VALAHADES – Vlahii din inima Turciei – „Cesa buni fetili, ca primevera laptili…”

„FORMULA AS” PE URME VECHI, ROMÂNEȘTI

Din România în Romania

Întâmplarea a făcut să ajung în orașul Edirne din Turcia chiar de ziua națională a acestei țări. Și no­rocul meu a fost că, într-o astfel de zi, în Turcia, mu­zeele sunt deschise. Așa că m-am oprit direct la mu­zeul orașului. Aici am descoperit două lucruri esen­țiale: că Edirne a fost prima capitală a Impe­riului Otoman și că a fost înființat de traci, frații dacilor din sudul Dunării, numindu-se, inițial, Uscudama. Dar cea mai mare surpriză a fost când am aflat că toc­mai călătorisem din Ro­mânia… în Romania! Pe o hartă uriașă, atârnată pe un perete al muzeului, întreaga regiune cuprinzând o bună parte din Bulgaria, Macedonia și Turcia de astăzi, până la Is­tanbul, se chema… Romania! Ce ciudățenie, să văd numele țării pe o hartă de la 1500, cuprinzând un teritoriu atât de mare și în­depărtat! Problema „Ro­mâniilor” (sunt mai multe în Europa) mă preo­cupase de mult, avusesem dis­cuții cu mulți istorici pe tema numelui țării noas­tre, pe care noi l-am pri­mit după 1848, când a fost ales de conducătorii pa­șoptiști. Dar de ce Romania? Ce taină leagă Ro­mania de pe harta de la 1500 de istoria noastră? Ni­meni nu mi-a dat un răspuns concludent. Ca să aflu mai multe, am mers și la Muzeul de istorie din Edir­ne și acolo lucrurile s-au mai clarificat. Di­rectorul muzeului, domnul Sahan Kircin, mi-a confirmat, cu autoritatea isto­ricului de meserie, că „cei dintâi pe aceste teritorii nu au fost alții decât tracii, ace­lași neam cu dacii de peste Dunăre, doar că erau triburi diferite”. Probabil așa se explică și faptul că ce­lelalte etape ale istoriei locului aveau dedicate câte o singură vi­trină în muzeu, în timp ce partea legată de traci avea două. În plus, muzeul se mân­drește cel mai mult cu ve­chile morminte tracice, dintre care unul adus și ex­pus chiar în fața clădirii. „Aceste morminte se nu­meau în limba tracă kapakli­kaya, adică în traducere, «piatră cu capac» și sunt o do­vadă că populația care a locuit aici, înainte de veni­rea otomanilor, era foarte veche, chiar dinaintea Neoliticului. Dar, după cum spunea Herodot, tracii și dacii, care erau cei mai numeroși după inzi, dacă ar fi fost organizați și uniți, ar fi fost un mare im­periu. Însă aveau o sin­gură slăbiciune – nu au fost în stare să fie uniți. Și asta se pare că i-a pier­dut… Transformați în Ro­manii, prin asimi­larea cu romanii, au fost încet-în­cet înghițiți de noile state apărute de-a lungul isto­riei. Poate că încă mai sunt și în Turcia de astăzi ur­mași de-ai lor, dar nu aș ști să vă spun exact un­de. Cel mai bine este să mer­geți la Universitate, să vorbiți acolo cu ci­neva”, mi-a spus direc­torul.

Universitatea din Edirne se cheamă… Trakia. Un campus uriaș, atât de mare, încât, între clădiri, stu­denții circulă cu autobuze. Prima întrebare a fost legată de urmași ai daco-tracilor și ai vlahilor vor­bitori de română. Ar putea să mai existe, și azi, urme vechi, românești, în adâncul Turciei? Am aflat că marea pro­blemă este identi­fi­ca­rea lor, pen­tru că erau nomazi cu oile și nu­mele lor diferă de la un loc la altul, din zo­na în care au ajuns, deși se vor­bește, de fapt, des­pre aceeași popu­­­lație: ulahi (vlahi), ullahlar, ru­meli, meg­leți (me­gle­no-ro­mâni), po­mak, selaniki (de­nu­mire generală pen­tru cei veniți din Ma­ce­do­nia), karakacani sau ka­racovali… Din­tre toa­te nu­mele, mi-a a­tras atenția cel de va­lahades, o mi­no­ri­tate despre care nu se știe mare lucru în Tur­cia. „Ar mai trăi acești oa­meni, unde­va, foarte de­par­te, către Ana­tolia, într-un sat numit Mur­salli”, mi-a spus o pro­fesoară de la Uni­ver­sitate. Reporterul din mine a tresărit: să mă duc sau să nu mă duc?

Valahades

De la Edirne cobor către Marea Marmara, o traversez peste strâmtoarea Dardanele și merg către vechea cetate a Troiei. Pământurile devin tot mai aride, tot mai multă piatră și tot mai puțină vege­tație, soarele încălzește mai tare, se simte aerul Gre­ciei sau e doar Mareea Egee, de-a lungul căreia înaintez. Dincolo de Troia, mergând de-a lungul mării, trec de Izmir, un oraș gigantic, și în cele din urmă, după două zile și aproape două nopți, iată-mă ajuns în Aydin, unul din­tre orașele Anatoliei. Ac­ționez nebunește: opresc oameni pe stradă, îi abor­dez în parcuri sau cafenele, în spe­ranța că voi găsi pe cineva care să vorbească limba en­gleză, pentru a-mi servi ca tra­ducător. E singura sursă de a pătrunde în misterele Turciei de di­na­inte de oto­mani. Gă­sesc un student, pe nu­me Fatih. Am pornit a două zi de dimi­nea­ță împreună spre satul Mur­salli, la distanță de o oră față de Aydin. Oda­tă ce părăsim ora­șul, trecând pe lân­gă o statuie gigan­tică, aurită, a lui Atatürk, intrăm în Turcia rurală, cu ca­se risipite în întin­derea de piatră în­cinsă. Pe drum – trac­toare, multe scu­­tere vechi și mul­te ma­șini Dacia 1310, exact ca cele din România, din anii ‘70-’80. Fatih mă avertizează că, în calitatea mea de cetățean străin, nu pot să merg pur și simplu prin sat și să stau de vorbă cu oa­menii – trebuie mai întâi să îmi anunț prezența la muhtar, un fel de căpetenie a locului. Ajunși în Mur­salli, trecem pe la muhtar și el încuviințează „acțiunea de cercetare”, ba chiar ne trimite la una dintre cele mai bătrâne femei din sat. O luăm pe lângă mos­cheea din Mursalli, pe stră­duțe în­guste și niciodată drepte, cu ca­se mari, ce par mai toate ne­terminate și, în cele din urmă, ajungem într-o curte cu boltă de viță-de-vie. Acolo, așezată la o ma­­să, o bătrână pare că mă aș­teaptă. S-a luminat la față. O chea­mă Fatma Binay. Ne pri­vim câteva minute, ți­nân­du-ne de mâini, fără să spu­nem nimic. Nu știe nici cine sunt, nici de unde vin, dar probabil găsește în privirea mea ceva vechi și pierdut. Cu ochii înlăcrimați, îmi pune o mână arsă de soare și zbârcită de ani pe obraz și spune în grecește, apoi în turcă: „Se­meni cu tatăl meu”.

Pipiruna

Au venit și copiii ei. Ne așezăm și una din fiicele ei aduce plăcinte mi­cuțe cu cartofi, prăjituri și păhă­ruțe de ceai pentru toată lumea. Apoi, în at­mos­fera aceea de fa­mi­lie adunată la un eveni­ment impor­tant, aflu povestea Fatmei și a celor ce se nu­mesc până azi valahades. Fatma o spune grecește, copiii o traduc în turcă, și studentul care mă înso­țește, în engleză. „Copiii mei se consideră turci de-acum. Am fost trecuți la islam. Părinții mei și noi, în fa­milie, vorbeam gre­cește. Era o greacă un pic altfel decât cea vorbită de greci, deși ne înțe­legeam cu ei. Tradițiile noastre semă­nau cu ale gre­cilor, deși unele erau diferite. Cei­lalți ne-au spus «valaha­des», dar noi ne ziceam «romei» și «limba noastră» era ro­meica. De unde vin denumirile as­tea nu știu să vă spun, dar noi așa am pomenit. Și pentru că eram musulmani, că se spune că un preot ortodox al nostru a trecut la islam și ne-a trecut și pe toți ai noștri, am venit în Turcia, că nu ne-au mai vrut grecii, chiar dacă noi pe atunci ne consideram greci.

Multe familii s-au risipit și multă suferință a fost. Și din cei ajunși aici, unii s-au împrăștiat prin satele din împrejurimi și nu au mai ținut limba veche, mulți își zic azi turci, și atât. Cine să mai știe câte s-au întâmplat și prin câte au trecut oamenii… Numa că noi am fost di­feriți aici, că dacă te privea cineva cu ochi rău (te deochea, n.r.), băgam cărbune în apă neîncepută și descân­tam pe ea și dădeam omului să bea. Și dacă se năș­tea copil, în a treia seară îi puneam pe masă creion și bănuț și hârtie și așteptam să vină ursitoarele… Da’ când era seceta mare, noi, de copii, ne puneam frunze la brâu și începeam să cântăm un cântecel și stropeam cu apă…”. Și bătrâna închide ochii, coboară departe în amintiri și, cu glas tremurat, începe să cânte o melodie pe care eu o știu de acasă! Paparuda! Ea îi zice Pi­piruna, dar e același cântec de pe ulițele satului bunicilor mei! În cântec i se ală­tură și o vecină mai tânără, Serap Konuk, și amân­două îngână această rugăciune veche, de aducere a ploii. Le spun că asta există și în România, de unde vin eu, și se uită cu toții mirați. Îi întreb dacă nu cred că au fost cândva de aceeași limbă cu mine, dar nu știu să răspundă: „Poate, îmi spune bătrâna, dar asta o fi fost de mult, noi nu mai avem amintirea asta păstrată… Mai multe, poate știe muhtarul Tayfun Sahin, din satul Kara­kollar, că acolo sunt mai mulți ca noi și mai mulți și-au păsrat limba”.

Mă despart de bătrâna Fatma într-un fel foarte emoționant. Ne strângem în brațe și ne privim lung, ochi în ochi. Știm că ceva ne leagă, dar nu știm ce. E o legătură pe care o putem simți, nu o putem explica. Nici copiii ei nu înțelegeau exact ce se întâmplă, se uitau doar curioși la îmbră­țișarea aceea ciudată, dintre un necunoscut, venit de departe, și bătrânica lor. Și totuși, unul dintre ei îmi spune că ar mai fi ceva de văzut…

Sfinții uitați ai vlahilor

Pornim pe jos prin acest sat din inima Turciei, mergem prin labirintul ulițelor lui, până ce ajungem în fața unei clădiri mari și albe, ce nu seamănă cu nimic din ceea ce este în jur: este o veche biserică ortodoxă! Pe­reții îi sunt crăpați, pictura nu se mai vede. Pe tavan sunt găurile gloanțelor, de pe vre­mea când aici turcii făceau petreceri și tră­geau cu pistoalele, luați de euforia mo­mentului. Astăzi este considerată monument, dar nimeni nu face nimic pentru salvarea ei. Pare că turcii așteaptă să se prăbușească de la sine. „Se spune că a fost a rumeilor or­todocși ce au locuit aici înaintea noastră și care au plecat atunci când noi, rumeii musulmani, am venit. Se spune că hramul ei era al unui înger, Mihail, dar mai multe nici noi nu știm și nimeni nu a venit să o vadă sau să o salveze”. În in­terior, zgârii varul de pe unul dintre pereți – sub tencuiala albă este un alt strat de var și un altul și un al­tul, dar undeva, de­desubt, se vede culoa­rea picturii originale, sfinții pierduți ai credinței. Întoc­mai pre­cum adevărul acestor valahades, îmi spun, a căror iden­titate pare ascunsă chiar și de ei înșiși, sub multele straturi ale istoriei.

Schimbul

Biroul de muhtar al lui Tayfun Sahin es­te lângă bazarul din Karakolar. I-am gă­sit biroul și el ne-a primit amabil. A dat telefon și, imediat, de la o cafenea din apropiere, un băiat a venit cu o tavă de păhăruțe cu ceai. Mi-a întins o țigară și am acceptat-o, aces­ta fiind un semn de respect în Turcia. Tra­ducătorul meu a dat no­roc cu el și, într-un alt gest local, nu s-au pupat pe obraz, așa cum fa­cem noi, ci și-au atins tâm­plele. Tayfun cunoaște majoritatea vala­hades din zonă și știe destul de bine istoria lor complicată. Anul acesta au organizat chiar și o excursie, cu două autocare pline, până în Grecia, în locul de unde o bună parte dintre ei au venit, în ultimul val: „Du­pă pactul de la Laussane, din 1923, s-a sta­bilit ca grecii din Turcia să meargă în Gre­cia și turcii din Grecia să vină în Turcia.

Din păcate, această regulă s-a aplicat după cum a considerat fiecare autoritate și unii au fost trimiși în Turcia doar pentru că erau musulmani, iar alții expulzați de aici, doar pentru că erau or­todocși. Acel moment du­reros, în care mulți oameni au fost dezră­dăcinați și multe familii s-au rupt, poartă numele de Mübadele, adică Schimbul, și este un moment istoric important. Mulți oa­meni din Grecia au ajuns aici, în zona noas­tră, la Mursalli sau Karakollar și Çine, dar sun­tem îm­prăștiați în toată partea de est a Turciei, de la Honaz și Ma­nisa, până la malul Mării Negre, la Samsun, dar și la Edirne, Çatal­ca sau Çorlu. Și în Capa­docia încă mai sunt valahades care știu cântece vechi și tra­diții, poate ceva mai salvăm”, mi-a spus Tayfun, care este hotărât să facă un muzeu. El știe destul de bine satele grecești din care s-a emigrat – Venge, Gu­blar, Crifci, Ciurli, majoritatea fiind în zona Grevena din actuala Grecie (astăzi toate cu nume gre­cizate, așa cum și satele din Turcia și-au turcizat vechile nume vlăhești). Îi spun că tot în acea zonă lo­cuiau foarte mulți megleno-români, numiți și vlahi și îl întreb dacă nu crede că este o legătură între numele comunității lor, valahades, și acei vlahi. Mai ales că unii istorici chiar i-au considerat la un mo­ment dat vlahi grecizați, ce încă mai păstrau cuvinte românești în vorbirea lor. „Ce pot să vă spun… poate cândva am fost acei vlahi de care vorbiți, dar acum eu mă simt turc cu origini grecești. Mergeți pe malul Mării Marmara, în satele de acolo ați putea să mai găsiți vechii vlahi pe care îi căutați, în Eriklice, Sorkoy, Horkoy sau Guzelkoy.”

Vlahii rătăciți

Mi-au trebuit două zile de drum ca să ajung pe coasta Mării Marmara. E noapte, sunt obo­sit și aș merge direct la hotel, dar Zehra, stu­denta la litere care îmi e acum interpretă, in­sistă: „Acum nu e o oră târzie, e cel mai bun mo­ment să îl găsim pe muhtar și să vorbim cu oamenii – e sezonul re­coltei de măsline și toți sunt la presa de ulei”. Într-adevăr, în capătul satului Eriklice, la presa de ulei, toate luminile sunt aprinse, mașini încarcă și descarcă lăzi cu măsline, oamenii așteaptă să le vină rândul, bucuroși de recoltă, o atmosferă care îmi amin­tește de nopțile de povarnă, când se face țuica la noi.

Muhtarul, Ali Besli, coboară dintr-un tractor și ne invită într-un mic birou de cam­panie, plin de stegulețe ale Turciei și de por­trete ale lui Ataturk. Ne ascultă și înțe­lege ce căutăm: „Și eu sunt din neamul acesta pe care îl căutați… Suntem un neam cu multe nume, ne-au spus în multe feluri, și ulahi și pomaci și rumei… Eu însă nu mai știu nici limba stră­moșilor mei și nici tradițiile lor. Dar haideți în centru, poate dintre bătrâni își vor mai amin­ti”. Și lăsând toată trea­ba, muhtarul s-a suit cu noi în mașină și ne-a ghidat pe ulițele satului, până am ajuns la ceea ce turcii numesc kahve, o cafenea unde doar bărbații, și în special bă­trânii, se întâlnesc să bea ceai și să joace table. Deși era către miezul nopții, cafeneaua era plină. Unii terminaseră de stors măslinele, alții așteptau să le vină rândul. Imediat ce s-a aflat ce caut, mai mulți bătrâni și-au luat scaune, mi-au oferit și mie unul, s-a comandat ceai și, ad-hoc, s-a format un cerc de discuție. Amet Tolum și Sevghi Sevnici par că știu mai multe. Sevghi mi-a explicat: „Cam toți de aici și mulți din satele din împrejurimi suntem ceea ce considerați dumnea­voas­tră vlahi, dar noi ne zicem selaniki, adică veniți din Selanikia, de­numirea părții Grecești a Macedoniei. Strămoșii noștri de acolo se trag și majoritatea erau agricultori și ciobani și erau oameni bogați. Ia uitați aici, la casa asta, e făcută de strămoșii noștri, în sti­lul vechi. Dar noi nu am mai ținut tra­dițiile, eu mai știu doar să zic telemea, că ai mei erau toți ciobani. Mulți de-ai noștri au venit aici și s-au risipit în toată Turcia. Încercați în Sorkoy, poate mai găsiți pe careva să vorbească limba veche…”. Casa pe care mi-a arătat-o Sevghi, aflată chiar lângă kahve, seamănă, într-adevăr, cu vechile case ale vlahilor, așa cum le-am văzut în Albania, la Moscopole, sau în Bul­garia, la Ve­lico Târnovo și Nesebar, ca­se cu parter de piatră și cu etaj de lemn, construit în afară. Arhitectura de care armânii noștri nu se despart nici azi. Așa ceva nu vezi la Istanbul, însă în acest sat pierdut în noapte și aco­perit de mirosul măslinelor proaspăt stoar­se, există. Tot Sevghi dă telefon la o gaz­dă în Sorkoy, să ne aștepte, să avem două camere pregătite, pentru înnop­tat. Ajun­gem. Vreau să beau o bere, care să îmi în­moaie oboseala dru­­mu­lui. La dughea­na de lângă hotel, vân­zătorul mă priveș­te mirat și îmi ex­plică prin semne că du­pă ora 10 seara în Turcia alcoolul e interzis. Dar înduioșat probabil de fața mea obo­sită, îmi vinde o bere, făcându-mi semn să o ascund în jachetă, până ajung în ca­mera de hotel.

Rumelii

După ce toată noaptea au lătrat câinii fără stă­pân, rătăcitori pe străzile de sub fereastra hotelului, la 5,30 dimineața a în­ceput să răsune chemarea muezinului: Fajr, pri­ma dintre cele cinci rugăciuni ale zilei, celebrată di­naintea răsăritului soarelui. Nici cântec, nici va­iet, nici rugăciune, nici strigare, ci un șuier prelung și barbar, o chemare la ceva ce eu nu înțeleg și mă înfricoșează. Înainte ca micul orășel Sorkoy să se trezească, pornesc către satul Guzellkoy și ajung tocmai când oamenii locului au ieșit în mica pia­țetă, pentru micul dejun tradițional – covrigi cu su­san și ceai. Ethem Alak stă retras, separat de restul să­tenilor. Are 90 de ani. Stă pe scaun, picior peste picior și sprijinit cu ambele mâini pe bastonul din față. Pe mâna stângă îi stră­lucește un ghiul ma­siv, cu piatră albas­tră. Oa­menii îi vor­besc cu mare respect și, îna­inte de a i se adresa, după un obi­cei local, mai întâi îi pupă mâ­na și apoi și-o lipesc de frunte. E cel mai bătrân din comu­ni­tate. Îmi ara­tă cu basto­nul mica moschee din față și îmi spune în tur­că: „Asta e făcută de ru­meli”. Abia atunci ob­serv că moscheea nu are o formă obișnuită, ci e doar ca o casă dreptunghiulară, căreia i s-a ata­șat un minaret. „Asta era o bise­rică orto­do­xă, dar acum e moschee.

Aici se ru­gau rumelii. Noi, toți de aici, din rumeli ne tra­gem, dar oamenii au uitat, acum suntem turci.” Apoi ridică din nou bas­tonul și îmi arată către casele din sat: „Astea de rumeli au fost făcute. Case de piatră, pod, drumuri… Satul acesta își spu­nea pe limba rumelilor Melean, astăzi toți îi spun Guzelkoy. Așa e is­toria…”. Bătrânul nu pare nici trist, nici su­pă­rat. Pare că stă acolo, pe acel scăunel, de sute de ani, și doar constată mersul istoriei. Arțarul de deasupra noastră foșnește. Îi ofer bătrânului o țigară și el o pri­mește. O aprinde cu mâinile tremurând. Apoi face un semn către sat. O invitație să mergem să îl vizităm, să ne convingem singuri că spune adevărul. Pornim pe ulițele înguste, dar pie­truite. Majoritatea caselor sunt ca cele de pia­tră, de la noi, din Apuseni, cu garduri tot din piatră. Multe sunt în ruină, doar câteva au fost refăcute și păstrate. Un pod de piatră. Un castan gigantic. Un pomișor cu fructe roșiatice, din care iau și mănânc. Satul e așezat pe coline acoperite cu livezi. În unele locuri sunt fâșii de pășune. E liniște. Liniștea timpului care macină tot – identități, trecut, vieți, familii de vlahi cândva fericite să își plimbe turmele pe aici. O liniște așternută ca un lințoliu peste istoria unui neam numeros și puternic, întins peste tot, din Balcani și până în Europa, ale căror urme au fost șterse cu furie.

Apă. Lingură. Ficior

M-am întors la gazda de peste noapte, în Sorkoy. Sorkoy este de fapt o mică stațiune, la malul Mării Marmara. Dar chiar dacă pe țărm sunt terase și mici restaurante, ce au cât de cât un aer occidental, imediat în spate lor, localitatea este ca un bazar. E incredibil cum în Turcia, aproape fără excepție, oa­menii trăiesc într-o continuă frenezie a comerțului: pare că turcii nu fac altceva decât să vândă și să cumpere mărfuri, unii de la alții. Mă întreb dacă reușesc cu adevărat să vândă toată marfă asta pe ca­re o cară de colo-colo cu cărucioare și saci, o strigă sau o stivuiesc în mormane enorme, alăturate fără ale­gere: semințe, aur, fructe, plastice și haine… Bi­roul muhtarului, la care trebuie să îmi anunț pre­zența în localitate, se află în mijlocul acestui fur­nicar neobosit, lângă alte birouri ale oficialităților – poliție, primărie, de fapt, toate niște simple încă­peri podite cu gresie și mobilate cu o masă cu câ­teva scaune, în care funcționarii, doar bărbați, fumează și beau ceai. Muhtarul mă lasă să spun de-a fir a coadă ce caut în profundurile turcești și sună pe cineva. Apare imediat un bătrânel și el este în­sărcinat să mă conducă la notiani (un echivalent al vlahilor, cunoscuți la noi și ca „nânteni”, „noateni” sau „nân­tinești”, megleno-români din zona Me­glen). Îl urmez prin străduțele pline de târgoveți și mărfuri. Se oprește la câte o frizerie sau o kahve și întreabă ceva. În cele din urmă, ajungem la o agenție imo­biliară, unde se pare că lucrează fiul și nepotul unui notian. Apoi, într-un final, apare și omul meu: un bă­trânel cu părul alb și ochii albaștri. Nu arată de­loc a turc și mi se taie respirația, când îmi pune o mână pe umăr și îmi spune „Jos, co­lea!” și îmi arată un scaun. L-am îmbrățișat de bucu­rie: îmi atin­sesem ținta, după multe sute de ki­lometri, au­zeam, în sfârșit limba veche româ­neas­că! Mă uitam la bătrân ca la o ființă venită din altă lume. Și chiar era venit dintr-o altă lume: o lume uitată, pe care pu­țini și-o amintesc, dar care a existat cu adevărat, când­va. Lumea vlahilor. Ne-am așezat, am coman­dat ceaiuri, ne-am aprins țigă­rile. Dursun Besli îl cheamă pe omul din fața mea. Mă privește și el uimit și, după un timp, începe să spu­nă rar: „Apă”. Trage din țigară și spune: „Lin­gură”. Vocea începe să îi tremure, fiul și nepotul îl privesc în tăcere, și el continuă: „Ficior. Babu meu. Să mânc pâne. Po­iana. Feata”. Se oprește cu ochii în lacrimi. Apoi îmi spune în turcește: „Pă­rinții mei și bunicii mei au venit aici și încă vor­beau limba asta. Au venit din satul Notia și de-aia nouă ni se zice notiani. Eu doar cuvintele acestea le mai știu, dar ele sunt în inima mea și ele mă leagă de neamul din care mă trag. Dar eu sunt printre ultimii care mai știu să vorbească chiar și aceste cuvinte puține. Copiii și nepoții mei nu mai știu, sunt turci și vorbesc turcă. A fost o mare tragedie… Satul nostru se numea Notia, în Grecia, de acolo am venit aici. Dar nu doar satul meu, ci din toată acea regiune au fost stră­mu­tate peste 50 de sate, adică peste 20 de mii de oameni. Unii erau din satul Oșan și le zicea oșănești, cei mai duri, care nu au renunțat la creș­tinism, alții din Uma, și le zicea umi­nești, tarnăreca sau karpi. Suntem toți împrăștiați, de aici, de la malul Mării Marmara, până către Istanbul și din­colo de el, pe tot malul Mării Negre. Câți își mai amintesc azi de unde vin și câți mai știu vorbi în limba veche, nu știu…Dar dacă noi, notianii, care eram pu­ternici, ne-am pierdut și ne-am risi­pit… nu știu de ceilalți ce a rămas. Aici au mai fost care știau cântece vechi și dan­surile tradiționale, dar am rămas doar câți­va, restul au murit. Am fost cândva mulți și pu­ternici, acum sunt alte vre­muri…”.

Dursun nu a fost niciodată în România. Vorbesc românește și fața i se luminează ca unui copil.    Turcia nu este în UE, este foarte greu să ieși din țară și problemele de iden­titate etnică nu sunt prea bine văzute. Mă ia la braț și mă invită la o plim­ba­re. Mergând, îmi poves­tește de pasiunea lui pentru agricultură, de faptul că a ră­mas văduv de mulți ani și e greu sin­gur. Și tot povestind așa, la pas, ajun­gem acolo unde Dursun voia neapărat să îmi arate ceva: pe ma­lul mării. Îna­intăm pe faleză și, desfăcându-și brațul, îmi arată marea. Nu spu­ne nimic, doar îmi arată imen­sitatea al­bas­tră, nesfârșită, uni­tă cu cerul. Apoi îmi pu­ne o mână pe umăr și, cu la­crimi în ochi, începe să îngâne un vechi cântec al notia­ni­lor: „Oi, oi, cesa buni fetili… Ca pri­mevera lap­tili… Oi, oi, cesa buni fi­ciori… Ca miluit live­zili”.