor aflat dintotdeauna în bătaia apelor. Azi, mai bine de o treime din Olan­da e sub nivelul mării. Iar dacă pă­mân­turile sunt totuși uscate și șoselele incre­dibil de bune, e și pentru că olandezii cons­­truiesc continuu șanțuri și baraje per­formante, diguri și pompe subterane, ca să mențină viața pe-acest covor plutitor.

La o bere cu Ruben

„O secundă!”, îmi zice și-l văd cum se ridică de la masă, își face loc prin mul­țimea de oameni și se topește în lumina roșie din „Café de Zolder”. Se întoarce zâmbind, cu un boț de tutun și-o foiță strânsă bine-ntre degete. De trei săptă­mâni, de când ultimele rezerve aduse din țară s-au epuizat, Ruben nu-și mai cum­pără țigări. Nu prea-și mai permite, când o pungă de tutun e vreo 18 euro. Seara as­ta rece și înecată-n blues i-a trezit însă pofta. Așa că rulează. Își trece din când în când limba pe foiță și-și lasă gândurile în voia muzicii. Fixează țigara în colțul gurii și întinde mâna după sticla de Grolsch. „E Hrolsch, nu Grolsch!”, îmi zice râzând, „Așa cum Groningen, e de fapt Hronin­gen”. „Hrrr, înțelegi?” Și din gât scoate un su­net nordic, ciudat, un uruit ca de la ca­pătul lumii.

Cu două săptămâni în urmă, Ruben a trăit primul burnout din viața lui. Nu-i spusese nimeni înainte să vină aici ce în­seamnă studenția într-o țară străină. Nici câtă energie îți consumă să alergi să obții BSN-ul (numărul de înregistrare), DigiD-ul (iden­titatea fiscală), huurtoeslag-ul (alocația de chirie) și stu­denten­kaart-ul. Drumul spre IKEA, ca să-și ia o cană, o cratiță, două farfurii și două prosoape, l-a învățat singur. Și tot singur a aflat cum se con­duce bicicleta c-o mână, în timp ce ții plasa de IKEA pe spate. Au venit apoi peste el toate proiectele de grup de la școală, eseurile săptămânale, examenele de mijloc de se­mes­tru, orele petrecute la bi­bliotecă să citească. Într-o di­mineață de Octombrie, s-a tre­zit, pur și simplu, epuizat. „Simțeam că nu mai pot să fac nimic. Tot ce-mi doream era să merg pe malul unui lac și să mă uit toată ziua la rațe.” În seara asta, o să-și dea însă liber. Și după berea asta pe care o bem împreună, s-ar putea să se piardă printre siluetele dinăuntru, acolo unde, chiar în timp ce vorbim, cineva cântă blues pe-o scenă mică de lemn.

Înainte să se înscrie la Fa­cultatea de Relații In­ternaționale a Universității din Groningen, Ruben a terminat unul dintre cele mai bune licee din Arad. A fost o vre­me bursier al Școlii Paleo­logu. A plecat apoi pentru câteva luni în Bosnia, în­tr-un program Erasmus. Și, fiindcă voia să în­vețe și lim­ba fran­ce­ză, a luat dru­­mul Fran­ței și a lucrat ca voluntar pentru o asocia­ție din Metz. E țara care i-a intrat la inimă și-n care s-ar fi întors oricând, dacă mediul academic olandez nu i-ar fi făcut cu ochiul. Cu siste­mul ei per­fect digitalizat, care pune accen­tul pe gân­dire critică, nu pe învățat pe de rost, și cu profesori incredibil de pregătiți, gata să-i descifreze mersul lumii, Univer­sitatea din Groningen l-a convins.

Pentru camera de cămin în care s-a mutat, Ruben plătește 660 E pe lună, din care statul olandez îi returnează, ca ajutor, 265 E. Lidl-ul nu e chiar așa departe și e cam singurul supermarket accesibil la preț. Bicicleta și-a obținut-o gratis, de la o asociație comunitară. Iar pentru spălătoria de la parter plătește 5 E și coboară săptă­mânal de la etajul trei.

Ruben a încercat să se și angajeze de când e aici, ca să ușureze măcar un pic povara financiară a părinților lui. Știa că valul de emigranți i-a făcut pe olandezi mai naționaliști ca oricând. După ce ani de zile Olanda a fost considerată națiunea cea mai deschisă la minte din întreaga Europă, anul ăsta, partidul lui Geert Wilders a reușit, pentru prima dată în istorie, să aducă extrema dreaptă la guvernare. La primul interviu de angajare la care s-a dus, într-un supermarket unde lucrau și străini, a vorbit engleză și totul a fost bine. Până când a trebuit să-și completeze naționalitatea pe fișă și a descoperit, brusc, că joburile sunt doar pentru olandezi.

În prima zi petrecută în orașul ăsta din nord, unde zgomotul bicicletelor a devenit soundtrack-ul lui preferat, Ruben a dormit o noapte la un hostel. A plătit taxa de oraș dimineață și recepțio­nera i-a întins restul: 5 cenți. La câteva zile după, a dat un rând de bere unor colegi. „Mi-au mulțu­mit și s-au uitat la mine ca la un fraier.” De atunci, Ruben le-a împrumutat olandezilor obiceiurile: dă restul până la ultimul cent și nu mai lasă niciodată bacșiș. Știe că, atâta timp cât va studia într-o țară germanică, lucrurile n-o să fie cu mult diferite. E gata însă să se adapteze, pentru că ceea ce învață e neprețuit.

Andra se mută

„Cutiile mari în portbagaj, sacul în față, coșul de gunoi între scaune și cărțile pe unde e loc!”, aud în fața casei din Briljantstraat. Și apoi o văd: o fată de 22 de ani, cu părul lung, dând ordine cu vocea ei repezită. Pare de-a dreptul un mareșal.

După un coșmar de o lună de zile, în care fostul proprietar a somat-o să elibereze camera, Andra se mută, în sfâr­­­șit. „Știi, îmi ex­plică, dând din mâini agi­tată, în Groningen nu tu alegi casa, casa te alege pe tine. Scrii zeci de mesaje la toa­te anunțurile noi, pâ­nă te primește cineva la vizionare. Și, ori­cum, odată ajunsă aco­lo, descoperi că mai sunt vreo douăzeci de oa­meni aleși. Restul ține de noroc. Trebuie să te placă proprietarul, să îl convingi că o să fii un chi­riaș bun, să-i dovedești că ai cu ce plăti.”

De când statul a demarat campania de atragere a studenților străini la programe universitare în limba engleză, populația Groningenului a crescut cu 60.000 de locuitori. Un boom demografic, care a aruncat în aer și prețurile la chirii. Pentru o cameră de 13 mp într-un apartament în care împarți baia și bucătăria cu încă doi sau trei studenți, trebuie să fii pregătit să scoți din buzunar între 400 și 700 de euro. Dar nu prețul e adevărata problemă, ci fap­tul că niciodată nu sunt destule case pentru stu­denți.

Andra a căutat zi de zi, a alergat la toate vizionările posibile, a scris zeci, sute de mesaje. După o lună de zile, învinsă, a în­ceput să se uite la bilete de avion ca să se întoarcă-n țară. A fost un miracol că exact atunci a primit răspuns de la „Sugar Homes”. Un cămin studențesc construit din contai­nere, la marginea de vest a ora­șului, avea, în sfârșit, o cameră disponibilă.

În cei doi ani care au trecut de când a plecat din Călărași să facă facultatea la Groningen, Andra a trăit cât pentru o viață. A schimbat trei case, a lucrat la un restaurant chinezesc, și-a făcut prieteni, s-a certat cu o parte din ei, a pierdut anul universitar fi­indcă n-a avut timp să învețe, și-a dat de­misia, s-a angajat în altă parte ca să aibă bani de școa­lă, s-a reînscris la altă fa­cultate și acum și-a găsit altă casă. „Nici n-ai habar câte-au fost!”, îmi zice râzând, în timp ce în camera îngustă de pe Bril­jianstraat, care în curând va fi goală de tot, se chinuie cu o șurubelniță să desfacă un cuier. Azi, o să transporte ulti­mele lu­cruri și o să măture camera ve­che. Mâine o să-și scoată hai­nele din cutii și-o să le pună-n dulap. Iar poimâine, o să mear­gă din nou la facul­tate. Și apoi la muncă.

Așteptându-l pe Sinterklaas

Cu un an înainte să vină în Groningen, Vlad a trăit și el pe pielea lui proba de foc a cazării. S-a înscris la Universitatea din Rotterdam, a primit rezul­tatul că a fost admis, a săr­bătorit și a început să-și cau­te casă. A contactat toate agen­­țiile, și-a făcut cont pe toate site-urile de imobiliare, a intrat pe toate grupurile de facebook dedicate și n-a gă­sit nimic. Timpul trecea, du­pă două luni a început să ca­ute cot la cot cu părinții. Apoi i-au sărit în ajutor și prietenii. Toată lumea căuta. După trei luni, când facul­ta­tea se pregătea să-și deschidă porțile noilor studenți, Vlad s-a prăbușit pe canapea. N-avea cum să mai plece din țară. Și-a re­calculat opțiunile, s-a adunat și și-a revenit.

Anul următor, a luat-o din timp. S-a do­cu­mentat mai bine, s-a înscris la Univer­sitatea din Groningen, la Facultatea de Business, și a început căutările de cazare cu aproape un an înainte.

Acum e, în sfârșit, aici. Și, după jumă­tate din viață trăită la Istanbul, unde a urmat cursurile Școlii Britanice, și altă jumătate trăită la București, unde părinții l-au înscris la Școala Americană, poate spune, în cunoștință de cauză, că sistemul educațional olandez e la un super nivel. Cu un singur lucru nu se poate împăca însă de când a venit: cu sentimentul de singu­rătate, pe care îl are constant, în ciuda celor câțiva prie­teni români de care e apropiat.

În dormitorul lui din Corpus den Hoorn, n-are pat. Pe parchet, e direct salteaua. Lângă ea: nop­tiera joasă, cu o lampă deasupra, și șifonierul moștenit de la vechii chiriași. E un loc modest și prietenos, suficient însă pentru ca el să se simtă acasă. „Peste-un an, o să-mi iau licența.”, îmi zice. „Și abia aștept să mă întorc.” L-au ajuns întu­nericul, mâncarea scumpă și fără gust și colegii lui olandezi, care fac mereu bise­ricuțe-ntre ei. „Și apoi, credeam că o să găsesc aici atmosferă studen­țească, dar olan­dezii parcă nu știu să se distreze”. Programul în care s-a înscris l-a trecut tot la dezamă­giri: e prea teoretic și mult prea puțin aplicat.

Dor? Da, s-ar putea să-i fie dor de colegul de cameră, cu care a cărat în apartament un televizor, pe care îl țin deschis mereu pe ProTV. Poate de plimbările prin Haren, cartierul unde s-au în­ghesuit cele mai frumoase case din lume. De Grote Markt, pe a cărei laterală se întinde cel mai mare bar al Europei, De Drie Ge­zusters. Și de casele ca de turtă dulce, din A-Kar­tier, unde în fiecare an, înainte de sărbători, e Târ­gul de Crăciun al orașului. Nu sunt multe locuri în lumea asta unde Sinterklaas (Moș Nicolae) vine cu barca pe canale, cu sacul plin de marzipan și pepernoten, unde oa­menii îl întâmpină cu glüh­wein și unde luminițele se aprind pe catarge.

Mălina cumpără eclere

„Groningen e un oraș numai bun să trăiești li­niș­tit și să-ți crești copiii. Casele sunt splendide, mașinile rare, iar aerul e su­per cu­rat. Dar da­că vrei cumva via­ță și-un pic de agi­ta­ție, bi­ne-ar fi să nu faci pu­rici pe-aici”, îmi spune Mălina, în timp ce-și aran­jea­ză în sacoșă cutia cu ecle­re. Pen­tru prăjiturile as­tea de la Broodje Van Eigen Deeg a pornit pe jos din Petrus Camper­singel și a traversat tot Binnen­stadt-ul. Așa rău e când o apucă pofta! Din Ro­mânia cel mai mult și mai mult îi lipsesc pră­jiturile. Aman­dinele noastre, al căror blat se to­pește pe limbă. Ar fi făcut chiar ea un Tira­misu, ar fi împărțit cu drag cu colega de apar­ta­ment, dacă pro­gramul de masterat, de la Human Resources, n-ar fi fost atât de intens. „Timpul liber e scurt și prețios aici. Cel mai bine cumperi de-a gata”. Așa că mușc dintr-un croissant cu vanilie – bun, dar nici pe departe ca cele fran­țuzești – și o luăm pe jos prin Visk­markt să cău­tăm și o koffie. După ce că e sin­gu­ra co­fetărie decentă din tot orașul, Broodje… nici n-are mese. Servește doar la pa­chet.

„Ăștia sunt olandezii”, râde Mălina, și privirea i se aprinde în spatele ochelarilor roz. „O să vezi, cât mai practic, cât mai uti­litar. E de-ajuns să te uiți cum se-mbra­­că, cu veste groase pes­te orice rochie, cu șosete de lână ie­șind din adidași.” Unii se-obiș­nuiesc. Ea n-a reușit. Iar dacă azi a ajuns mai încet la în­tâlnire, e și pentru că s-a încă­pățânat să-și pună cizme cu toc.

Mălina nu e chiar studentul ti­pic. Și nu mai e nici chiar ado­lescentă. Înainte să vină aici, a absolvit o facultate și un mas­ter și a lucrat ani de zile în cor­po­rație. Dar după prea multă vreme în care a făcut aceleași sarcini pe repeat și după ce a supraviețuit și unei pandemii, în care munca de-acasă a băgat-o în depresie, și-a luat inima în dinți și a plecat.

Visa să-și ia viața de la capăt. O împingea de la spa­te o dorință de nou. Dacă Olanda părea țara ideală – o societate ordonată, unde toată lumea e fluentă-n engleză, masterul ăsta era biletul per­fect de intrare.

Deocamdată, se străduiește încă să-nvețe lim­ba. Apoi, cu diploma de master și experiența ei de lucru, o să caute un job într-o multinațională la Ams­terdam, unde e plin de cafenele și unde ora­șul nu doarme niciodată. Până atunci însă, mai are de dus în spate opt luni de studii și câteva luni de întuneric. Și mai ales, lipsa de viață a Gro­ningen-ului și frigul din casă, în ciuda celor 800 de euro pe care îi plătește lunar.

Mălina are prieteni puțini aici. O româncă, tot de vârsta ei, cu care din timp în timp, când pro­gra­mele de la facultate se suprapun, stă la o cior­bă și povestește ce a mai văzut prin oraș. Și o peruancă, Emily, candidată la doctorat, de la care a aflat cât de greu e de dus studenția într-o țară nor­dică, când în venele tale curge sânge latin.

Într-o noapte de Octombrie, când pe grupurile de whatsapp de la facultate s-a dat vestea că au­rora boreală se poate vedea și din Groningen, și-au tras jacheta peste pijamale și o căciulă pe cap și au alergat amândouă prin cartier să se bucure. A rămas una din cele mai frumoase amin­tiri de când a venit aici: o mare schim­bătoare de roz și de mov, care lumina cerul ca beculețele de Crăciun, în timp ce zeci de tineri, vorbind toate limbile lumii, ieșeau pe străzi să o fotografieze.

O cheamă Cornelia

În unele dimineți de weekend, din Mar­tinito­ren, care păzește de la înălțimea lui Kreupelstraat și Gro­te Markt, clopo­tele bat în ritmul unor me­lo­dii. E klokkenspel-ul, carillon-ul cu cele 62 de clopote prinse ciudat de claviaturi. Ca să ajungi să le vezi, trebuie să urci cu răbdare 250 de trep­te-n spirală și să te ții bine de funia de sus, nu cumva să te împiedici să cazi. La capătul lor, balconul ce­lui mai fru­mos turn de bise­rică din întrea­ga Olandă îți așterne la picioare Orașul.

E ca o pictură de Pieter Breugel cel Tâ­năr Gronin­genul vă­zut de sus, cu aco­pe­rișurile înghesuite unul într-altul, tufele uria­șe de hor­tensii și bi­ci­cletele șer­puind prin­tre clădiri. O pictură vie și mișcătoare, în care te poți pierde minute în­tregi. Case mai mici, case mai mari și case stri­vite, pur și simplu, între zi­duri. Scări abrupte și ferestre mari, fără nicio per­dea, în spatele cărora ghicești bă­ieți blonzi și înalți. Coffee-shop-uri, din care poți simți parcă mirosul în­țepător de ma­rijuana. Parcări de bi­ci­clete, bi­ciclete răzlețe, bici­clete sprjinite la în­tâmplare de stâlpi. Și canalele astea, unde gronin­genenii își acos­tează bărcile cu mândrie, pe marginea cărora vara locuitorii fac uneori plajă, unde strămoșii lor, înfofoliți în boerenjas, cu rachiul de ienupăr ținându-le de cald, pescuiau toamna anghile și heringi.

„În nord, vezi?”, îmi arată Cornelia. „Aco­lo e campusul Zernike!” Și de­getele desenează trasee în aer, în timp ce cuvintele noastre scot aburi. Ceva mai în spate, sclipește în lu­mina dimineții Fe­ringa Building, clă­direa dedicată unuia dintre pro­fesorii de la facul­tatea Cor­ne­liei, ca­re acum opt ani a adus universi­tății un Nobel. Și apoi, lângă pata aia găl­bui e Winkel­plein Selwerd și magazinul tur­cesc. Iar dacă vii mai jos, spre Noorder Station, acolo unde Noorder­plantsoen de­se­nează cu verdeața lui o coroană, o să treci și pe lân­gă blocul în care o fe­meie din Iran, cu un copil de nouă ani, a pri­mit-o pe Cornelia în gazdă.

Azi, când am urcat împreună deasupra ora­șului, am aflat că pe harta traseelor Cor­ne­liei prima oprire a fost de fapt la Afumați. După ce și-a făcut primele clase într-un sat din Dolj, Cornelia a ple­cat să urmeze gim­naziul la Băi­lești. La liceu, s-a dus la Cra­iova, la „Frații Bu­zești” și, pentru că știa din­totdeauna ce-și do­rește să facă, a ales de la în­ceput o clasă cu pre­da­re în en­­gleză. Iar apoi, când a venit vremea fa­cultății, și-a luat cu­raj și le-a spus părin­ților că ea pleacă. „Visez să fac ceva mare”, îmi zice cu o voce timidă. „Vreau să fac cercetare-n chi­mie, să mă dezvolt, să pre­dau într-o uni­ver­sitate sau poate să lu­crez într-un laborator. În România, nu sunt bani pentru așa ceva.”

Anul ăsta, Cornelia a candidat pentru postul de teaching assistant, care îi dă posibilitatea ca în ulti­mul an de fa­cul­tate să le predea ce­lor abia intrați. Pes­te un an, o să dea exa­men să mai facă un master în bio-chimie. Iar după mas­ter, o să vină cu si­gu­ranță și un doctorat. Până atunci, se bucură de ziua as­ta cu soare și de muzica orașului de la picioarele ei. Are 20 de ani, câteva bor­cane cu zacuscă tri­mi­se de la Afumați în dulap și o privire în care citești doar bucurie și recu­noș­tință. Deocamdată, e în Groningen. Dar n-o să se oprească aici.