Cheile Dobrogei

Regatul uitat

Sunt ceva mai mult de 40 de kilometri între Cons­tanța și satul Cheia al comunei dobrogene Gră­dina. Aproape o oră de mers cu mașina dintr-un oraș care, acum, la mijlocul lunii Ianuarie, pare locuit mai mult de vânt decât de oameni, o planetă aproape pustie cu blocuri, dincolo de care n-a mai rămas decât marea. Hotelurile din Mamaia rămân și ele în urmă. În lumina scăzută a dimineții, clă­dirile înalte de sticlă, înghesuite de-a lungul fale­zei, sunt doar vestigiile ciudate ale unei străvechi culturi estivale. O poartă de ieșire spre câmpurile netede și uriașe ale Dobrogei. Dincolo de Ovidiu, sunt câmpuri cât vezi cu ochii. Câmpuri cu iarbă în­gălbenită de frig, câmpuri, straniu de verzi, de grâu peste care nu s-a mai așternut zăpada, câm­puri pustii în mijlocul cărora s-au ridicat mânăstiri noi, câmpuri vălurite din care, atunci când nu te mai aștepți, se arată viața. În comuna Kogălni­ceanu te întâmpină mai întâi blocurile pipernicite, mărturii tăcute ale unei epoci de aur care a ruginit, peste care s-a supra­pus realitatea de acum, cu aeroport și gar­duri de sârmă ghimpată, dincolo de care se află bazele soldaților americani. Apoi, ca într-un uriaș sit arheologic aflat la vedere, de-a lungul asfaltului se înalță alte și alte straturi de viață: minaretul înalt al unei moschei tătărăști și clădirea barocă, demnă și greoaie a unei biserici germane.

Semne ale istoriei și tot atâtea povești camuflate în liniștea asta de provincie uitată. Apoi, însoțite de șosea, câmpurile se întind mai departe spre Târgușor, brăzdate doar, ca o amintire ruginită a vieții, de șina singu­ra­tică de cale ferată care se tot răsucește prin stepa nesfârșită ce leagă orașul Medgidia de Tulcea. Asfaltul desface cumințenia sa­tului Târgușor în două părți perfect egale. De aici, din locul ăsta, unde nimic nu pare să se fi întâmplat vreodată, preț de doar doi kilometri spre nord, începe însă o cu totul altă lume. O simți de cum urmezi indi­catorul care îți arată drumul spre Cheia. Pământul se împădurește pe nesimțite, o vegetație plină de hățișuri acoperă făgașul cu meandre al unui fir ascuns de apă. Aerul se schimbă și el, imperceptibil, se curăță și se umple încet de o umbră limpede și albastră. O altă lume care începe de aici, de la buza câmpiei, și coboară în serpen­tine largi, ca pe un tobogan, până în inima unor munți pitici din piatră. Munții de sub câmpie. Așa cum se arată în dimineața asta tăcută de ianuarie, Cheile Dobrogei sunt un miracol de o frumusețe stranie, un regat uitat, care încă există.

Pădurea de piatră

Rezervația Recifii Ju­ra­sici Cheia (sau Masivul Geo­logic Cheia) a fost de­clarată arie protejată în anul 1970, de către Consiliul Popular Județean Cons­tan­ța, iar prin Legea 5/2000 a fost declarată re­zervație naturală de interes național. Aproape 11 mii de hectare de munți străvechi, care au fost cândva leagănul acestui pământ pe care îl numim azi România. Povestea este spusă, pentru cine știe s-o citească, de șisturile verzi, bătrâne de două miliarde de ani, care încă se mai află aici. Și cu ele s-a scris istoria planetei noastre ciudate, Terra, măr­gica asta minusculă pe care am ajuns și noi, oamenii, cândva, mult mai târziu, ca să trăim și să ducem    mai departe miracolul vieții în toată imen­sitatea fără de sfârșit a galaxiilor. Lumea, spune Geneza, a fost făcută de Dumnezeu în doar 6 zile. Dar oare cine știe să spună exact cât durează o zi a lui Dumnezeu? Pentru că, după alte miliarde de ani, locul ăsta a fost acoperit de ape.

Acum 200 de milioane de ani, aici, pe asfaltul dintre satele Târgușor și Cheia, se aflau doar adâncurile uriașei mări Thetis. Iar în inima lor, ascunse privirii, pe șisturile verzi a început, încet, să apară viața. O pădure subacvatică de animale primitive cu schelet calcaros s-a cuibărit pe acele șisturi de la începu­turi și a tot crescut, până când apele mării s-au retras. Urmele acestei păduri de piatră se află și acum, aici. Corali osificați, colonii de atoli, insule fabuloase de ființe încremenite în acești munți ascunși sub câmpie. Odată ce cobori în adâncul Cheilor Dobrogei, pășești, la propriu, pe fundul unei mări, în regatul încremenit în piatră al unor ființe străvechi. Stâncile astea care te înconjoară și care, astăzi, doar în puține locuri depășesc 40 de metri înălțime, au fost cândva niște munți vii, mai mari de o mie de metri. Iar un munte viu îmbă­trânește și el, la fel ca noi, ros de vreme, de vânt și ape. Odată ce apele Mării Thetis s-au retras, iar din pădurea de corali n-au mai rămas decât scheletele din calcar, o altfel de viață a apărut încet pe acest pământ. Urmele ei au fost găsite și aici, ascunse adânc în măruntaiele stâncilor.

Cheile Dobrogei numără nu mai puțin de 15 peșteri. 15 peșteri, cât tot atâtea capsule magice ale timpului în care, de-a lungul vremii, s-au tot descoperit lucrurile acelea pe care ne-am obișnuit să le numim “comori”. În Peștera lui Adam, de pildă, un mugure dentar al unui copil de 6 ani demonstrează că noi, oamenii, ne aflam aici și cu o sută de mii de ani în urmă și împărțeam acest pământ și aceste peșteri cu strămoșii leilor de azi, cu mamuți și rinoceri lânoși, cu hiene sau cerbi roșii. Aceia erau zorii lumii în care trăim și noi astăzi, o poveste neîntreruptă a vieții, de la silexurile primitive din cremene dobrogeană descope­rite în Peștera La Izvor, dovezi ale străvechii culturi musteriene ale omului de Nean­der­thal, până, mai aproape de noi, la idolul an­tropomorf din marmură, găsit în Peștera Li­lie­cilor, apoi, călătorind prin epoca bron­zu­lui, de la vatra ritualică din Peștera La Baba, la templul zeului persan al luminii, Mithras, din aceeași peșteră a lui Adam, și de la omul sacrificat de geți, găsit în Peștera Craniilor, până la înscrisurile care pomenesc de “hota­rele casienilor” și crucile gravate în piatră, de anahoreții creștinismului timpuriu, din vre­mea bizantină a marelui sfânt Casian. Istoria nu s-a oprit niciodată. Sciți, greci, daci, romani, bulgari, vlahi, genovezi, tătari, turci, români… Popoare de oameni care și-au tot purtat, unii de la alții, viața mai departe, în apropierea acestor stânci bătrâne, încă vii, încă miraculoase. Istoria merge mai departe și azi, de la Târgușor spre Cheia, pe o șosea care străbate adâncurile unei foste mări, pe un asfalt înconjurat de jur împrejur de turnuri de piatră, piatră care a fost, cândva, vie.         

Grădina cu liniște

Dincolo de chei, lumea se îmblânzește iar: întinderi uriașe care alunecă ușor spre cer, străbătute doar de șosea, de cărări de pământ și de firul îngust de apă al râului Casimcea. Un râu pe care odinioară navigau corăbii până la mare. Lumea se tot schimbă, încet, în ritmul în care îmbătrânesc munții, sau repede, în felul în care noi, oamenii, hotărâm că ea trebuie schimbată: un deal întreg de șisturi verzi, cele mai vechi roci de pe teritoriul României, a fost prefăcut într-o carieră. Satul Che­ia, un mănunchi de case mai degrabă lungi decât înalte, începe de aici, imediat ce ai trecut micul pod peste apele Casimcei. O lume cuminte, re­trasă, ca mai toate așezările dobrogene, peste care se înalță, triumfătoare, palele giganticelor turbine eoliene. O turmă de oi și un om așteaptă la intrarea în sat. Omul fâlfâie din mână, opresc mașina, ne salutăm. “Mă duceți și pe mine până la primărie?” Bărbatul urcă în mașină, îl întreb cum mai e viața aici, în satul lui, îmi spune că într-un loc în care nu se întâmplă nimic e mereu liniște, că cea mai bo­gată familie e cea a primăriței, “au scris despre asta și la ziar cred”, că oamenii au de lucru doar în Constanța, că fac naveta până acolo, că se tot îm­bătrânește încet în Cheia și că n-a mai nins de mult. Vorbim până ajungem la primăria din Gră­dina, apoi intrăm amândoi înăuntru, fiecare cu trea­ba lui. “Cel mai potrivit om care să vă vor­bească despre chei e domnul profesor Bardac. Îl găsiți sigur acasă, că e pensionat de mult, locuieș­te spre capătul satului, la numărul 62”. Doamna din primăria Grădina cu care încerc să stau de vorbă îmi zâmbește conspirativ. Trebuie să-și îm­partă răspunsurile între discuția cu mine și grijile unei femei micuțe, în vârstă.    Înțeleg că trebuie să bat în retragere. Plec mai departe spre profesorul Bardac, pe asfaltul pustiu al satului Grădina. Mă­tușa a rămas acolo, la primărie, își povestește viața, necazurile.

Domnul Trandafir de Dobrogea

Soneria de la curtea casei cu numărul 62 din co­muna Grădina este lătratul câinelui. Nici măcar nu trebuie să strig, pentru ca Anghel Bardac să deschidă poarta, să mă poftească înăuntru și să oprească soneria cu câteva vorbe: “Gata, fii cu­minte, cușcă”. Soneria intră în cușcă. Profesorul Bardac mă privește scurt, îmi caută confirmarea, pare mulțumit să vadă că zâmbesc. Mulțumirea asta i s-a întipărit pe chipul rotund, îi netezește trăsă­turile, îl face să pară mai tânăr. Are aproape 80 de ani Anghel Bardac. Timp de 40 de ani a pre­dat geografie și istorie mai multor generații de copii de aici, din comuna Grădina, din care 26 ani a fost și directorul școlii. Îi spun cine sunt, de ce am venit, mă poftește în casă, se scuză că e frig, îmi face o demonstrație cât să înțeleg că butelia de gaz nu alimentează cum trebuie radiatorul din bucătărie. Îi spun că mă împac cu frigul, că am venit doar să vorbim. “Imediat”, îmi spune pro­fesorul Bardac, “vă aduc monografiile pe care le-am scris, o anunț și pe soție că avem oaspeți, și ea tot profesoară ca mine a fost, dar nu prea se simte bine acum, a fost operată de mult pe creier și încă mai are sechele. Știți, eu fără soție nici copii nu făceam”, zâmbește bărbatul și mă privește iarăși scurt, cât să va­dă dacă zâmbesc și eu. Rămân sin­gur în bucătăria asta, în care o bute­lie nouă nu reușește să alimenteze un radiator vechi. Frigul e o liniște în care n-a mai rămas decât ticăitul ceasului de pe perete, timpul, doar o filă dintr-un calendar al Poliției Ro­mâne. Anghel Bardac se întoarce. Așea­ză pe masă câteva lucruri: “ca să țină loc de conversație până când gă­sesc cărțile în bibliotecă”, apoi pleacă din nou. O diplomă aniver­sară, două diplome de excelență, fotografia alb-negru a unei echipe de fotbal, o pagină decupată dintr-un ziar local și o scrisoare plasti­fia­tă. Domnul Bardac întârzie. Am tot timpul din lume să citesc: “Stimate domnule profesor Anghel Bardac, la ceas aniversar pentru România și Do­brogea, sunt onorat să vă aduc omagiul meu sincer pentru cei peste 30 de ani de activitate didactică din spatele catedrei de istorie. Nicolae Iorga spunea că un popor care nu își cunoaște istoria e ca un copil care nu își cunoaște părinții. Fără orele dumneavoastră de clasă, noi, generația de astăzi, nu ne-am fi cunoscut părinții și nici faptele lor de glorie, n-am fi înțeles sacrificiile lor, n-am fi aflat cum au gestionat trecutul pentru ca noi să avem un astăzi, n-am fi avut busolă în tumultul coti­dianului. Lecțiile de istorie sunt ancora care ne ține în prezent și lumina care ne ghidează în viitor. Cu recunoștință și respect, mă aplec în fața anilor dumneavoastră de profesorat care ne-au făcut pe toți mai plini de substan­ță, mai dobrogeni, mai români”. Scrisoarea este semnată de fostul primar al Constanței, Decebal Făgădău (între timp achitat într-un dosar de corupție instrumentat de D.N.A.).

Dar lucrurile astea au prea puțină importanță aici, acum, în Ianuarie 2025, conform calen­da­rului de pe peretele bucătăriei. Pentru lo­catarul de la numărul 62 din comuna Gră­dina, scrisoarea asta e sinonimă, probabil, cu nemurirea. Iar nemurirea trebuie să fie tot ceea ce rămâne: niște munți aflați cândva pe fundul unei mări, dintele unui copil de o sută de mii de ani găsit într-o peșteră, uneltele și armele unor civilizații apuse, înscrisurile de pe o piatră, o pagină decupată dintr-un ziar, amintirile oamenilor despre tine. Orice! Ceasul de pe perete păstrează cadența frigului mai departe. Profesorul Bardac întârzie, dar continuă să mă privească mulțumit, cu un chip mai plin, mai tânăr, mai rotund din fotografia unui articol care îl nu­mește Domnul Trandafir de Dobrogea. În mâinile sale se află un ulcior străvechi, iar în textul din ziar are o explicație și mai frumoasă despre nemu­rire: “Mi-a plăcut să lu­crez cu copiii dintotdea­una. Când sunt printre ei, chiar la vârsta pe care o am, nădăjduiesc că nu voi îmbătrâni niciodată”.

Căutătorii de comori

“Ulciorul ăsta l-a găsit un elev de-al meu, pe când săpa la boșcă. A venit fuga cu el la mine. Eu l-am dus mai departe la Muzeul de Istorie din Constanța. Are cam 5 mii de ani și e singurul din țară care leagă locurile astea de o mare civilizație răsăriteană, despre care se credea că nu a pătruns până aici. Dacă nu le-aș fi vorbit copiilor despre însemnătatea lucrurilor ăstora, n-ar fi existat astăzi sit arheologic în Cheia!” Anghel Bardac a renunțat să mai caute monografiile și s-a întors să împartă frigul din bucătărie cu mine. “Am prea multe cărți în bibliotecă și nu mai știu unde le-am pus. Le-oi fi împrumutat iarăși cuiva și acolo or fi rămas. N-ar fi prima oară. Că sunt ani buni deja de când au venit niște studenți de la geologie la mine, cu rugămintea să le împrumut o bivalvă pe care am găsit-o în Chei, o minunăție de fosilă în calcar, s-o ducă la București, s-o prezinte acolo. N-au mai adus-o înapoi. Zici că faci un bine și uite…” Profe­sorul Bardac face un gest de lehamite cu mâna și mai încearcă o dată să alimenteze radiatorul cu gazul din butelie. Nu reu­șește. “Domnule, dacă n-aș fi făcut parte în tine­rețe din echipa lui Petre Diaconu care a săpat la Adamclisi, poate că azi aș fi fost un profesor d-ăla care deschide manualul, citește ce e acolo și îi pune pe copii să repete. Dar mie chiar mi-a plăcut isto­ria, am înțeles că e vie, că trebuie s-o cauți, s-o dai mai departe, să faci ceva cu ea, nu s-o ții moartă în manuale! Când am ajuns aici profesor, la sfâr­șitul anilor 60, am înțeles imediat ce potențial are locul ăsta. Cheile Dobrogei sunt cele mai vechi din țara asta! Câte lucruri trebuie să se mai ascundă încă aici, m-am gândit… Și uite că am avut drep­tate!”

Anghel Bardac a înființat în Comuna Grădina cercul Căutătorii de comori. “Păi, la ce energie au copiii, e și păcat să n-o folosești cum trebuie. Spu­ne-i unui copil, oricărui copil, că azi plecați împre­ună să căutați comori, și om l-ai făcut! Le place la nebunie, domnule! I-am învățat că orice plimbare, dacă sapă în grădină, sau pleacă cu vacile, poate să fie o aventură în care să găsească comori. Doar să caște bine ochii când pășeș­te! Câte ulcele și monede nu mi-au găsit copiii mei, n-aveți idee! Și ce îmi aduceau, eu repede le spuneam povestea istorică, cât să înțeleagă că până și în spatele unui ciob de oală se află niște oameni care au trăit, poate, cu mii de ani în urmă, tot în locurile astea! Ăia sunt strămoșii voștri, mă, copii, mă! Și uite așa am descoperit că o groapă menajeră de la marginea satului era plină ochi de schelete de pești străvechi. Au venit ihtiologi de la Muzeul Antipa, știau totul dintr-un singur os, ce pești erau, ce dimensiune, dacă era mascul sau nu, tot. Mă, copii, le-am spus și eu, Râul Casimcea era imens, mă, nu ca acum; mergeau corăbii pe el până la mare, unde e acum Lacul Tașaul. Oasele astea de pește în­seamnă că oamenii ăia trăiau și din pescuit, să băgați la cap, da?! Și uite așa ochi de mari făceau copiii la mine! Domnule, mai mult de jumătate din oamenii din comuna asta mi-au fost elevi.

Bucuria mea nu e că mă cunosc oamenii de aici, asta e normal să fie. Bucuria mea e că au au­zit de mine și alți oameni de mai departe, oameni importanți. Ce mă doare pe mine acum e că nu prea mai sunt copii. Când eram profesor, într-o singură clasă erau tot atâția elevi câți sunt azi în toată școala.”       

Comorile se ascund în cel mai banal strat al realității. Sunt acolo, dedesubt, și așteaptă să fie scoase la iveală. O movilă dintr-o curte din Cheia păstra înă­­untrul ei    rămă­șițele unei mari așe­zări a culturii Ha­man­gia. Anghel Bar­dac a anunțat din nou Muzeul din Cons­tanța. Specia­liștii au examinat descoperirile, iar din 2012, o echipă de arheologi con­dusă de Valentina Voinea a început săpă­turile în comu­na Grădina. Profesorul Bardac oftează. De aproa­pe, de pe șoseaua pustie a satului, se aude trecând o mașină. Câinele latră, ceasul de pe perete con­tinuă să desfacă timpul în fâșii de liniște și frig. “E prea multă liniște în Grădina, știți, prea mul­tă…” Este. Am simțit-o și eu. Îl rog pe profesorul Bardac să mă însoțească până în Chei, să-mi arate lucrurile pe care nu le-am putut vedea singur. “Sigur”, îmi spune, “am tot timpul din lume.” Își anunță soția că o să lipsească puțin, își pune o șapcă pe cap, zâmbește când vede fotografia lui Mircea Lucescu de pe coperta revistei Formula As pe care tocmai i-am dăruit-o, îmi spune că în ti­nerețe a jucat un meci împotriva lui, că au pier­dut la scor, “era bun, domnule, bun”, apoi ieșim în curte, îmi mai face o dată demonstrația cu câinele și cușca și plecăm mai departe, spre Chei.

Hotarele Casienilor

Cerul e același. Lumina e puțină. Profesorul îmi vorbește despre eneolitc, despre mezozoic și jurasic, îmi arată cum au săpat valurile mării în stâncă, îmi vorbește despre corali, despre peștera “La Izvor” și ce s-a descoperit înăuntru, miile de ani de istorie peste care, în comunism, s-a turnat beton și s-a așezat un restaurant. “Toată lumea venea aici, pe atunci. Că o fi fost bine, că o fi fost rău să facă un local chiar aici, în gura peșterii, nu știu. Dar, știți ceva?, măcar oamenii se adunau împreună să bea o bere și să se bucure de natura asta! Nu-i puțin lucru, să știți. După revoluție, s-a ales praful de restaurantul ăla, iar peștera asta a devenit o groapă de gunoi. Acum, azi, iarăși s-a schimbat povestea. O să vedeți când intrăm”. Intrăm. Câțiva po­rumbei gânguresc și își fâlfâie aripile în firi­dele stâncii. Apoi, în penumbră, văd o cruce, câteva icoane, o candelă și o placă de lemn pe care scrie Peștera Pelerinului. Peșterii i-a fost schimbat numele: un alt strat de rea­litate s-a așezat peste cele de dedesubt. Încă o do­vadă că istoria e vie, o poveste care se scrie și se rescrie generație după generație. “Am văzut și eu crucile scrijelite în piatră de vechii călugări. Bine, nu în peștera asta, ci în Peștera Cristalelor, sau Peștera Casian, cum i se zice acum. Acolo a descoperit Va­sile Pârvan și inscripția care pomenește de Hotarele Casienilor, care a dus la concluzia că marele sfânt s-a născut aici, în părțile astea. De asta, probabil, și nevoia de azi, ca orice peșteră de pe aici să fie sfântă. Foarte bine. Măcar se păstrează curat înăuntru”, spune Anghel Bardac și îmi arată o cărare de pământ care se pierde în cerul uriaș, astăzi întunecat, al Dobrogei. “Ăsta e drumul spre satul Casian. Pe aici or fi umblat cândva sfinții Casian și Gherman.” Ne luăm rămas bun. Îi promit profesorului că am să-i trimit reportajul ăsta odată ce o să apară, să-l adau­ge la colecția lui despre neuitare. “Vă rog mult”, îmi spune, “dacă nu-și aduce nimeni aminte de tine după ce ai murit, înseamnă că ai trăit degea­ba”. Într-una din lucrările sale, Convorbiri duhovnicești, Sfântul Casian mărturisește deschis marea încercare a vieții sale de monah: “Așadar, cu toată neliniștea, i-am mărturisit acestui avva Avram lupta cugetelor noastre, care zilnic ne îm­pungeau să ne în­toar­cem în provin­cia noastră și să ne revedem părin­ții (…). Pe deasu­pra, ne hrăneam sufletul cu nădej­dea unor bucurii deșarte, crezând că vom primi cea mai mare roadă din convertirea mul­tora, care ar fi urmat să fie în­dreptați pe calea mântuirii după exemplul și în­dem­nurile noas­tre. În afară de aceasta, ne apărea în fața ochilor tabloul cu așezarea locurilor, în care se afla averea moștenită de la strămoși și frumusețea regiunilor, cu întinderi, singurătăți și păduri…”.

Singurătățile Sfântului Casian

Dacă Sfântul Casian ar păși astăzi spre casă, ar vedea că întinderile și singurătatea sunt tot aici, aceleași, neschimbate: munții de sub câmpie, regatul fabulos al coralilor de piatră, colții lor tociți de vânt ce au stăpânit cândva adâncurile mării, potecile de pământ care străbat câmpurile vălurite până în locul acela magic în care iarba întâlnește cerul, sol­zii bătrâni, în­vă­luiți de stuf us­cat, ai unui râu ca­re șerpuiește și acum spre locul unde odinioară se afla marea, blana țepoasă, întune­ca­tă, a pădurilor ce acoperă dealurile, măreția copleși­toa­re a frigului, eco­ul îndepărtat al vieții, un lătrat de câine, tălăngile oilor răsfirate în vale, cântecul unui cocoș undeva departe, pe acel tărâm aflat la hotarele cu visul, locul acela al tihnei fără de început și fără de sfârșit, pe care noi, oamenii, ne-am obișnuit să-l numim acasă. În drum spre casă, singurătatea n-ar trebui să fie decât un alt cuvânt care să însemne liniște. Liniștea unui început de lume, din care mereu și mereu a izvorât viața. Locul acela în care nici măcar nu trebuie să fii sfânt ca să înțelegi că poți vedea totul fără să fii văzut de nimeni.

Drumul ăsta de pământ și piatră, care leagă asfaltul de satul care poartă numele Sfântului Ca­sian este doar o coborâre în străfundurile acelea unde realitatea își pierde consistența, se destramă și se amestecă, firesc, cu basmul.    Astăzi, hotarele casienilor sunt eolienele uriașe, de o parte, și zidurile la fel de uriașe ale unei mânăstiri, de cealal­tă parte. Semnele de putere ale lumii în care tră­im, străjuind tot acest pustiu magic, de la începu­turi. Înăuntrul lui, în colbul uscat al acestui drum, mai mult ca o nălucă, se vede un stâlp me­ta­lic, pe care, dacă te apropii, vei putea citi nu­mele satului. Vei vedea și case, vor lătra și câini.    Doar că, la fel ca în basme, odată ce te întorci acasă după mai bine de o mie de ani de pribegie, locul acela nu va mai fi așa cum l-ai lăsat. În Casian, astăzi, un duh al părăginirii s-a înstăpânit peste un sat care, cu nici jumătate de veac în ur­mă, număra mai mult de 80 de familii. Curțile puți­nelor case care au rămas în picioare adă­postesc câini, găini și pisici. Însă fumul nu se ridi­că de pe hornuri. Lucru de mirare pentru tot frigul ăsta uscat de Ianuarie. Dacă strigi, iar eu am strigat, nu-ți vor răspunde decât câinii. Doar trei sate aparțin de comuna Grădina, iar unul dintre ele e aproape pustiu.

“Nimeni nu vrea să trăiască într-un loc în care drumul este distrus la fiecare ploaie”. Asta îmi zice Alexandru Cuciureanu, singurul om pe care l-am întâlnit în satul Casian. A coborât geamul mașinii cât să-mi spună că aici nu mai locuiesc decât doi oameni, doi bătrâni atât de obișnuiți cu singurătatea, încât nu vor răspunde atunci când le strigi la poartă. Că el e unul dintre cei plecați, dar că se întoarce seară de seară, tocmai din Constanța, să-și hrănească pă­sările din curte. Că îi plac liniștea, apa și aerul de aici, că a stricat patru mașini până acum pe drumul ăsta pe care am venit și eu, că pământul e rău și acoperit de buruiană, că în curând va fi ridicată o altă mânăstire, “uite-o”, că doar așa poate vor veni iarăși oameni aici. Singurătatea e tot ce a mai rămas din întoar­cerea Sfântului Casian acasă.

Drumul mă poartă iarăși prin Cheile Dobrogei. Stâncile stau răsfirate în jurul asfaltului pustiu. Niște bătrâni blânzi, din piatră, care povestesc, pentru cine poate pricepe, istoria acestui pământ. Apoi, de niciunde, în galop, apare viața: un cal care își poartă stăpânul spre casă. “Hoo, Irina, hoo!”, strigă omul, iar calul părăsește asfaltul, intră pe o potecă de piatră și se pierde, încet, în inima acestor munți de corali. Rămân o vreme să-i privesc: viață. Aceeași viață de la începuturi. Ar putea fi acum, cu o sută sau cu o mie de ani în urmă. Un miracol simplu, cu care ne-am obișnuit, care a început când­­va cu un pă­mânt netocmit și gol, peste care Dum­nezeu a zis, cu miliarde și mi­li­arde de ani în ur­mă, “Să fie lumi­nă!”.