Numărătoarea primăverii

„Ni, la iarba verde!”

În Martie, Primăvara este încă nehotărâtă, parcă nu știe prea bine ce să facă și cum să se apropie cât mai mult de noi. Merge în răspăr, ne însoțește doar de la o anume distanță, ca o umbră, și ne pune la în­cercare răbdarea. Pe de-o parte, parcă ar vrea să ne ia prin surprindere și să vină într-o noapte, pe furiș, ceea ce s-a și întâmplat de multe ori și numai ce ne-am trezit dimineața cu pomii înmuguriți și cu brân­dușele tremurând în lumina soarelui. Nici nu se poate bucurie mai mare decât să deschizi ochii și să cuprinzi o livadă înflorită! Pe de altă parte, parcă se gândește Doamna Primăvară că tot ceea ce este fă­cut pe îndelete, temeinic și nu în grabă, este mai sigur și merită mai multă încredere. Așa că, uneori, își trimite solii treptat, lăsân­du-se așteptată, de la o zi la alta, până când, în sfârșit, îi ve­dem și simțim sem­nele ce se arată la tot pasul, sub căldura galeșă a soarelui în­că timid.

Nehotărârea Pri­mă­verii pare soră bu­nă cu zăpăceala lu­mii în care ne este dat să viețuim. Tră­im „cu zilele-n mână”, zicea cândva un bătrân care povestea despre timpurile grele pe care le-a prins. Nu sunt vremuri ușoare nici azi, anotimpurile s-au zăpăcit, timpul a luat-o razna și pare tot mai greu de drămuit. Și totuși, nimic nu e nou sub soare, au mai fost oamenii sub vremuri tulburi, au fost timpuri și mai grele și vor mai fi, cu siguranță, pornite din străvechea lăcomie cu care unii se agață de cele trecătoare ale lumii acesteia: bani, averi, pământuri, titluri și ridicări de osanale deșarte. Știrile și veștile de aproape și de departe, care deschid și încheie zilele, nu au decât rareori străluciri de lumină, lumea nu stă pe loc și fiecare, după cum se pricepe și poate, găsește putere de a merge mai departe. Îmi amintesc ce zicea Buna mea, când treceau peste ea zile mai înnegurate, cu necazuri și amărăciuni. „Ni, la iarba verde! Ea crește și nu-ntreabă de nime și de nimic. Îngheață, dă bruma peste ea, și numai ce-o vezi că scoate iar fire verzi. O calci în picioare și se ridică și mai mândră. O cosești și crește și mai deasă. Așe trebă să fie și omul! Orice-ar veni peste el, să-și pună gândul și speranța în Cel de sus și să creadă că nimica nimicuța nu să face pă lumea asta fără sfântă voia Lui”. Și fiindcă Buna mea n-a greșit niciodată la judecăți, încerc și eu, după puterile me­le, să-i aplic pilda cu iarba verde. Să mă întorc la valorile vieții în care am crezut totdeauna. Întoarcerea cu gândul la timpurile de odinioară în care am fost cu siguranță mult mai liniștiți și mai fericiți îmi dă puteri. Sub haina melancoliei după vremurile de altădată se ascunde, de fapt, do­rința de a cunoaște și înțelege ce i-a ajutat pe cei vechi să rămână în picioare, indiferent de vitregia vremurilor pe care le-au trăit. Secretul lor stă, cred, în felul în care și-au asumat „datul”, soarta, menirea și, mai presus de toate, credința și speranța. Nu e vorba de resemnare, ci de înțelegerea clipei în care tră­iești. Cred că e potrivit să nu ne pierdem încre­derea într-un mâine al binelui, și chiar dacă greu­tățile ne apasă și ochii caută mai degrabă în jos, de­cât spre înaltul cerului, măcar acum, primăvara, să luăm aminte la iarba cea verde, care o ia mereu de la început.

Muguri și lăstari

După ce se topea omătul și se zvânta pământul, Buna intra în grădină, echipată de lucru, cu sapa în mână și cu cizme de gumă, când era pământul ud de la ploi ori de la ză­pada topită. Când era locul uscat, își lua în picioare niș­te scrabe, adică niș­te pantofi mai vechi, care fuse­seră ai uncheșilor mei și care erau cu câteva numere mai mari decât purta ea și de aceea putea să-i încalțe și să-i descalțe ușor, fără să fie nevoie să se aplece ca să lege și­returi sau să în­chi­dă catarame. Nu era vreme de pierdut cu mă­run­țișuri când erau atâtea de fă­cut în jurul casei. De scrabe scăpa ușor când își ter­mina treaba prin grădină, lăsându-le peste noapte în magazia în care se țineau sapele, hâr­lețul și lope­țile.

Pentru stratu­rile de legume și zarzavaturi, Buna săpa pământul cu o sapă mare, ca o semilună, și-l mărunțea cu o greblă de fier. Dar când era vorba de pregătit holdele mari de porumb, cartofi și floarea-soarelui, îl chema pe Ioji, cu plugul lui tras de cai. Era o zi mare și importantă ziua de arat, ca un fel de sărbătoare care ne prindea pe toți. Mergeam pe brazdele noi, în urma plugului, și-mi plăcea cum mirosea pământul proaspăt arat. De multe ori, lama plugului scotea la lumină tot felul de gângănii amorțite încă de frig. Aveam vreme să le cercetez și să le urmăresc trezirea sub soarele de primăvară, până când caii ajungeau la capătul rândului și se întorceau, călcând alene, mânați din spate de bodogănelile lui Ioji. După ce se încheia aratul și Ioji pleca, Buna mă lua cu ea pe câmpul răscolit de plug, pentru a inspecta locul și a sămăli, a socoti cam câte coșuri de cartofi trebuie pregătite pentru însămânțat și câte coșărgi de cucuruz. Sărbătoarea plutea în aerul călduț, odată cu fluturii ieșiți din ascunzișuri și cu zâmbetul mulțumit care lumina obrazul Bunii mele.

Aratul și săpatul grădinii erau numai începutul muncilor de primăvară. Zile multe de trudă urmau până când toate erau rânduite după cum era obiceiul locului. Buna căra cu coșul de spate gunoi de grajd și-l împrăștia pe tot pământul arat, apoi îl „croia” după semne numai de ea știute și despărțea holdele de porumb de cele de cartofi, locul pepenilor de cel al guliilor, parcela sfeclelor și-a napilor de cea a ardeilor. Până la urmă, toate își găseau locul potrivit și nimic nu era lăsat la întâmplare. Fasolea era pusă așa, ca să umbrească puțin „crastaveții”, ca să nu-i ardă soarele prea puternic de vară, floarea-soarelui mărginea holda de porumb, arpagicul era împluntat lângă usturoiul pus de cu toamna, ca să se ia după el și să răsară mai repede, zelerul, țelina, avea loc lân­gă morcovi și aproape de păstârnacul cel dul­ceag, morareul și pitrinjălul erau separate de cimbru și de chimin.

Cam la două, trei săptămâni după ce se încheiau toate semănăturile, atunci când mugurii și lăstarii firavi ai primelor verdețuri ieșeau din pământul zgrunțuros, grădina Bunii devenea cu adevărat un rai.

Doamnele urzici

De cum se ducea omătul, drumurile noastre în pădure erau tot mai dese, Buna parcă nu mai avea stare să șadă acasă. Erau minunate drumurile acelea, parcă văd cum se topeau ultimele petice de omăt și cum se uneau în pâraie vesele care musteau în toate poienile. Îmi amintesc și mirosul proaspăt de pământ reavăn, de flori sălbatice crude, abia ieșite din pă­mânt, aerul tare dintre brazii ce mărgineau că­rarea și ciripitul neîncetat, ca o sfadă con­tinuă, al păsărilor gureșe, care nu-și mai încăpeau în pene de bucuria vremii înso­rite. Mai întâi mer­geam după pământ de flori pe care-l găseam pe lângă copacii bă­trâni răsturnați, apoi, după ce soarele mai încălzea pădurea, ne duceam după leurdă și după urzici. Urzicile din pădure păreau totdeauna mai fragede, mai proaspete, mai zemoase, decât acelea de pe lân­gă gardurile de acasă.

Eu culegeam urzicile din marginile tufelor, de unde le puteam rupe mai ușor, așa cum m-a învățat Buna. Purtam mănușile de iarnă, ca să nu mă piște la degete. Mă cam temeam și le ocoleam cât pu­team, atunci când trebuia să trec musai pe lângă ele, mi se părea că își întorceau frunzele ca să le văd țe­pușele mici cu care pișcau, parcă mă urmăreau, cres­cute în tufe mari pe marginea uliței. Le dădeam și lor binețe, așa, mai de departe, ca unor doamne se­rioase, căci așa m-a învățat Buna că e musai să dai binețe oricui, și cireșului de la poartă, și li­liacului din colțul grădinii, și mâțului cel tărcat, care era cam hoțoman, ba și cloștelor care ședeau înfo­iate în coșărcile împletite din șură. Așa făceam, dă­deam binețe tuturor, dimineața, când ieșeam din casă și porneam la joacă. Uneori, însă, mai uitam ori, din plictiseală, ziceam doar în gând ce aveam de zis, după care mă făceam „a tulea”, cum îmi zi­cea Buna, adică mă făceam că nu mai văd ce era de văzut și de salutat. Alteori, strigam tare, să se audă salutul meu până la pădure, dar nu știu cum se face că, de câte ori ajungeam pe lângă urzicile din ca­pătul grădinii, vorbeam mai în șoaptă, pentru că, repet, mi-era cam teamă de ele. Dar de când m-a învățat Buna să le culeg și mi-a arătat cum să prind frunza de urzică și cum să o răsucesc puțin ca să se rupă mai ușor, parcă mi s-a mai astâmpărat cumva spaima și mă făceam că-s pretenuța lor.

Buna le culegea cu mâinile goale, ea nu se te­mea de urzici, ba zicea că „e bună urzâcătura la reumă și la mătrici” și chiar o vedeam uneori cum adu­nă un mănunchi bun de urzici tinere și se ples­nește ușurel cu ele peste picioarele goale, pentru ca să stea apoi o vreme cu ele pe o piatră albă de râu, în­călzită de soare. „Reuma” era când o dureau mâi­nile și picioarele, mai ales când se schimba vremea, când era înnorat și se așteptau ploi, dar „mătricile” nu știu nici în ziua de azi ce erau, ce sunt, și dacă mai sunt pe lumea asta… „Mai bine să nu știi și să nu le ai”, îmi zicea Buna, când o întrebam curioasă. „Să te ferea bunul Dumnezo de ele!”, mai adăuga sfătoasă. Poate, mă gândesc eu acum, cu mintea de om care a ajuns să știe și să simtă prea bine ce e „reuma”, „mătricile” or fi fost furnicăturile, crampele, neliniștea și neastâmpărul picioarelor… ieșite din iernat, nededate încă la drumuri lungi.

Minunatele grădini de altădată

Când straturile și ogorul erau gata semănate, de-abia atunci pregătea Bu­na lăzile de flori, ciuberele vechi în care scotea afară pe timpul cald cei doi leandri, unul cu floricele mici, roz, altul cu flori mari, roșii, și cutiile de lemn în care semăna mărărițe și câr­ciumărese. Într-una din zilele mai călduțe, ne luam coșurile în spate și por­neam înspre pădure. Cărarea înce­pea lângă gardul grădinii noastre, așa că nu era greu de ajuns și drumul nu era lung. Intram în pădure cu gândul clar că trebuie să căutăm un copac bă­trân, bătrân, răsturnat din anii trecuți. De multe ori am umblat mult, până des­copeream un copac căzut printre ierburi, putrezit de ploi și vreme, une­ori acoperit de frunze uscate și de mușchi umed, ver­zui. Cu sapa luată de-acasă special pentru asta, Bu­na scurma în trunchiul lui putrezit și scotea un fel de rumeguș înnegrit din „inima moartă” a copa­cului. Ne um­pleam coșurile cu el și porneam spre casă și întot­deauna ne opream să ne odihnim un pic în Grădina lui Maftei, o poiană veșnic însorită, mărginită pe o parte de mesteceni bătrâni, pe alta, de fagi tineri. Buna se „hodinea” la marginea po­ienii, șezând pe o piatră mare, care ieșea din iarbă. Își scotea nă­frama și-și prindea conciul prins la spate cu agrafe de fier. În vremea asta, eu culegeam frunze de fag, de-abia deschise din muguri, pe care le mâncam cu mare plăcere, pentru că aveau un gust acrișor. Și mai culegeam frunze de macrișul cucului și de leurdă pe care le duceam acasă, ca să-mi facă Buna salată stropită cu ulei de bostan. Nu stăteam prea mult în poiană, pentru că acasă erau multe de rânduit, și soarele se ducea repede către stâncile după care se ascundea până a doua zi. Ajunse acasă, Buna amesteca rumegușul acela negru adus din pădure cu gunoi vechi, uscat și cu „polochim”, o argilă cenușie, albăstruie, pe care o găseam tot în pădure, în anumite locuri. Era o argilă untoasă, „grasă”, pe care-o împrăștiau oamenii peste stra­turi și peste holde, ca să le îngrașe pă­mân­tul. O aduceau cu căruțele din pădure, toam­na târziu sau primăvara devreme, și pă­mântul unde era împrăștiată devenea mai „bo­­cotan”, mai bogat și mai bun pentru se­mănat. Buna punea amestec din acela cu ru­meguș și „polochim” și în lădițele de flori și semințele și răsadurile ei, hrănite cu puterea copacului bătrân și-a argilei albăstrii, creș­teau ca în povești.

O să mă ierte Buna că dau aici rețeta aceasta. Mă gândesc totuși că poate, poate o fi cineva curios și interesat de unul din se­cretele minunatelor grădini de altădată.

„Calu primăverii”

– „Hai să vezi ceva”, mi-a zis moșul, așezat pe o piatră de la marginea drumului, lângă căruțul în care-și ținea măturoiul și lopata. Ținea în căușul mâinilor ceva ascuns. „Hai”, a zis iar, dar n-am avut curaj să mă apropii de el, până când nu mi s-a alăturat și verișorul Liviu, care era cu un an mai mare ca mine, în grupa mare a grădiniței. Era primăvară călduță, soarele era blând și noi veneam spre casele noastre de lângă pădure. Când ne-am apro­piat de el, moșul Iulian baci și-a desfăcut pum­nul ușurel și ne-a arătat zâmbitor ce avea acolo: o minune cum nu mai văzusem niciodată așa de aproape!

Moșul trăia singur într-o casă de lângă mina abandonată, era slăbănog și părea un păsăroi cu picioare lungi. Umbla mereu aplecat înainte, îndoit de la mijloc, vorbea singur și se plângea mereu că-l doare „rânza”, motiv pentru care purta în „jeb” praf de „broză”, bicarbonat, cu care-și umplea gura din când în când și-l mesteca îndelung, înainte de a-l înghiți.

Îmi amintesc că într-o zi de primăvară, cam pe la vremea amiezii, Iulian baci a apărut împingând un cărucior ciudat, cum nu mai văzusem: avea două roți mari și-o cutie rotunjită de tablă, în care strân­gea gunoiul măturat. El a fost primul gunoier al târgului, „numit în foncție” de primărie, tare mân­dru și țanțoș de „misia” pe care și-o ducea cu bravură la îndeplinire, pândind ca nu cumva copiii ce ieșeau de la școală să arunce vreo hârtiuță pe marginea drumului, ori vreun bărbat să azvârle mucul de țigară pe stratul cu flori. Câțiva ani, el a fost paznicul vrednic al curățeniei din centrul târgu­lui nostru. După ce n-a mai putut să-și împingă că­ruțul, locul i-a fost luat de un fecior mai zvăpăiat, despre care Buna zicea că n-are minte nici cât o găină, „fleșturește” măturoiul doar pe deasupra și n-are „pedanșag”, pedanterie, grijă de fiecare pia­tră, floare ori copac de pe „traseu”, așa cum avea moș Iulian baci.

– „Hai să vezi ceva”, îmi amintesc chemarea lui de odinioară, și parcă simt iar uimirea și bucuria nelămurită pe care le-am trăit atunci când și-a desfăcut pumnul și am văzut… „calu primăverii”, o minunată libelulă cu aripi străvezii, pe care soarele călduț, timid încă, picta solzi albăstrui cu sclipiri de primăvară.

„De-a prăvălia cu semințe”

„Bună ziua, stimată doamnă, vă rog frumos să îmi vindeți niște semințe de căldărușe albastre!”, ziceam eu și-i întindeam Bunii doi bani făcuți din hârtie. Și ea, aranjându-și pungile de semințe pe ma­să, intra în jocul meu și răspundea: „Dragă doam­nă”, „n-am semințe de căldărușe decât pentru stra­turile mele, dar pot să vă dau câteva de gura-leului sau poate vreți unele de flori de piatră?” „Stimată doamnă, aș vrea și niște margarete, dacă nu vă supă­rați”. „Le-am vândut pe toate, dar, drăguța mea, nu fiți supărată, pot să vă dau niște bujori sau câteva rădăcini de dalii”. Cam așa ne „domneam” când ne jucam cu Buna de-a prăvălia cu semințe.

Când începeau să se to­peas­că zăpezile, Buna scotea din cre­denț, dulapul cel mare din bu­cătărie, pungile, cutiile și să­cuții în care ținea semințe. „Lua în samă” tot ce avea acolo și le rânduia pe căprării, florile deo­parte și legumele detilin, adică separat. Apoi își pregătea lădi­țele de lemn în care le semăna, ca să-și facă răsadurile pentru anul acela. Înainte de semănat se ducea la chelindariul de pe perete și cerceta acolo cum stă luna, dacă e crai nou, lună în­cepută, plină sau pătrar. De la ea am învățat că semințele se pun în pământ numai atunci când luna e în creștere și că trebuie lăsate o noapte la înmuiat în apă călduță, înainte de a le semăna.

Tot ceea ce planta Buna creștea, înflorea și dădea rod, așa cum nu am mai văzut în alte grădini. E drept că ea era între straturi în fiecare dimineață, de la semănat, din Martie, până toamna târziu, la cules. Nu știu ce le făcea, cum le descânta, de creșteau așa de bine toate, și mereu se minunau vecinele care treceau pe uliță.

Era renumită Buna mai ales pentru niște păstăi de fasole verde pe care le-a botezat ea „împărătești”. Lungi, fără ațe, fragede, devreme coapte, păstăile Bu­nii au ajuns de pomină. Dar soiul păstăilor „îm­părătești” s-a pierdut. Vreo doi ani am plantat și eu în grădina mea bucureșteană boabe aduse de aco­lo, din nord, și m-am bucurat de păstăile de poveste ale Bunii, dar apoi nu le-am mai băgat în seamă, le-am pierdut neamul. Câteodată, îmi vine iar dorul de joacă: „Bună ziua, stimată doamnă, nu-mi vindeți și mie vreo două păstăi împărătești?” Și parcă o aud pe Buna: „Vai, drăguța mea, nu le mai am nici eu, le-am pierdut, așa cum multe s-au stins și se vor mai pierde din ce a fost odată”.