Pășterii din Cioclovina

• În satele fără biserici din Munții Șu­rea­nu, paștele și vinul sfințit sunt aduse de la zeci de kilometri distanță, de niște oameni aleși anu­me pentru virtuțile lor. Un obicei stră­vechi, păs­­trat ca prin minune în Cioclovina •

„Hristos o înviat!”, spun cei doi oameni dină­untrul barăcii de lemn. „Adevărat c-o în­viat!”, spune omul care intră. Se închină, închide ochii şi primeşte din mâna lor, întocmai ca o împărtăşanie, paştele. Apoi iese: sunt alţi oameni care aşteaptă să intre în coş­melia asta micuţă, pe care o numesc stabor, să se în­chine şi să ia, ca pe o taină pe care n-au voie să o atingă cu mâna, pâinea sfin­ţită. Unul câte unul, un sat întreg aşteaptă la rând, într-o poiană, într-un loc care ar putea fi raiul: Cio­clovina.

De la căluşer la păşter

De când se ştiu a fost să fie aşa. Un sat în care mor­ţii sunt îngropaţi şi acum pe pajişti, la umbra unui copac bătrân, un sat în care urşii coboară în livezi oda­tă cu înserarea, un sat în care potecile da­cilor se ivesc la tot pasul din iarba înaltă, un sat în care peş­terile, Cioclovina cu Apă şi Cioclovina Us­cată, încă mai ascund bogăţii nebă­nuite, un sat care nu şi-a pier­dut cre­dinţa, deşi nu a avut ni­ciodată o biserică. Şi, pen­tru că n-au avut aceas­tă biserică, iar preo­ţilor le-a fost întotdeauna greu să ajungă până la ei, şi-au făcut-o singuri, sus, într-o poia­nă străjuită de cruci vechi de lemn, pentru ca cerul să ajungă mai uşor la pământ şi sa­tul să pri­mească Învierea.

Cei doi oameni dină­untrul staborului, cei care au adus vestea, cei care poartă bucuria şi paştele, cei ce au dreptul să atin­gă cu mâinile lor pâinea sfinţită şi să le-o dă­ruias­că şi celorlalţi, ca pe o împărtăşanie, sunt păşterii. Sunt oameni ca toţi cei­lalţi, gospodari ai satului, băr­baţi care până în postul Paştelui şi-au văzut ne­stingheriţi de treburile lor. Leontin Băluşe, trudind de luni până vineri la oraș pentru un salariu şi un rost mai bun pentru copiii lui, pentru ca apoi să se întoarcă în Cioclovina, la casa părintească, cu alte treburi – pădurea, fâneaţa, livada, animalele – ros­turi vechi, pe care le ştie de copil. Un om care nu vrea să plece de aici, deşi ştie prea bine cât de aspră e viaţa într-un loc atât de înde­părtat de cheagurile civilizaţiei. Miron Miclăuş, poştaş, singurul poştaş care a rămas să cutreiere co­clau­rile astea uitate de timp şi de lume din Platforma Luncanilor. Omul care, la 40 de ani, ştie mai bine ca oricine orice cătun, bătrân sau copil de pe întinderile astea nesfârşite de păşuni şi păduri, în care se ascund, ici-colo, risipite, tainice, mi­raculoase, casele. Târsa, Cio­clovina, Ursici, Lun­cani, Alunu. Aşe­zări pe care el, Miron poştaşul, le străbate în fie­care săptămână. Facturi, pensii, scrisori. Un me­sager al unei lumi care există în altă parte, și care ajunge, mai ales prin el, şi aici. A învăţat să nu se tea­mă de urs, de lup, de câinii de stână, de viscol, de furtună, de pus­tiu şi duhuri. S-a obişnuit: nu-i e greu, nu-i e urât, nu se plânge, nu are încotro. Ştie toate cărările, află toate po­veş­tile, necazurile, bucu­riile. Apoi se întoar­ce acasă, la soţia Dorica, la copiii Cristina, Mariana şi Marian. Nu se odihneşte nici acasă, nu are cum. Aici îl aş­teaptă și pe el lem­nele de tăiat, fâneaţa de cosit, ani­malele de hrănit, curtea de îngrijit. Le face pe toate, cu zâmbetul pe buze, nu-i e greu, nu-i e urât, nu se plânge, nu are încotro. „Aşa se face”. Şi aşa se face că fetele lui, de 5 şi 8 ani, şi băiatul, de 10, se fac mai mari, mai frumoşi şi mai liberi pe zi ce trece. În­­vaţă în co­mună, la Boşo­rod, iar sâmbăta şi du­minica sunt acasă, pe dea­lurile şi în li­vezile astea nesfârşite, care sunt toate ale lor, cât vezi cu ochii. O copi­lărie neîmprej­muită, în­tr-un loc care ar pu­tea fi raiul: Cio­clo­vina. Ăştia sunt oa­me­nii „aleși”, Le­on­tin şi Miron, bărbaţi în pu­tere, de aceeaşi vârstă, prie­teni din copilărie. Au colin­dat de mici îm­preună, au purtat prin cântece şi jocuri bucu­ria naş­terii Mân­tui­torului, au de­venit bărbaţi, şi-au făcut ros­turi şi o familie, iar acum, de ani buni, tot împreună, Leon­tin şi Miron au de­venit păş­teri. Drumul firesc de la copilărie la matu­ritate pentru doi prie­teni vechi, din satul Cioclo­vina.

Poiana Crucii

Doar că, pentru a deveni păşter, omul care aduce taina Învierii în sta­borul din poia­nă, lucrurile trebuie să ur­me­ze o rân­duială veche, datină fără timp, transmisă din ge­neraţie în generaţie, într-un sat care nu şi-a pierdut credinţa, deşi nu a avut ni­ciodată o bi­serică. Iar atunci când ai cre­dinţă, dar nu şi o biserică şi nici un preot care să ajungă la tine atât amar de drum, de câte ori ai nevoie, atunci când ceru­rile se deschid şi oamenii trebuie să pri­meas­că lumina, aici, în Cio­clovina, lucrurile se schimbă, iar credinţa tre­buie să-şi cro­iască alt drum ca să ajun­gă la oameni. Iar ei, oamenii, sunt cei care îşi hotărăsc aleşii, pe cei vrednici să poarte harul şi taina veştii, că cerurile s-au deschis şi Fiul lui Dumnezeu a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând. Iar harul şi taina nu pot fi ale oricui. Biserica e departe, prea departe pentru copii şi bătrâni. Iar când ale­şii lui Dumnezeu, preo­ţii, nu pot ajun­ge în sat, oamenii îşi aleg oameni, iar biserica, măcar pentru o zi, în Dumi­nica Mare a Învierii, devine o baracă mică de lemn, dintr-o po­iană care se numeşte Poiana Crucii.

Leontin şi Mi­ron, doi bărbaţi din Cioclovina, fiecare cu rostul şi familia sa, devin pentru un timp, pentru o zi, cea mai sfântă Dumi­nică din an, devin mai mult decât sunt, devin trimişii oamenilor întru taină, aleşii, păşterii. Iar ca să devină purtătorii de taină, cei care fac legătura între o biserică îndepărtată şi sat, ei, Le­on­­tin şi Miron, trebuie să fie altfel decât toţi ceilalţi oameni din Cioclovina. Mai vrednici, mai drepţi, mai curaţi. Satul se strânge laolal­tă. Nu contează că as­tăzi mai sunt doar „nouă căşi din care mai iese fu­mul”. Ar putea fi trei cum, la fel de bine, în vremu­rile de demult, erau mai bine de treizeci. Satul se strânge laolaltă la începutul postului mare, o în­tâlnire de taină, care îi adună pe toţi împreună pen­tru a vorbi, a cumpăni şi a alege. Se strâng la o masă, se în­chină un pahar de vin, iar aici, la masa asta, se refac rosturile străvechi ale lumii, firesc şi simplu, pentru că aşa se face, pentru că nu se poate altfel. Se vorbeşte limpede, se vorbeşte deschis. Ce a făcut şi cum a gân­dit fiecare om în parte, cum i-a fost viaţa, care i-au fost păcatele în ultimul an. Unul câte unul, oamenii sunt judecaţi cu bunele şi relele lor. O judecată care nu condamnă şi nu jigneşte, o judecată fără părtinire, o judecată a hărniciei, a cinstei şi a curăţeniei, toate lu­crurile care îl apropie pe om de Dumnezeu, toate lucrurile care te fac mai vrednic să-l întâmpini. La masa asta, într-un sat care ar putea fi raiul, Cioclovina, într-un ritual mai vechi decât timpul, cu un vin din care se soarbe încet, oa­menii îşi aleg oamenii care să îl întâmpine pe Dum­nezeu şi să-l aducă până sus, pe pajiştile lor de la hotarele îndepărtate ale lumii, oame­nii îşi aleg păşterii. De când se ştiu aici, din vremea bunicilor şi a bunicilor bunicilor şi mai bine, în fiecare an s-a întâmplat la fel. Un sfat de taină, ţinut târziu, după apusul soarelui, cu un vin care să îndemne la chib­zuinţă, care să alunge oboseala de peste zi. De când se ştiu pe lume, doar într-un singur an sfatul satului din Cioclovina nu a ajuns la o înţelegere, iar oamenii au plecat învrăjbiţi la ca­sele lor. În anul acela nu au fost aleşi păşteri, Învie­rea nu a ajuns în sat, oamenii n-au mai primit bucuria împreună, iar lucrurile s-au dus de râpă. „Nimic n-o mărs, parcă şi munca noas­tră era tot degeaba.” Abia în anul următor, satul s-a strâns din nou, oamenii s-au iertat unii pe alţii şi au înţeles că aşa nu se poate, fără păşteri. Şi-au strâns mâinile, au lăsat soarele să se ducă, să tot coboare până în adâncurile stâncilor în care se odih­nesc uriaşii, au ciocnit paharele cu vin şi şi-au ales iarăşi pășterii. Pe cei mai vrednici, mai drepţi şi mai curaţi dintre ei, pe cei din mâinile cărora vor putea primi din nou taina şi bucuria Învierii. Leontin şi Miron, oamenii aleşi de oameni ca să sfinţească locul, să-l aducă pe Dumnezeu aproape.

Aşa cum trebuie să fie

Odată ce ai fost ales, nu-i uşor să fii păşter. Viaţa ta se schimbă, trebuie să laşi viciile şi poftele deo­parte, trebuie să te cureţi pe dinăuntru şi pe afară şi să trăieşti altfel. Doar satul e mic, iar lumea te vede. Să ţii postul, să te spovedeşti şi să te împărtăşeşti, să mergi la toate slujbele, nimic rău să nu iasă din gos­podăria ta, pentru că lumea nu te-a numit degea­ba, iar un păşter trebuie să fie altfel decât cei din jur.

Pe Leontin nu l-am gă­sit acasă, erau zilele lui de lucru, departe, la oraş, dar Ion, tatăl său, ştie că pen­tru nimic în lume fiul n-ar stri­ca rânduiala, nu s-ar face de ocară. „Leontin e om cu frica lui Dumnezeu, nu-i om în toate satele astea să spună altfel de el. Aşa o fost de mic şi aşa o rămas şi acu’, când e mare. O ţi­nut tot postul, s-o spovedit şi s-o îm­părtăşit, o mers la toate slujbele. El îi păşter, iar io îs mândru de asta.” Pe Miron, însă, l-am găsit aca­să, trebăluind în curtea lui. Pe el, pe soţie, pe cei trei copii. S-a oprit din mun­că, a zâmbit, s-a arătat încurcat că l-am prins aşa, în toiul treburilor, m-a pof­tit înăuntru. Mirat şi stingherit de întrebările des­pre cum se face şi de ce se face ceea ce se face. „Că aşa se face”, spune şi ri­dică din umeri, simplu şi fi­resc, ca la un lucru de la sine înţeles. „M-or ales oamenii, acu’ îs păşter, aşa trebe să fie.” Nu e fală, nu e corvoadă, nu e nici che­mare lăuntrică. E simpli­tatea lucrului care trebuie făcut, pentru că aşa a fost să fie dintotdeauna. Poate că şi de asta, Miron e păşter de atâţia ani. Pentru că şi el, şi Leontin, au pri­mit lucrurile simplu, firesc, ca pe o îndatorire care face par­te din tine. Miron e păşter pentru că are credinţă simplă şi curată, nu se îndoieşte şi nu se mândreşte. Pentru că postul şi curăţenia pe care trebuie să le ţină îi sunt în fire. Cristina, fetiţa lui de 5 ani, mă priveşte cu ochi mari. Simt că pentru o vreme am oprit lumea în loc cu între­bările mele, că iscodesc şi încerc să aflu nişte lucruri pen­tru care nu există un răspuns, că scor­monesc mai departe, degeaba, în singurul răspuns posibil: „aşa se face”. Ca să a­jungi la răspunsurile pe care le cauţi în­tr-un sat cum e Cio­clovina trebuie, pur şi simplu, să te uiţi în ochii oamenilor, să le urmăreşti mâi­nile brăz­date de mun­că, să priveşti norii de ploaie care se la­să încet spre pă­mânt, să laşi tot ver­dele pădurilor să ţi se desfacă în inimă, să-ţi potriveşti încet respiraţia cu ceaţa care urcă pe dealuri. Apoi trebuie să zâm­beşti şi să taci. „Eu, cea mai bucu­roasă sunt când aduce tata paştele aca­să”. Cristina se uită la mine cu ochii ei mari. „Tot timpul mă în­treabă câte zile mai sunt până să aduc paştele. Nu mai are răbda­re”, îmi spune Mi­ron şi zâm­beş­te din nou. Nu mai e mult. În Vinerea Mare, Leontin şi Miron vor coborî la biserica din Luncani şi vor primi mai devreme decât ceilalţi creștini, vinul şi paştele sfinţit. Bunicii şi bunicii buni­cilor lor coborau pe cal. Ei vor merge în maşină. Lu­mea se schimbă, dar nu se schimbă atât de mult. Lu­cru­rile rămân la fel şi se fac mai departe cum trebuie făcute, oricâţi oameni ar pleca de aici, din oricât de puţine case ar mai ieşi fumul. Vremurile sunt altele, satul ăsta a rămas la fel. Aşa trebuie să fie! Fiul lui Dum­nezeu învie din morţi în fiecare an, iar bucuria asta trebuie să ajungă la oameni, trebuie să-i unească, trebuie împărtăşită.

Paşte şi lumină

„Eu, când o să fiu mare, nu vreau să fiu nici bogată, nici săracă, vreau să fiu perfectă”.

Claudia are opt ani şi, împreună cu sora ei mai mare, Ana, are grijă de gos­podăria preotu­lui din Luncani, atunci când el e ple­cat. Sunt mulţi iezi în curtea asta, şi toţi au câte un nume. Mi-i arată pe fie­care în parte, ăsta-i Albuţu, ăs­ta-i Botoşel, ăsta-i mai cuminte, ăsta-i mai ne­bun, ăla-i mai mâncăcios. Lu­cru­rile sunt aşa cum tre­buie să fie. Huhurezii care au început să uguiască pe dea­luri, pădurea care foşneşte, o lume încremenită, sim­plă, perfectă, lumea aşa cum a fost când s-a făcut, şi o biserică de lemn, ve­che, miraculoasă, în care cei care trăiesc din­colo de pădurile astea vor coborî ca să ia paşte şi lumină. Tim­pul trece încet, iar Ni­colae Stancu, pre­o­tul, încă nu s-a întors de la slujba din Târsa. Un sin­gur om care poartă credinţa în atâ­tea sate răsfirate, pentru o mână de oa­meni şi de case. Un drum neîn­trerupt al lu­minii pe care o aduce el, preotul. Iar îna­intea lui, au fost alţi preoţi care s-au încu­metat să pornească la pas pe coclaurile astea pus­tii, în că­u­tarea oame­nilor care îi aş­teaptă. Preotul nu mai ajunge, şi doar a plecat dis-de-dimineaţă, de la 5. Lumina se moleşeşte şi se du­ce încet, se face noapte aici, în Lun­­cani. Satele astea, Târsa, Lun­cani, Ursici, Alu­nu, Cioclovina, care îl aşteaptă pe el, pe singurul om care vesteşte bucuria Învie­rii, preotul. Iar dacă el nu poate veni, pentru că sa­tele sunt prea îndepăr­tate, vin ei spre el, aleşii lor, păş­terii, pentru a primi şi a duce mai de­par­te ceea ce un singur om nu poate face într-o sin­gură zi. E de­ja noapte târzie când pre­otul ajunge acasă. Îl aş­teaptă oameni la spo­ve­danie, îl aşteaptă Mi­ron, păşterul, îl aş­teaptă Ana şi Claudia, îl aşteptăm noi. „Doamne ajută!”. Preotul soseşte, intrăm împreună cu el.

Un om pentru cinci sate

Nicolae Stancu nu mai simte oboseala, a ajuns în punctul acela în care s-a ri­dicat deasupra ei. Min­tea, trupul şi sufletul i-au dat dezlegarea de a zâmbi şi a accepta, firesc şi sim­plu, tot ce i se întâmplă. A ajuns de dimineaţă în Târsa, a ţinut slujba, apoi a colindat satul, să spo­vedească şi să împărtă­şească pe toţi cei care nu au ajuns în bise­rică. E săptămâna mare, săptă­mâna patimilor, iar oa­menii, toţi oamenii de aici, vor să ajungă la preot sau vor ca preotul să ajun­­gă la ei. Greu. „E o nevoire pentru care tre­buie să fii făcut, pentru care trebuie să ai chemare, pentru că altfel n-ai putea răzbi”. Iar el răzbeşte, pentru că aşa e făcut. Le spune oamenilor că în credinţă nu există scurtături, că trebuie să treci prin toată înţele­gerea şi nevoirea unui post ca să ajungi la împăr­tăşanie şi spovedanie. Ştie şi el, la fel de bine, că în satele astea răsfirate, fă­ră cimitire şi cu prea puţine bise­rici, oamenii îşi croiesc credinţa după ne­voile lor imediate. Îi înţelege şi în­cear­că să le vină în întâmpinare, să lege credinţa lor veche de cea a bisericii, să ridice o punte, să nu lase lu­crurile să se surpe. De asta îi şi pri­meşte pe păş­teri mai devreme, în Vi­nerea Mare, le dă paştele şi vinul sfin­ţit, îi binecu­vântează şi lasă da­rurile lui Dumnezeu pe mâna lor, pen­tru ca din mâna lor, doar din mâ­na lor, şi ceilalţi oameni din Cioclo­vina să primească taina.

Bucuria care va rămâne

„Hristos o înviat!”, spun cei doi oa­meni dinăuntrul barăcii de lemn. „Ade­­vărat c-o înviat!”, spune omul care intră. Se închină, închide ochii şi primeşte din mâna lor, întocmai ca o împărtăşanie, paştele. Apoi iese: sunt alţi oameni care aşteaptă să intre în coşmelia asta micuţă, pe care o numesc stabor, să se închine şi să ia, ca pe o taină, pâinea sfinţită. Unul câte unul, un sat întreg care aşteaptă într-o poiană, într-un loc care ar putea fi raiul: Cioclovina. Leontin Băluşe şi Mi­ron Miclăuş, păşterii, au împărţit paştele tuturor oa­menilor din sat. Oamenii ies afară, în Poiana Crucii, bătrâni, tineri şi copii, toţi oamenii care au mai ră­mas să locuiască în cele nouă case ale satului. Sunt mult mai puţini acum decât erau odată, dar lu­cru­rile nu se schimbă, lucrurile au rămas la fel. „Păş­teriul” a fost împărţit, păşterii au făcut ce trebuia să se facă. Aici, în poiana asta de la hotarele lumii ştiute, raiul s-a coborât pe pământ, iar lumea s-a strâns laolal­tă, să-l întâmpine. Sunt toţi aici, viii şi morţii deopo­trivă, pentru că sub iarba înaltă, la umbra copacilor bătrâni, odihnesc bunicii şi bunicii bunicilor. Unii dea­­supra, ceilalţi dedesubt şi, împreună cu ei, odată cu va­sele ce sunt spălate în pârâul ce izvorăşte din peş­­teră, odată cu cojile de ouă ce sunt lăsate să plu­tească spre vale, se trezesc, aşa spune satul, şi uria­şii. Uriaşii, viii şi morţii, vestind împreună Învie­rea, bucurându-se împreună de facerea şi refacerea lumii celei dintâi. Soarele se va duce şi va răsări din nou, oamenii se vor întoarce în poiană şi se vor bucura mai departe. Vor mânca şi vor bea, vor cânta şi vor povesti, vor împărţi totul. Apoi iarăşi şi iarăşi, trei zile la rând, trei zile în care lumea se va opri în loc, trei zile, o viaţă întreagă, de fapt, în care bucuria va rămâne.

„Hristos o înviat! Adevărat c-o în­viat!”