Turist străin prin București

• Aproape două milioane și jumătate de turiști străini au vizitat țara noastră în 2024. Dintre aceș­tia, 764.573 s-au cazat în Bucu­rești, în doar pri­mele cinci luni ale anului trecut. Conform unei sta­tistici realizate în Ianuarie 2024, de Organizația Mondială de Turism, cu un plus de 48% față de anul 2022, România se afla pe locul 4 în lume în topul țărilor care au înregistrat cea mai spectaculoasă creștere a încasărilor în această ramură economică, considerată de multă vreme cea mai puternică pe plan mondial •

Amatori de România

E de ajuns să te plimbi pe Calea Victoriei sau oriunde în Cen­trul Vechi al Bucureștiului, ca să-i întâlnești pe amatorii de România. Sunt mulți, de la an la an mai mulți. Călători sosiți, în marea lor majoritate, din țările vestice ale Europei. Nici măcar nu trebuie să-i auzi vorbind ca să-i recunoști. Sunt oamenii aceia care se plimbă agale, în timp ce noi, cei de aici, pășim grăbiți. Oameni care tot foto­grafiază locuri cu care noi ne-am obișnuit de mult. Oameni veseli, mirați, entuziaști, liniștiți, fără griji, într-un oraș în care grijile sunt la ordinea zilei, iar liniștea e pul­verizată la orice intersecție de claxoane sau sirene. Oriunde pe lumea asta, privirea călăto­rului va fi mereu alta: mai proaspătă, mai vie, mai curioa­să. E privirea omului care încearcă să desco­pere lucruri care pentru noi, ceilalți, cei mulți, cei care trăim aici într-un prezent continuu, nu mai în­seamnă mare lucru. Dar e oare posibil să-ți privești orașul cu altfel de ochi? Poți deveni călător în propriul tău oraș? Cât de complicat e să cauți sem­nele care să te scoată din obișnuințe, să descâlcești firul unor po­vești, să citești despre ele, să călă­torești în trecut, să-ți înțelegi orașul, cât să-l poți privi din nou altfel, cu mirarea aceea entuziasmată a unui străin?

Dialog în autobuz

Primul pas e și cel mai simplu: mă urc într-un autobuz care leagă cartierul meu de blocuri, de centru. Privesc pe geam. Ascult. Și al doilea pas este simplu: să asculți. Pentru că ghidurile de călătorii nu vor pomeni nimic despre asta, dar nu sunt multe locuri pe lume în care oameni necunoscuți intră în vorbă atât de repede, atât de firesc, ca într-un autobuz oarecare din București. Ar putea fi un brand de țară, cel puțin la fel de puternic ca mitul lui Dracula. „Câte stații mai sunt până la Ope­re­tă?”, întreabă o doamnă în vârstă, cu beretă mov, în timp ce se așază pe scaunul care tocmai a fost eli­be­rat de plasele de cumpă­ră­turi care îl ocupau. „No­uă, doamnă, nouă”, îi răspunde stăpâna bagajelor. Zâmbesc. În orașul ăsta, la fel ca în oricare altul, denumirile vechi sunt de multe ori mai familiare decât cele noi: Parcul Drumul Ta­berei e numit în con­tinuare, ca în perioada comunistă, Moghioroș, iar Piața Na­țiunilor Unite de azi a rămas în memoria oamenilor drept Opereta, deși acea clădire a fost demolată, împreună cu multe alte clădiri istorice, în 1986, pentru a face loc măreței realizări ale ceau­șismului târziu, Casa Poporului. E și asta un soi de apar­tenență la trecut, felul istoriei de a rămâne mereu aici, aproape, la doar un cuvânt distanță de prezent.

Doamnele au intrat în vorbă. Vor­besc despre ninsoarea de acum câteva zile, apoi despre medicamente, apoi despre banii de ieri, care nu mai înseamnă nimic azi, apoi despre politică. Timp de nouă stații, există suficient timp și pentru pozele cu nepoței. Doamnele își fac câte o cruce în dreptul Catedralei Mântuirii Neamului. Apoi auto­bu­zul coboară pe lângă Casa Poporului, tot acel mor­man trufaș de pia­tră în numele căruia s-au de­molat cartiere bătrâne, și ajunge la Izvor, pe Cheiul Dâmboviței. Apele râului, descrise cândva de secre­tarul italian al lui Constantin Brâncoveanu, Anton Maria del Chiaro, ca fiind „dulci și curate”, raiul sacagiilor vremii, care le îmbuteliau ca să le vândă mai departe bucu­reș­tenilor, au devenit, în timp, odată cu dezvoltarea orașu­lui, tot mai poluate și, până la regularizarea lor de la 1880, predispuse mereu la inun­dații. Acum, astăzi, în­tr-un autobuz care leagă car­tierul de centru, o sticlă al­bas­tră, de frig blând, despar­te un mal cu blocuri de un altul cu clădiri vechi, cu zi­duri întu­necate de timp și încărcate de istorie. „Aici e Ope­reta, doamnă”, intră în vorbă și un domn care a as­cultat cuminte până acum. Doamna cu beretă mov    se pre­gătește să coboare. „Tră­im vremuri grele”, îi spune, în loc de rămas bun, doamna cu plasele de cumpărături. „Important e că trăim”, răspunde doamna cu beretă mov. Coboară. Cobor și eu cu ea, zâmbind mai departe.

Ultimul duel din București

E încă frig în București. Sunt mașini care așteap­tă la semafoare, oameni care traversează, oameni care așteaptă alte autobuze, oameni. Aceeași viață pe care o știu, zumzetul ei continuu, firesc, din fie­care clipă. Rotesc privirea în jur, cât să caut lucrurile acelea pe care m-am obișnuit să nu le mai văd. Semnele trecutului, lucrurile care spun o poveste. Nu trebuie să caut prea departe. Sunt aici, chiar aici, în stația de autobuz de la Piața Națiunilor Unite: un monument de marmură albă, realizat de sculptorul Carol Stork, pe care se poate citi, cu greu: „1903 donațiune făcută de principesa Zoe Soutzu în me­moria lui George Ema­nuel Lahovary”. Frânturi de istorie, acoperite acum de zgomot. Povești care azi se află la doar un click distanță de tine. Ai nevoie doar de curiozitate și de un pic de ră­gaz, cam cât du­rează să traversezi Podul Dâmboviței, din stația de auto­buz până pe Calea Victoriei. Nici 5 mi­nute în care poți să afli că direc­torul zia­­rului L’indépen­dance Roumaine, George Lahovari, fratele mult mai ce­lebrului om po­litic Alexandru Laho­vari, a pierit aici, în 1897, în de mult dispăruta Sală de Tir și Gimnastică, în urma unui duel cu politicianul conservator Nicolae Fili­pescu. Au fost de ajuns câteva articole ceva mai virulente semnate de Lahovari, pentru ca Filipescu să ceară să-i fie „reperată” onoarea. A ales spada pentru asta, Lahovari a acceptat, iar tot ce a rămas de atunci este această fântână, marmura unei văduve îndurerate, prințesa Zoe Șuțu. O mică insulă a tre­cutului într-un prezent plin de mașini. O poartă de intrare într-un oraș uitat, pe care trebuie să-l cauți, să-l bănu­iești, să-l scoți din nou la lumină de sub tot maldărul de indiferență al prezentului. Pentru că aici, în locul ăsta care astăzi se numește Piața Națiu­nilor Unite și care, odinioară, în in­ter­belic, a purtat numele de Piața Senatului (deși clădirea se­natului n-a mai apucat să fie cons­truită), se afla, atunci ca și acum, inima orașului București.

Podul Mogoșoaiei

Pe locurile astea, cândva, cu aproape 500 de ani în urmă, era marea moșie a familiei boie­rești Mogoș. La 1692, Constantin Brâncoveanu, devenit proprietar al acestor domenii, trasează, pen­tru a-și înlesni accesul de la Curtea Domnească la moșia sa de la Palatul Mogoșoaia, cel mai important drum al unei capitale care se trezea la viață. Noua uliță a fost podită, după regulile vremii, cu trunchiuri de copaci, așa că numele ei a rămas de atunci și până la Războiul de Independență, Podul Mogoșoaiei. Luminată, la în­ceputul anilor 1700, cu șomo­ioage de paie îmbibate cu păcură sau rășină, pavată cu pia­tră, mai apoi, în timpul domniei lui Grigore Ghica, această inimă s-a tot umplut de-a lungul ei și al vremii, cu bi­serici, hanuri, prăvălii, case boierești și cafenele de lux, pentru ca, la 8 octombrie 1878, odată cu intrarea tri­um­fală a armatei române în capitală, să capete un alt nu­me, Calea Victoriei. Un nu­me și o arteră care pulsează și acum, pline de viață.

Blocurile cu gloriete

Traversez pe Podul Dâm­boviței și n-am cum să nu mă gândesc la niște fotografii de arhivă, pe care le-am văzut demult, chiar de aici, din locul ăsta: suita regală și un sobor de preoți, aruncând în apele râului o cruce sfințită, cu puțin timp înainte, la Bi­serica Zlătari. Odată cu ea, în apă plonjau tineri înotători care urmau să se întreacă, până când cel mai bun dintre ei ridica acea cruce deasupra capului în uralele mulțimii. Ritualul prin care, an de an, de gerul Bobotezei, se alunga răul lumii. Astăzi, oame­nii doar se grăbesc să traverseze prin acest loc. Nu există nici măcar o plăcuță care să amintească de acele vremuri, de la care au trecut mai puțin de o sută de ani. Mă opresc. Fac o poză: un stol de po­rum­bei, apa, iar, pe fundal, clădirea elegantă a Tribunalului. Tot ce a mai rămas de atunci, camuflat în zumzetul continuu al mașinilor. Apoi încerc să prind în cadru cele mai frumoase, probabil, două clădiri de locuințe din București. Și printre primele ridicate în capitală, undeva între anii 1922 și 1932, dovezi ale unei prosperități abia dobândite după Marea Unire de la 1918. Pa­latul Societății „Clă­di­rea Româ­nească” (sau Adriatica – Trieste) și Pa­latul Societății „Agri­cola Fon­cieră”. Bijuterii arhitec­tu­rale, care ar face cinste oricărei mari capitale din Europa.

Clădiri decorate cu sculp­turi, deasupra cărora, ca niș­te coroane, au fost așezate glo­rietele, un fel de temple miniaturale, inspi­rate din antichitatea grecească. Glo­ria și memoria unor vremuri apuse. Două minunății, operele unor ar­hitecți școliți la Paris, Paul Smă­răn­descu și Petre Antonescu. Două co­mori, aflate azi în văzul tuturor, și totuși bine ascunse, nu doar de pe­licula cenușie a tim­pu­lui și a poluării care a acope­rit zidu­rile, ci și de o perdea groa­să de indiferență. O sin­gură plă­cuță se află lângă poar­ta de fier forjat, stră­juită de statui masive, a Pa­latului Agricola: Atenție, cade ten­cuiala. Alte două, pe „Clă­direa Româ­nească”: una mi­nusculă, dreptun­ghiu­lară, care ne a­nun­ță (greșit) că această clădire este monumentul is­toric „Pa­latul Agricola – Fon­cieră” și o alta, cu mult mai mare, decorată cu trei semne uria­șe de exclamare, care ne anun­ță că și aici cade ten­cu­iala. Iar cu asta, s-a oprit de­mersul autorităților pen­tru con­ser­varea trecutului. Însă aici, chiar aici, în drep­tul stației de autobuz și a clă­dirilor cu gloriete, e poarta de intrare în Centrul Vechi. Un loc cu baruri, cluburi, maga­zine și restaurante, kilometrul 0 al distracției, un spațiu aproape fără memorie, dacă n-ar exista, din loc în loc, grupurile de turiști străini în­soțite de ghizi. Îi văd pe strada Franceză și îi urmez în­deaproape, în speranța că am să aflu și eu, în lim­ba en­gleză, lucruri noi despre orașul în care trăiesc.

Istoria unui ișlic

„Strada pe care vă aflați este una dintre cele mai vechi din București”, spune ghidul și descrie un cerc cu mâna de jur împrejur. Cei 10 oameni aflați în grup, două familii, cu nepoți, părinți și bu­nici, urmează cuminți desenul aerian al mâinii și în­cearcă să descopere cu privirea ceea ce li se spune. „Sunt documente care o pomenesc din secolul XVI, cu numele de Ulița Mare. În secolul XVII, era cunoscută drept Ulița Ișlicarilor”, adaugă ghidul și tace. Mă prefac că fotografiez, doar ca să ascult cum s-ar traduce în engleză cuvântul ișlic. Dar nu, ghidul evită să-l traducă, asta pentru că, mă gândesc, mai în­tâi trebuie să știi ce înseamnă exact „ișlic” în lim­ba română. Folosesc telefonul pe post de dicționar: „ișlicul e o căciulă scumpă de blană sau de postav, cilindrică sau cu fundul pătrat, purtată de domni sau de boieri”. Ișlicarii erau, evident, fabricanții și ne­gus­torii de ișlice, pentru ca, un pic mai târziu, după revoluția de la 1848, cuvântul ăsta să rămână în limbă doar ca o caracterizare negativă pen­tru boierii conservatori, cu idei înve­chite. Trecutul are darul de a se desface în povești fa­buloase, pornind doar de la un singur nume de stradă. Ișlicul devine o metaforă care des­parte Bucureștiul de secol XIX în două părți aproape egale. Prima, cea fanariotă, de inspirație orientală, influențată de cultura și obiceiurile oto­mane, iar cea de-a doua, opusă celei dintâi, este calea europeană, din ce în ce mai influentă, odată cu ide­ile, idealurile și mo­delul intelec­tualilor pașop­tiști. Ghidul, însă, ca orice ființă de pe lumea asta obligată să recite o poezie, continuă impa­sibil, oco­lind cu grijă istoria: „în secolul XVIII, strada pe care ne aflăm era cunoscută drept Podul Mare din Curtea Veche. De ce „pod”? Pentru că obiceiul vre­mii era ca ulițele să fie pavate cu bârne din lemn.” „Oooh”, intervine oarecum dezorientată și cu un accent perfect britanic una dintre doamnele din gru­pul de turiști: „dar lemnele astea nu putre­zeau, nu adunau murdărie?”, întreabă ea, „ba da”, îi confirmă rapid ghidul, și explică mai departe că această stradă făcea legătura între palatul voievodal și Calea Mo­go­șoaiei. „După uriașul incendiu care a mistuit mare parte din București, în 1847, configurația străzii se schimbă, la fel și arhitectura. Se schimbă și numele, în cel pe care îl poartă și astăzi. Casele pe care le puteți vedea aici datează, în marea lor majoritate, de la sfârșitul secolului al XIX-lea, și, în linii mari, sunt tipice pentru felul în care era gândit centrul capitalei pe atunci: prăvăliile ne­gus­­torilor la parter și locuințele lor la etaj. Aici, se pare – adaugă ghidul, pe același ton impasibil – a locuit pentru o vreme și scriitorul rus Lev Tolstoi”. „Ooh”, punc­tea­ză aceeași doamnă din grup, apoi își fotografiază soțul de braț cu ne­poata și pășește ușor mai de­parte. Nu-i mai urmez. Rămân pe strada Franceză, colț cu Muzeul de Isto­rie, ca să-mi imaginez, măcar un pic, cum s-a plimbat pe aici când­va unul dintre cei mai mari scrii­tori care s-au născut vreodată.

Tolstoi pe strada Franceză

„Stătea, ca și mine, la geamul ei, rezemându-se în coate. Pe stradă a trecut o flașnetă și, când sunetele bunului și bătrânului vals, depărtându-se din ce în ce, s-au stins în sfârșit cu totul, fetișcana a oftat din adâncul sufletului, s-a ridicat și a plecat repede de la fereastră. M-am simțit dintr-odată atât de dulce trist, încât am zâmbit fără să vreau și am rămas multă vreme să-mi privesc felinarul, a cărui lumină era, când și când, acoperită de ramurile legănate de vânt, să privesc copacul, grilajul, cerul, și totul mi s-a părut și mai frumos ca odinioară”. (Lev Tolstoi, Jurnal, 7 iulie 1854)

În 1854, un ofițer rus, în vârstă de 26 de ani, Lev Nicolaevici Tolstoi, se afla în gar­­nizoană la București, așteptând să fie chemat pe front, în acele lupte care au rămas în istorie sub numele de Răz­boiul Crimeii. Bucureștiul se schim­ba­se, la fel cum și nu­mele străzii pe ca­re fusese încartiruit deve­nise Fran­ceză în loc de Ișlicarilor. Un Bucu­rești care ajunsese să numere în acei ani peste 100 de mii de locuitori, în care se deschi­seseră străzi și șosele noi, se amenajaseră grădini și parcuri la Cișmigiu, Herăstrău și Băneasa, se ridicaseră clădiri somptuoase în stil neo-clasic și hoteluri mari, după mo­del apusean, precum Hôtel de France, Hôtel zur Stadt Wien, Hôtel de Londrés sau Hôtel de St. Petersburg. Orașul era în plină mișcare și renunța, la pro­priu și la figurat, la straiele lui orientale. Toate tea­trele, restaurantele, cafe­ne­lele, cluburile, grădinile de vară și cofe­tăriile care apăreau în acei ani păs­trau stan­dardul de rafinament al unei capitale mo­der­ne. Trupe de teatru străine, circuri și orchestre de muzică figurau constant în programele sfârșitu­rilor de săptămână, semnul sigur că, măcar o parte din locuitorii orașului, desco­pe­riseră cam ce va să însemne bontonul prosperității. Apăreau bănci cu capital străin și o nouă pătură socială, firavă până atunci, alcătuită din avocați, medici și ingineri, șco­liți cu toții în occidentul acelor vremuri.

Pa­va­rea orașului cu piatră continuase pe scară largă, iar luminatul cu petrol lampant înlocuise, încet dar sigur, vechile șomoioage de paie îmbibate în păcură. Nu mai puțin de patru sute de birje de­ser­veau orașul în acei ani. În 1854, Bucureștiul era, probabil, centrul urban cel mai însemnat din în­trea­ga Peninsulă Balcanică. Însă pentru un scrii­tor, sau, în orice caz, pentru un scriitor cum a fost Lev Tols­toi, nu cinele stropite cu vin de Drăgășani și parti­dele de biliard de la localul vienezului Brenner, nici paharele de Clicqout la gheață de la Hôtel de France, nici măcar „Teatrul Mare” de pe Podul Mo­goșoaiei, nu puteau să-l mulțumească. „Mă plim­bam, ascultam muzică și mâncam înghețată”, avea să noteze, telegrafic, în jurnal. Într-o scri­soare din aceeași perioadă, trimisă mătușii sale, avea să mărturisească însă că „acest mod de viață, întrucâtva distrat, în totală trândăvie și scump, nu-mi place absolut deloc.” Nu, Bucu­reș­tiul acelor ani, acea mică minunăție în care se înfiripa prosperitatea apu­seană, n-avea cum să fie pe placul unui om nemulțumit că nu poate să scrie. Pentru Tolstoi – ca pentru toți oamenii de pe lumea asta care pot vedea cum ra­murile legănate de vânt ale unui co­pac acoperă lumina unui felinar – mu­zica unei flașnete și oftatul adânc al unei fete de la fereastra unei case de pe stra­da Franceză au fost și vor fi rămas lu­crurile acelea vii, imponderabile, sus­pen­date în cea mai minunată și desă­vârșită clipă de dulce tristețe. Amin­ti­rile ace­lea pentru care, atunci ca și acum, va merita mereu și mereu să trăiești.

Timpul unor mari maeștri

„Vai de sufletul zețarilor din tipo­grafia acum de mult răposaților Thiel și Weiss! Nu că ne sculam pe la zece și ne pomeneam la redacție pe la amea­zăzi, nici că tăiam cu foarfecile ori dădeam fițuică cu fițuică manuscript indescifrabil. Eram în păr pe la opt, ba adeseori chiar pe la șapte și aduceam fiecare în buzunar manuscript curat și citeț, căci Eminescu mai era pe lângă toate celelalte și de părere că slova proastă strică efectul. Mai aveau însă zețarii să aștepte până să puie mâna pe manuscriptul cel frumos. (…) Acum, Caragiali, adevărat mare ma­estru în ale citirii, citea atât cele scrise de noi, cât și ceea ce scria el însuși. Citea mai întâi articolul în întregimea lui, ca să ne putem da seama de «im­presiunea totală». Urmau asupra vederii generale discuțiuni, care se-ntindeau foarte departe, pătrun­zând din politică în economia națională, în etică și-n estetică, în scrutarea firii particulare a popo­rului român, a istoriei lui și a stărilor în care se afla azi țara, discuțiuni vii și variate care nu se mai pu­teau deci sfârși. Era lucru de frumusețe nespusă.”

Între anii 1877 și 1879, zețarii ziarului Timpul au fost cu siguranță martorii – buimăciți, neștiutori și, probabil, agasați – ai celor mai formidabile dis­cuții care au avut loc în istoria vreunei redacții de presă din țară. Pentru că niciun alt ziar, de atunci și până acum, nu s-a putut mândri cu o astfel de echi­pă redacțională: Mihai Eminescu, Ion Luca Cara­giale și Ioan Slavici au lucrat împreună, pen­tru doar câțiva ani, aici, la întretăierea străzii Lipscani cu Calea Victoriei, în locul în care astăzi se află un mic local care vinde hamburgeri. Istoria, în viziunea celor care ar trebui s-o aibă în custodie, este cele­brată, bineînțeles, doar cu o altă plăcuță plasată pe clădire, însoțită de data asta și de un portret al po­etului, de o cameră de filmat și de un inevitabil abți­bild al unei grupări neo-legionare. Plăcuța nu po­menește nimic despre Caragiale și Slavici. Gra­va­rea numelor lor ar fi ridicat, probabil, costurile peste bugetul alocat. Sau poate că orice plăcuță co­memorativă este obligată să păstreze un număr de semne. Sau poate că istoria literaturii române a început și s-a sfârșit odată cu Eminescu. Oricât de ironic ar suna lucrurile astea, sunt posibilități de luat în seamă atunci când vorbim despre cultură din perspectiva autorităților. În orice caz, trebuie să-i fim recunoscători lui Ioan Slavici. Datorită lui, portretele lui Eminescu și al lui Caragiale au fost așezate și gravate în memorie cu ceva mult mai durabil decât marmura: cuvântul scris cu dragoste. În paginile sale de amintiri, ceea ce se întâmpla atunci, la puțin timp după ce Podul Mogoșoaiei devenise Calea Victoriei, era asemănă­tor unui mi­racol. Nu un ziar se scria acolo, în locul acesta unde azi se vând hamburgeri, ci însăși limba româ­nă. Oamenii aceștia, atât de diferiți unul de altul, reușeau în acei ani să înfăptuiască o primă mare unire, cu patru decenii înainte de cea istorică. Nu doar personalitățile lor diferite, legate în acea redac­ție prin efervescența discuțiilor și năucitoarea frumusețe a prieteniei, au contribuit la asta, ci, în­tr-un fel aproape magic, locurile și obiceiurile din care ei au pornit în viață: Moldova lui Eminescu, Ar­dealul lui Slavici și Muntenia lui Caragiale. Atunci, în acei ani, în care Bucureștiul se așezase pe un făgaș care avea să dureze până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, sub privirile ne­pu­tincioase și disperate ale zețarilor, care așteptau bunul de tipar, o țară și o limbă începeau, în sfârșit, să fie înțelese. Era lucru, exact cum spune Slavici, de frumusețe nespusă.

„Când ne-ntorceam la redacțiune, era lapoviță și el călca pe ici, pe colo prin băltoace. Trecând peste strada Colții în strada Doamnei, la colțul că­reia se zidea atunci Palatul Creditului Funciar Rural, venea despre Poșta Centrală spre noi un om desculț și zdrențăros.

– Uite! grăi Eminescu, arătându-mi-l. Iată mi­ze­ria lumii în care ne trăim zilele. Răzămat apoi de unul dintre pachetele de cărămidă, care se aflau în drumul nostru, el își dete silința să se descalțe ca să-i deie nenorocitului aceluia încălțămintea sa.

– Ai căpiat, omule?, i-am zis. O să-i dai tu ghe­tele tale, dar rămâi desculț.

– Eu?!, răspunse el. De mine să nu-ți pese. Eu pot să umblu și desculț; dar el, săracul?!”

De la Lipsca la Lipscani

Miracolul acelor zile de la Timpul, la fel ca ori­ce miracol, nu a durat prea mult. Caragiale va ple­ca, va pleca și Slavici. Eminescu va continua de unul singur, între anii 1880 și 1881, în­tr-un alt sediu, aflat pe strada Co­vaci, unde astăzi se află un ma­gazin Mega Image, iar la începutul anilor 90 – în acea perioadă tulbure de după revoluție, în care Centrul Vechi era doar un labirint de străduțe rău fa­mate și case delabrate – aveau loc primele concerte de manele, în clubul patronat pe atunci de celebrul inter­lop Fane Spoitoru. Încă o dovadă, dacă mai era nevoie, că istoria este vie și spectacu­loasă, din orice unghi o vei privi.

Merg mai departe pe Lipscani, cu gândul la negustorii care călătoreau luni de zile din Lipsca prusacă, Leipzi­gul german de astăzi, ca să aducă aici, de pildă, oglinzi venețiene sau posta­vuri de Flandra, toate acele lucruri care aveau să schimbe pentru totdeauna, nu doar moda fanariotă a ora­șului, ci și mentalitatea lui. Trec mai departe de bijuteria arhitecturală, îm­bibată azi în parfum de narghilea și ticsită cândva de prăvălii cu delica­tesuri și bijuterii, a pasajului Macca – Villacrosse. Ocolesc încet uriașa clădire a Băncii Na­ționale, cândva cel mai mare han-for­tăreață pe care l-a avut Bucureștiul, hanul Șerban Vodă. Îmi imaginez zumzetul uitat al negustorilor bulgari de postavuri, de pe strada Gabroveni, forfo­ta primilor valutiști de pe strada Zarafi, pe fierarii de pe strada Covaci, pe băcanii, blănarii, căldărarii sau șepcarii de pe străzile care și-au păstrat aceleași nume, harna­șamentele șelarilor de pe Șelari, mi­rosul de pește, carne și zarzavaturi de pe strada Ha­lelor, toată acea lume pestriță, mereu în vrie, a unui mare oraș. Lu­crurile, de fapt, nu s-au schimbat azi atât de mult. Mă așez pe o bancă, în piața Sfântului Anton, doar ca să privesc splendoarea încă vie a celui mai bătrân lăcaș de cult din București, ctitoria de la 1554 a dom­nului Mircea Ciobanul, Biserica Curtea Veche. De aici a început totul. O sută de ani mai târziu, Bucu­reștiul devenea capitala Țării Româ­nești. Res­tul, exact așa cum se spune mereu, e is­torie. Închid ochii, ascult: orașul vuiește și acum mai departe.