Jaful aurului dacic – Operațiunea „Comoara lui Decebal”

Recentul furt al brățărilor dacice dintr-o expoziție din Olanda e doar un episod al unei epopei în care, de la descoperirea lor la Sarmizegetusa și scoaterea din țară, la finele anilor ’90, până la recuperarea lor în anii 2000 taie o secțiune teribilă prin istoria noastră. Un foileton cu interlopi violenți, cu polițiști și politicieni veroși, jurnaliști cumpărați și specialiști duplicitari, dar și cu o mână de incoruptibili pasionați de meseria lor, cărora le datorăm faptul că zeci de kilograme de aur au intrat în tezaurul nostru.

Polițistul, aurul și ardelenii

„Fugi de-aci, domnucule, cu brățările și cu bănuții matale de aur! Astea-s povești de pe timpul dacilor!”. De câte ori n-a auzit replica asta Aurel Condruz în primele sale luni de „teren” prin zona Hațegului, pe urmele unor informațiilor că „Comoara lui Decebal” a fost găsită de niște localnici cu ceva ani în urmă și făcută nevăzută în cel mai scurt timp! La 40 de ani, subcomisarul Condruz avea experiență serioasă de „judiciarist”, dar, în ciuda rezolvării unor dosare sonore, se săturase să aibă de-a face numai cu „furturi, tâlhării, toate nenorocirile” și acceptase să se mute la nou-înființatul Serviciu pentru Protejarea Patrimoniului din cadrul Inspectoratului General de Poliție (IGPR). Numai că aici, în inima Ardealului, nu era deloc pe teritoriul lui. Mai fusese în zonă o singură dată, să ia niște cojoace de la Orăștie, la mare modă, și cam atât. Iar acum, cu vorba și cu gesturile sale de Capitală, era imediat măsurat din ochi de oamenii locului. Curiozitățile lui erau imediat taxate drept povești de adormit copiii. „Mă gândeam, zic: <<Dacă mă mai iau ăștia mult cu de-astea cu legende și povești din străbuni, o să ajung folclorist>>”, râde zgomotos Aurel Condruz. Își amintește cât a muncit să facă legătura dintre informațiile din dosarul cu șină de la București și realitățile din Munții Orăștiei. „Să vezi până i-am identificat pe cei implicați! Că eu, în notele de serviciu, n-aveam nume – prenume – CNP: aveam tot felul de porecle. A trebuit să fac multe <<informativ-operative>>, cum le spunem noi”.

În 2001, când trimit o echipă de la București ca să dea de urma unor presupuse artefacte dacice descoperite de căutătorii de comori din Țara Hațegului, șefii din IGPR nu mai au niciun dubiu că autoritățile locale, în frunte cu polițiștii, sunt în tabăra cealaltă. „Toți erau în combinație acolo! Căutau după aur și polițiștii, căutau și <<autohtonii>>, toată lumea. O perioadă, n-am putut să colaborez cu nimeni de acolo! Am mers eu cu texte pregătite de la București, <<Stați să vă îndrumăm, poate n-ați înțeles bine legea pentru protejarea patrimoniului>>, în schimb aveam <<lucrarea>> mea. Știam exact ce am de făcut. Dar n-a fost ușor: mă supravegheau permanent, jur, erau <<geană>> pe mine”. De câte ori îl umflă râsul pe Aurel Condruz, e semn că urmează o întâmplare memorabilă: „Eram cu un polițist de-al locului să audiem un martor. Polițistul, de colo, îi zicea martorului, pe ascuns: <<Bă, dacă spui ceva, te sparg!>>. Și mi-a venit martorul afară, disperat: <<Bre, eu nu mai înțeleg! Ăla mi-a spus să tac că mă rupe, matale zici să spun tot ce știu!>>”. Am trăit să văd și minunea asta! Atâta mi-a trebuit: l-am făcut pe polițist în toate felurile! În două săptămâni, și-a dat demisia”.

Șerpi de aur sau cai verzi pe pereți?

Aurel Condruz era șef birou Judiciar când, la în­ceputul anilor 2000, mai-marii IGPR au început să re­cruteze ofițeri cu experiență pentru Serviciul Prote­jarea Patrimoniului. Experiență aveam, dar pregă­tire pe patrimoniu de unde?! Dar mi s-a părut tentant domeniul tocmai prin faptul că era ceva nou. De unde eram șef, m-am dus simplu «lucrător», am și pierdut la salariu. În August, a ajuns în noul Serviciu, în Sep­tembrie s-a trezit pe birou cu di­tamai „lucrarea”: bră­țările dacice de aur furate din Munții Orăștiei! „De atunci, a început nebunia: 3 săptămâni la Alba, una la București, 3 săptămâni la Alba, una la Bucu­rești”.

Ernest Oberländer Târnoveanu, pe atunci șef la Departamentul Numismatic din cadrul Muzeului Național de Istorie a României (MNIR), își amin­tește prima sa întâlnire, în holul muzeului, cu Aurel Con­druz. „M-a rugat să-i arăt brățările dacice de argint din Sala Tezaurului, m-a întrebat dacă i-am văzut pe unii care să stea să le fotografieze mai atent. Cum la noi fotografierea fără bliț era la liber, n-aveam cum să îl ajutăm mai mult”. Au­rel Condruz reține și el că, spre deosebire de alți specialiști cu care luase legă­tu­ra, Ernest Oberländer îi câștigase imediat în­crederea. Era vremea când tânărul in­vesti­gator de la Protejarea Patrimoniului „suspi­ciona” pe toată lumea…

În primele declarații pe care le strân­ge la dosar, lui Aurel Condruz martorii îi vorbeau, invariabil, de „șerpii de aur” găsiți cu aju­torul detectoarelor de metale sus, în Sar­mi­zegetusa. „Șerpi, șerpi! Ce naiba cău­tam?”, spune polițistul, pe tonul exact al exas­perării sale de atunci. „L-am pus pe unul dintre martori să-mi facă un desen. «Băi, arată-mi cum sunt brățările astea? Că îmi imaginez, naibii, tot felul de prostii!»”. „La început, nici procurorii nu ne credeau. Ziceau că umblăm după cai verzi pe pereți. Istoricii, nici atât, pen­tru că nu se știa, la începutul anilor 2000, despre existența unor brățări dacice din aur”. Hotărât să-și facă treaba ca la manual, subco­mi­sarul Condruz par­ticipă inclu­siv la simpozioane pe teme de istorie antică, la Academia Ro­mână. Nimeni din lu­mea ști­inți­fică nu accepta că ar exista cu ade­­vărat brățări dacice de aur, spre satisfacția presei aser­vite celor ce con­tro­lau traficul cu obiecte de pa­trimoniu.

Când destinul îți bate la ușă

De fapt, în afara trafican­ți­lor și a ajutoarelor lor, un sin­gur om de încredere văzuse, cu ochii săi, o brățară dacică de aur: marea specialistă ger­ma­nă Barbara Deppert-Lippitz se trezește la ușa cabinetului său din Frankfurt am Main, într-o zi toridă de sfârșit de august 2000, cu un ro­mân care avea în sacoșă două brățări de aur. Avea nevoie de o expertiză care să dovedească vechimea lor, să nu le dea chiar la greutatea lor în aur, 1 kilo­gram bucata. Versată în tehnicile de producție a biju­teriilor antice, Barbara Deppert-Lippitz înțelege din pri­ma că are, sub lupa groasă de pe birou, o piesă epo­cală, în stare să schimbe istoria României: o bră­ța­ră dacică spira­lată din aur, cum nu se mai pomenise până atunci! În naivitatea sa de profesionistă corectă, doamna Dep­pert-Lippitz îi explică, savant, clientului ei că are în straiță ceva absolut special: „Să mergeți urgent cu brățările acasă! Piesele dumneavoastră vor intra direct în Tezaurul României!”.

Își va fi râs minute bune în barbă „cărăușul” hu­ne­­dorean după ce-a ieșit din cabinetul Deppert-Lip­pitz. Confirmarea expertei germane tocmai cres­cuse valoarea pieselor din straiță! Ce nu știa „cărău­șul” e că specialista germană pusese automat mâna pe tele­fon, pentru a o informa pe directoarea de atunci a Mu­zeului Național de Istorie a României, căreia îi transmisese că piese românești de tezaur își ca­ută cum­părător în Germania. De la Muzeu, telefonul sună, mai departe, la Ministerul Culturii și la Poliție. Așa începe, în anul 2000, povestea dosarului „Como­rii lui Decebal”.

Vizita „cărăușului” avea să-i schimbe viața Bar­barei Deppert-Lippitz: „A fost ca și cum destinul mi-ar fi bătut la ușă”, a mărturisit într-un interviu, iar azi, când din păcate nu se mai află în viață, toți cei care cu care a colaborat obișnuiesc să repete, ca o formă de reverență, vorbele sale. „De la început s-a văzut că Barbara Deppert-Lippitz e mai româncă decât mulți români cu care am venit în contact în acest dosar. Sinceritate fără margini și corectitudine desăvârșită în relatarea a tot ce cunoștea despre caz!”, mărturisește Aurel Condruz. Detaliile Barbarei Deppert-Lippitz sunt baza dosarului la care e chemat să lucreze subcomisarul de la București. În paralel cu mărturiile expertei germane, polițiștii de la Patri­moniu reușesc să adune la dosar și câteva fotografii ale obiectelor furate, cu care cei ce le descoperiseră umblau în căutare de cumpărători. În 2002, apare o probă tare la dosar: una dintre brățările de aur e pre­zentată la postul OTV, de Radu Tora, care făcuse o in­vestigație jurnalistică privind braconajul arheo­logic. „Avea în mână o brățară dacică, adusă de bă­ieții din Deva. Filmul ăla m-a destupat cel mai bine la minte”, spune Aurel Condruz. „Culmea, la două săptămâni după emisiune, Radu Tora are un accident groaznic, cade cu mașina într-o stație de metrou în construcție, iar prietenul care îl însoțea moare. Când am fost să îl audiez, era băgat cu totul în gips. Dar a fost cooperant: am recuperat casetele video, i-am iden­­tificat pe «băieții» cu care vor­bise. Le-am spus încă de la primele percheziții căutătorilor de comori: «Pe unde le aveți îngropate, voi știți. Eu îmi fac datoria. Dar fiți atenți: știu cum arată, am găsit fo­to­grafii cu ele. Le dau în urmărire internațională și, când o le găsesc, la o licitație sau în vreo colecție, por­nesc pe firul invers și tot la voi o să ajung. Ascul­tați bine aici!»”.

Un procuror acuză…

Procurorului Augustin Lazăr, des­ti­nul nu i-a bătut la ușă: l-a su­nat la tele­fon. „Era în 2004. Mă aflam la Sovata, la o școală de vară a tinerilor magis­trați europeni, pe tema spălării banilor. Tocmai îmi lansasem teza de doctorat, un ma­nual de anchetă în mediul afa­ce­rilor, când mă sună colegii de la Al­ba Iulia să mă întrebe cum e pe-acolo. «Foarte bine, prezentări ex­celente, lucrarea mea bine primită. Mai e o zi de socializare și în­cheiem». «Avem o problemă: e ședință la Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara, vin ofi­țeri de la București care monito­rizează grupările de infractori. Avem nevoie de tine!». A doua zi, sâmbătă, la 10 di­mineața, eram la Deva. M-au pus imediat la curent: două grupuri infrac­ționale din Hunedoara erau suspec­tate că ar fi furat de la Sarmizegetusa Re­gia «Comoara lui Decebal». Dosarul era clasat la De­va, pe motiv că nu se poate demonstra existența cor­pului delict, a brățărilor dacice din aur. Am infir­mat ime­diat soluția, nelegală, și am reluat urmărirea penală. A urmat o anchetă inedită, care a schimbat radical cursul preocupărilor mele profesionale: con­tactul cu medii științifice, cooperare internațională, recupe­rarea artefactelor și a istoriei noastre”, îmi poves­tește, la Alba Iulia, unde s-a retras după pen­sionare, fostul procuror general al României, cel care urma să preia cercetările în dosarul recuperării bră­țărilor dacice.

„Provocarea esențială a fost să formez o echi­pă și să mobilizez resurse – procurori, polițiști specializați, informaticieni, experți, ca să avem un flux constant de informații, să putem urmări interna­țional artefactele, traficanții, să investigăm online casele de licitații, că cooperăm cu colegii din Europa și Statele Unite, să pregătim primele proceduri de repatriere de bunuri culturale furate sau exportate ilegal. Toate astea, în timpul unei veritabile campanii de «diabolizare» în presă și de promovare agresivă a ipotezei că brățările dacice de aur sunt falsuri. «Procurorul cu inimă de câine» care «falsifică istoria națională cumpărând falsuri din Germania»: asta citeam despre mine în acei ani”, mi se destăinuie fos­tul procuror.

Cu vocea sa sigură, care cântărește fiecare cu­vânt, Augustin Lazăr îmi conturează tabloul în care apare Dosarul „Comoara lui Decebal”. „După 1993, apar elemente ale unui context turbulent, care favori­zea­ză săvârșirea de infracțiuni: tehnologii noi, echipa­mentele performante pentru detecția meta­lelor, răz­boiul din Balcani, care aduce traficanți din fosta Iu­goslavie în România, acumularea primitivă de ca­pital, inclusiv prin valorificarea oricărui artefact dis­ponibil. În Țara Hațegului opera un fel de poliție pri­vată. Dacă cineva datora bani, era «executat» în mod violent: pentru 200-300 de euro, îți rupeau o mână sau un picior, la comandă. Tot ei se ocupau cu «alba-neagra», cu proxenetismul, orice formă de a stoarce ceva bani, iar, mai nou, se ocupau cu furturi din situ­rile arheologice”. O lume sălbatică, avidă de îm­bo­gă­țire prin orice mijloace: în lumea asta, în care bră­țările găsite în Munții Orăș­tiei ajung în timp record în Occident pe filie­ra sârbească, unde sunt vândute, pentru câ­teva zeci de mii de dolari, către colecționari sau dealeri mai mult sau mai puțin onești, trebuie să-și facă loc Augustin Lazăr, ofițerul Aurel Condruz – care, deja implicat în «lu­crare», intră sub coordonarea procurorului – și colegii lor de echipă.

„Hoții și vardiștii, în aceeași horă”

Din „Echipa Lazăr” ajunge să facă parte și Ernest Oberländer Târnoveanu, până re­cent director al Muzeului Național de Istorie a României. Numismatul era unul dintre cei mai mari specialiști ai noștri în piese antice din metale prețioase: avea în spate nu doar re­putația unui excepțional istoric, ci și pa­siunea pentru chimie, pe care și-a cultivat-o în timpul școlii, plus relații bune la Institutul de Fizică Atomică. Era omul potrivit pentru ex­pertizarea și evaluarea eventualelor arte­facte găsite. „Trebuie să vă mărturisesc că, până prin 2006, nu eram nici eu foarte con­vins de existența acestor piese dacice din aur. Înainte de domnul Lazăr, mă contactaseră și alți procurori de la Alba Iulia: unul m-a în­trebat dacă piesele dacice sunt «res nullius», adică, după dreptul roman, niște lucruri aban­donate, pe care oricine le găsește le poate păstra. Un procuror mă întreba pe mi­ne dacă cineva care găsește piese de tezaur istoric le poată păstra pentru el! Hoții și vardiștii jucau în aceeași echipă! În schimb, domnul Lazăr mi-a pus de la început între­bări pertinente. Am căpătat încredere în ca­pacitatea și în dorința sa reală de a face justi­ție și de a recupera acele artefacte pentru pro­prietarul de drept, statul român”.

„Ne-am și întâlnit pe un palier: niciunul dintre noi nu iubeam prea tare hoții…”, adaugă Ernest Oberländer Târnoveanu. Augustin Lazăr e cel care îi arată prima ima­gine concludentă cu o brățară spira­lată din aur. „Deși colegi cu mai multă experiență în arheologie nu voiau să creadă că e dacică, eu am spus de la început că este. Știam din literatura de specialitate că un arheo­log ma­ghiar a publicat două brățări cu capete de șarpe, pe la 1881-1883. Bră­țări sim­ple, nu cu mai multe spi­rale. Dar erau din aur și erau dacice, fără dubii. Cum cercetarea era în ma­ghia­ră, povestea acelor brățări s-a ui­tat. Existau, apoi, și brățări din argint, de același tip, aurite. Era evident că dacii prelucrau au­rul, iar procesul de aurire e chiar mai complex decât modelarea unui obiect în aur. Trebuie să știi chimie, lucrezi cu niște mate­riale foarte to­xice, de-aia n-aveau viață lungă cei care meștereau au­rul…”, îmi dezvălu­ie expertul. Cum încrederea între spe­cialistul muzeal și echipa operativă era totală, Ernest Oberländer primește acces la înre­gistrările comandate de procuror cu cei urmăriți în anchetă: „Primeam saci întregi de casete cu în­registrări! Așa am putut să interpretez anumite mesaje criptate. Niciodată nu m-am aventurat pe partea de inter­pretare judiciară. M-am concentrat pe găsirea de date, interpretarea lor și pe expertizare”.

Cooperare internațională

Până să ajungă la București, pe mâna expertului Ernest Oberländer, brățările trebuiau găsite. „Am mers pe logică. Informații sunt multe, dar dacă nu se transformă în probe, degeaba! Am luat-o ușor: am identificat martori care au fost acolo, la în­ceput, în gruparea care a găsit primele zece brățări. Oameni simpli, cu frica de Dumnezeu, tată și fiu: «Bre, noi spunem tot, că n-au rămas la noi bu­nurile, noi am primit bani de țigări». Am făcut «con­ducerea» cu ei în teren, iar de aici am intrat pe fă­gașul probator. Ce m-a liniștit a fost când, în catalo­gul unei galerii de antichități din New York, apărea la vânzare o brățară însoțită de fotografie, cu datele caracteristice. Am înțeles și mai bine ce căutam”, își amintește Aurel Condruz. „În «Echipa Lazăr», noi veneam cu datele empirice, domnul procuror le șle­fuia”, îmi spune fostul polițist.

În Mai 2005, procurorul Augustin Lazăr dă star­tul unei acțiuni în forță: zeci de percheziții au loc în toată țara, în speranța că măcar o brățară va putea fi gă­sită. „Nu am găsit brățări, dar am dat peste alte pie­se care confirmau preocupările celor vizați: monede, artefacte sustrase din siturile arheologice, ghiduri, cataloage numismatice, detectoare de metale, arme”. În paralel, începe cooperarea internațională: „Un mo­ment-cheie e prezența noastră, în 2005, la audierile de la Polizeipräsidium Frankfurt pe Main, unde am obținut cooperarea expertului dr. Barbara Deppert-Lippitz și documentul de autentificare a primei perechi de brățări, examinată la cabi­netul său. Când a aflat de la noi cât de mare era problema, și-a asumat ea însăși o mare responsabilitate în găsirea acestor piese. I-a avertizat pe toți, pe la seminariile, confe­rințele și casele de licitații din Occident: «Dacă ve­deți ceva asemănător, să știți că e furat din România și nu o să puteți revinde niciodată. Sunt bunuri furate, care o să vă aducă mari greutăți. În schimb, dacă sesizați autoritățile, veți putea ieși din încurcătură». După câteva luni, am fost sesizați de un avocat american, care a ce­rut relații, în numele clientului său, co­lecționar din New York, legat de niște achi­ziții. I-am spus ce fel de piese sunt, de unde s-au furat. Am făcut apoi schimb de imagini. Imaginile obiec­telor clientului său erau impre­sio­nante! Erau brățările noastre!”, povestește emoționat Au­gustin Lazăr. Urma altă provo­care: iniție­rea primei proceduri de repatriere cu plata unei com­pensații echitabile cumpără­torului de bună credință, conform Convenției de la Roma.

„Dezlegarea” brățărilor dacice

La numai 2 ani de la constituire, „Echipa Lazăr” dă prima lovitură: patru brățări dacice din aur sunt recuperate, în ianuarie 2007, de la colecționarul din New York. „Fuseseră vân­dute împreună cu alte piese ce simulau un mor­mânt celtic. Nu luaseră foarte mult pe ele, vreo 40.000 de dolari bucata, puțin peste pre­țul aurului. A găsit domnul Lazăr o fisură prin care s-a băgat, a tot lărgit-o, până l-a convins pe colecționar să le retrocedeze contra sumei pe care putea să o dovedească scriptic. Pro­prie­tarul era și dealer. Când te prinde justiția făcând chestii necurate în Statele Unite sau în Marea Britanie, ești «ciumat». Așa că omul a vrut să-și recupereze paguba și să scape de belele. Negocieri încurcate, dar totul a ieșit bine”, explică Ernest Ober­länder. A cincea bră­țară e recu­pe­rată tot în ianuarie 2007, la Paris, în urma unui flagrant organizat la „Bie­nala anticarilor” de la Grand Palais.

Ca să dea de urma brățărilor da­cice și a altor artefacte de mare valoare, Augustin Lazăr și colegii săi fac înconjurul lumii, din 2005 până în 2007: în limbaj de spe­cia­litate, asta se chea­mă „comisii ro­gatorii”.  Aurel Condruz spune din capul locului că experiența as­ta i-a schimbat viața. N-o să uite înveci momentul în care, ajuns la sediul de pe Neue Mainzer 49 al Frankfurter Sparkasse, banca un­de se găseau depozitate în aș­tep­tarea expertizării, a văzut brățările sosite din Statele Unite. „Am ru­gat să ni le trimită la doamna Bar­bara, în ea aveam mare încredere. Trebuia să ne convingem mai întâi că sunt originale! Dacă nu erau originale, nu mai treceam la recuperarea lor. Așa că am făcut comisie rogatorie și am mers în Germania”. Aurel Condruz nu se ascunde după cuvinte: emoția lui are și azi vibrația evenimentului de la Frankfurt: „Când am văzut brățările dacice din aur, am simțit teamă de ele! Era un preot or­todox român pentru diaspora într-un orășel de lângă Frankfurt. L-am rugat să vină să ni le sfin­țească, să ni le dezlege, dacă cum­va erau legate… Gândiți-vă la in­cași, care aveau depozitele acelea de aur și bijuterii, și, când ajun­gea cineva la ele, săreau în aer, mureau. Zic: «Preotul, dacă ci­tește, ridică blestemele alea»”.

Aur din aurul nostru

După dezlegarea preotului, urma „dezlegarea” experților: erau sau nu brățările atât de greu găsite și recuperate „originale”, dacice? În ianuarie 2007, când i-au ajuns pe mână primele patru brățări recuperate din SUA, Ernest Oberländer și câțiva colegi fizicieni aveau deja experiență în domeniu. Tocmai finalizaseră un proiect care le-a oferit acces la eșantioane de aur de pe Valea Arieșului, din Brad și Pianu de Sus. Odată cu apariția brățărilor, au și început atacu­rile din presă, cum că ele ar fi false. Oficioasele mafiei „știau” și cine le-a făcut: un bijutier din Călan, care, între timp, fusese călcat de tren! „Am făcut cercetarea la Institutul de Fizică Atomică cu un fizician im­portant, regretatul Bogdan Cons­tan­tinescu. Pe lângă cunoș­tințele echipei, e nevoie și de noroc. Și, trebuie să recunosc, am avut no­roc chior: de la început, am constatat că brățările sunt făcute din aur nativ, care mai conținea și cositor, element definitoriu pentru aurul spălat din albia râurilor. In­tervine și mai mult șansa: struc­tura aliajului semăna foarte mult cu cea a aurului nativ din zona Brad – Gura Barza. Dacă n-am fi avut acces la aceste eșantioane, ne-ar fi fost foarte greu să spunem de unde e, exact, aurul din brățări. Am mai descoperit și stibiu, și telur, alte «mărci» ale aurului din Apuseni. Am analizat și tehno­logia de producere: brățările fu­se­seră modelate din lingouri de cir­ca 2 centimetri lățime, 1 grosime și cam 50 lungime, prin metoda ciocănirii la rece, iar modelajul s-a făcut cu maiuri din lemn tare. Prin batere, ieșeau niște brățări de dimensiuni colosale. Cea mai mare lungime desfășurată a unei brățări e de aproape 2,80 metri! Asta nu o poate face decât un bun specialist din antichitate, pentru că apoi tehnica a dispărut. La su­prafața brățărilor, am dat peste depuneri geologice. Nu era niciun dubiu că stătuseră îngropate în pământ mai bine de 2.000 de ani. I-am comunicat dom­nului Augus­tin Lazăr că brățările sunt auten­ti­ce, i-am descris linia tehnolo­gi­că de la lingou până la brățară. I-am explicat ce tehnică excepțio­nală aveau acei meșteri care făceau brățări de 2,80 metri, în care diferențele dintre cele două capete erau de ordinul micronilor! Și noi, și dânsul am fost foarte fericiți. Dânsul și mai fericit: pri­mise din partea specialiștilor de la Luvru analiza brățării nr. 5, cea desco­perită în Franța; credeau și ei că obiectul era din aur de Apu­seni”. Demonstrația era totală!

Aventura brățării nr. 6

Și procurorul Augustin Lazăr, și polițistul Aurel Condruz spun că Operațiunea „Comoara lui Decebal” a fost cazul vieții lor. „Și pentru mine a fost la fel”, îmi confirmă, fără ezitare, numis­matul Ernest Oberländer. „A fost ca un roman de aventuri”. Într-una din seri – trecut de 10! – pri­mește un telefon de la Poliția de Frontieră. Urma să participe la „aventura” recuperării brățării numărul 6, singura găsită pe teri­toriul României până acum. „Am călătorit până la Cluj, fără să fiu însoțit sau preluat de cineva, fără să mi se ceară date de identitate. La un moment dat, m-am trezit printr-o pădure care nu se mai termina! După aceea, am asistat la o scenă care m-a șocat: se tot învârtea pe lângă mine un bărbat cu nădragii rupți și cu ochii vineți. Un tip corpolent, figură de bătăuș de cartier, pe care, dacă l-aș fi văzut seara prin București, tre­ceam pe partea cealaltă. Până la urmă, n-am mai răbdat și i-am spus doamnei procuror aflată la fața locului că nu sunt obișnuit să fac expertize în prezența inculpa­ți­lor. La care doamna îmi spune că domnul nu e inculpat – e po­lițis­tul de frontieră care, atunci când a recuperat brățara, și-a luat un pumn în figură! Se dădea ca fiind din Ucraina și venise cu peste 100.000 de euro, cât cerea po­sesorul brățării pe piesa respec­tivă. Demonstrase că are banii, urma să apară și brățara. Am făcut repede o expertiză acolo și m-am întors tot fără să las urme, atât că aveam brățara dacică nr. 6 asupra mea…”.

*

Până în 2011, „Echipa La­zăr” a mai recuperat șapte bră­țări din Germania, Elveția, SUA și Bulgaria, în total, 13 piese. Trei dintre ele au dispărut în recentul jaf de la Drents Museum din Olanda. Două dintre ele erau din lotul de patru recuperat prima oară din SUA. Dar epopeea brățărilor dacice nu se oprește aici. Vești bune ar putea să apară, cât de curând, din Olanda.

***

Peste 100 kg de aur furat, 24 kg recuperate

Urmare a Operațiunii „Comoara lui Decebal”, patrimoniul cultural național a fost îmbogățit cu 13 brățări de aur, în gre­utate de 12,633 kilograme, din cele 24 cât se presupune că s-au găsit. Au mai fost re­cuperate peste 1.000 de monede de aur de tip koson, 262 de kosoni din argint, do­uă fragmente de scuturi de paradă re­gale da­ci­ce, două plăci epi­gra­fice din bronz, 41 monede de aur de tip Lysimachos, depozite de unel­te și arme de fier, precum și mii de mo­nede de argint și bronz, recuperate între 2009 și 2015. Potrivit procurorului Au­gustin Lazăr, totalul artefactelor furate din Ro­mânia se ridică la peste 100 de ki­lo­gra­me de aur, din care un sfert a putut fi recuperat. Piesele din aur recuperate sunt eva­luate la 25 de mi­lioane de euro.

45 de ani de închisoare pentru vinovați

În 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a condamnat 11 inculpați pentru cons­tituirea unui grup infracțional organizat și furt calificat de bunuri culturale la pedepse cumulând 45 de ani de închisoare și a obligat un grup de patru inculpaţi să restituie, în natură, Statului Român, reprezentat de Ministerul Culturii, 10 brățări spiralice de aur sustrase sau să plătească acestuia, în solidar, contravaloarea a peste 1 milion de euro. Instanța supremă a obligat alți patru inculpaţi să restituie 5 brățări spiralice de aur furate sau să plătească 446.304 euro.

Cum a funcționat „rețeaua”?

Una dintre provocările pentru „Echi­pa Lazăr” a fost înțelegerea sistemului de operare și a ierarhiei piramidale de or­ganizare a gru­pu­rilor in­frac­ționale ca­re ope­rau pe pia­ța an­tichi­tă­ților. „Bra­co­nie­rii a­veau câte un șef și e­rau orga­ni­zați cu o struc­tură pe spe­cia­lizări: de­tec­to­riști, să­pă­tori, transpor­ta­tori, achizițio­na­tori de echipa­mente pentru de­­tecții și tra­fi­canți de bu­nuri furate. Ultimii se mai ocu­pau și cu traficul de ființe uma­ne. Te­zaurele au fost exportate ile­gal în state cu piață de antichi­tăți dez­vol­tată și recicla­te la ca­­sele de licitații ca apa­rente bu­nuri de colec­ție, în sco­pul ascun­de­rii ori­ginii in­frac­­țio­nale”, ex­pli­că procu­rorul Augustin La­zăr.

Dragonii înaripați, inspirație pentru stindardul lui Decebal

O vreme, cercetătorii care s-au aplecat asupra studiului brățărilor dacice au con­siderat că ele sunt decorate cu capete sau protome de șerpi sau rep­tile. Barbara Deppert-Lip­pitz a dovedit că e vorba des­pre capete de dragoni îna­ripați. „Vechii orfevrieri au re­dat cu grijă cele două ari­pioare la­te­rale, lungi și în­guste, deco­rate cu linii obli­ce, incizate, și pe brățările și ine­lele dacice de argint, do­va­dă că alegerea reprezentării unei rep­tile fan­tastice înaripate nu e întâmplă­toare. Grija cu care artiștii se concentrau pe acest detaliu dovedește că aceste animale imaginare aveau o semnificație aparte. Nu e exclus ca ele să fi reprezentat totemul cla­nului regal dacic. A­ces­te reprezen­tări au putut cons­­titui, apoi, prototipul ce­le­brului «dra­co» din vre­mea ulti­mu­lui rege, De­cebal, stindar­dul ce apare de mai multe ori pe Co­lumna lui Tra­ian”, ex­plică Er­nest Ober­länder.