Febra aurului

• Aurul Dacilor e unul din marile seriale ale is­toriei. Strălucirea lui a bântuit nu doar min­țile unor aventurieri dornici să se îmbo­gă­țească, ci și mințile unor regi și împărați care și-au fo­losit puterea și forța pentru a ajunge la el. Cele mai mari lovituri s-au dat în perioada Imperiului Habs­burgic, care și-a întins stăpânirea asupra Tran­sil­vaniei, vreme de sute de ani. Trans­formate în „exponate”, co­mo­rile dacice afla­te în mu­zee­le din Viena sunt doar o părticică din ceea ce s-a luat. Un scurt epi­sod din serialul „Co­morile lui Decebal” •

Urma aurului

„Vezi culmea aia de sus? E Căprăreața! Acolo au fost găsite, cu detectorul de metale, zece dintre brățările dacice de aur. Vorbim de anii 1999-2000, când căutătorii de comori dispuneau deja de mijloace tehnice avansate. Sunt primele mari descoperiri de tezaure dacice în zonă, după o pauză de fix două secole! Probabil că și în veacul al XX-lea au fost descoperiri, când s-a lucrat la pădure. Numai că, din cauza presiunii statului – Miliție, Securitate… – e foarte posibil ca tezaurele să fi fost mutate mai aproape de casă, ba într-o grădină, ba pe sub niște stejari sau pruni. După ’90, când au­toritățile n-au mai fost atât de restrictive, tezaurele au început să fie scoase la lumină, nu fără imixtiunea unor instituții de forță. Începuse epoca detec­toarelor de metale. Era mai profitabil decât să se sape. Căile de desan­gui­nare a patrimoniului na­țio­nal erau bătătorite”.

Pornesc alături de ar­heologul Mihai Căstă­ian pe cărarea ce duce spre Sar­mizegetusa Regia, ve­chea capitală a Daciei. Am bătut drumul ăsta de mai multe ori, dar când ai ghid un specialist, deta­liile se conturează, parcă, mai clar, fără ca aburul de mister ce tro­nează la Sar­mizegetusa să fie câtuși de puțin tulburat. „Culmea din față e așezarea civilă de la Sarmizegetusa. Trei kilome­tri până la cetate, avem câteva sute de terase cu case, gospodării și ate­liere. Ca să îți dai seama, orașul ăsta era locuit de 3-4.000 de daci, în an­tichitate”. Urcăm spre zona sacră de la Sarmi­zegetusa. Fiecare piatră pe care căl­căm a fost martoră a grandorii de odini­oară, din care cuceritorii romani și stă­pânitorii de după ei, austro-ungarii, no­rocoșii de ocazie și vânătorii de comori au răsfirat aurul dacilor, printre degete. „Can­titatea de aur pe care dacii au acu­mulat-o în cei 200 de ani de apogeu al regatului lor a fost mult exagerată de sur­sele antice. Pe la 1905, un istoric fran­cez a mai tăiat niște zerouri și a conchis că te­zaurul dacic ar fi însemnat 165 de tone de aur și 300 de tone de argint. Tot e mult! E o valoare mare! Apoi, resursele mine­rale exploatate au însemnat încă vreo 300 de tone de aur pe durata stă­pânirii romane și alte 600 în perioada medievală…”. Mai bine de 1.000 de tone de aur, din care peste 100 vor fi ajuns, rupând spatele cai­lor, pe vremea dacilor, până sus la cetatea lor, în Sar­mizegetusa!

Kosonul lui Erasmus și brățara lui Martinuzzi

„Pe calea trădării, o parte din tezaurul lui Decebal e luat de romani. Dio Cassius spune că o parte din valori au fost îngropată sub apa Sargeției. Bunurile care puteau fi afectate de apă, lucrurile mai fine, au fost adăpostite de daci în peșterile din munți”, spune Mihai Căs­tăian. Dar romanii nu se bucură prea mult de stăpânirea boga­ți­lor munți ai daci­lor. Cine știe dacă nu cumva chiar în timpul stăpânirii lor ori imediat după re­tra­gerea precipitată din timpul lui Aurelian, niște băștinași, la curent cu legendele zonei, ori niște urmași ai dacilor liberi din nord, nu vor fi fost primii care au în­ceput să scormo­nească în jurul vechii cetăți în căutarea unor comori scăpate de vigilența cuceri­torilor…

În orice caz, cea mai veche des­coperire a unui te­zaur pe teritoriul Transilvaniei apare abia în cronica lui Gheor­ghe Şincai. El re­produce un hrisov în care scrie că, în 1471, „spălă­torii de aur, lângă crăiasca cetate a Sebeşului, în locul unei cetăţi bă­trâne şi stricate, sumă mare de gal­beni amestecaţi, mai mari şi mai mici, cu ceară înveliţi şi îngropați, ar fi găsit din întâmplare”. „Ște­fan Bathory, vo­ievodul Tran­silva­niei, le ia tezaurul celor ce-l găsiseră și le lasă doar ceara”, se amuză Mihai Căstăian. În virtutea drepturilor medievale, Bathory ar fi trebuit să dea mai departe comoara Regelui Ungariei. Nu o face! Coincidență sau nu, voievodul moare la scurt timp după ce intră în posesia te­zaurului. Nu se știe ce s-a întâmplat până la urmă cu aurul; Şincai ne sugerează însă că „mâzga familiei Bathoreş­tilor, care au stă­pânit Ardealul mulţi ani, din comoara aceasta s-a tras”. „Se înfiripase deja o piață a anti­chităților. Suntem în epoca Renașterii, când apar primele colecții numismatice ale eru­diților vremii. Un indiciu că spălătorii de aur ar fi găsit kosoni lângă Sebeș e faptul că, după vreo 30 de ani, celebrul Erasmus din Rotterdam ne lasă o descriere fidelă a unei astfel de monede. Nu înțelege inscripția – dar spune că nu e nici latină, nici limba elină, nici limba evreiască”.

Șerpii de aur

La 1543, în apa Streiului e găsit un nou tezaur, din care fac parte și „șerpi de aur”, faimoasele brățări dacice cărora li s-a dus faima în lumea largă. „În râul Sargeţia, nişte pescari români au zărit ceva sclipitor pe fundul apei şi au scos de acolo o grămadă de galbeni. Au dat de o boltă de zid sub apă şi, căutând sub ea, au găsit mulţi galbeni. Zvo­nindu-se la Alba Iulia despre această des­coperire, numaidecât cardinalul George Mar­tinuzzi, conducătorul de fapt al Ardea­lului, a ordonat prinderea pescarilor, apoi, căutând sub bolta de sub apă, a mai găsit multe mii de galbeni”. Dar cardinalul nu se bucură prea mult pe seama comorii. Când află de avuția ce i s-a ascuns, Împăratul ordonă pedepsirea cardina­lului, care e ucis cu sălbăticie în cas­telul de la Vinţu de Jos. „Iată cum a sfârşit călugărul cu răpirea (tezau­rului) de la români”, spune Șincai. După toate grozăviile întâmplate, vreo 200 de ani nu se mai aude nimic despre comori prin Transilvania…

Visul iobagului din Chitid

Am ajuns la intrarea în zona sacră de la Sarmizegetusa. Câțiva stropi de ploaie dau putere culorilor de început de primăvară. După lucrările din ulti­ma vreme, situl arată mai bine ca oricând. E drept că poveștile lui Mihai Căstăian înalță zidurile mărunte de azi, urcă spre cer colonadele vechilor tem­ple și populează locul cu personaje pe care le vezi plutind aievea, ca aburii pădurii după ploaie. De unde stăm, din inima zonei sacre, isto­ricul îmi arată, de jur-împrejur, locurile pe unde se zice că s-ar fi găsit comori, mai încoace sau mai demult. Chiar pe aici, pe dealuri, se afla cu treabă și badea David Albu din Chitid, când, furat de-un somn de-amiaz’ la vremea coasei, are un vis care schimbă cu totul nu doar viața sa și a sătenilor din zonă, ci și a Sarmizegetusei. „În preajma Răscoalei lui Horea, iobagului bătrân i se arată în vis «un om vrednic, alb, înalt», care-l îndeamnă să urce la paltinul de lângă Tău, de unde să coboare drept la pârâu, până la Cheie, de unde să meargă spre miazăzi. Din cele găsite, să ia ce-i place, dar să nu destăinuie nimic altora. David Albu reface traseul «vedeniei cerești» și găsește o stâncă abruptă, cuprinsă de o mare lumină, „de parcă, presărată cu paie, ar fi aprins-o cineva”. Observă o crestătură în stâncă, urmată de altele, și urcă până ce o mare piatră îi ţine drumul. Acolo dă peste „tencuială şi semen de muncă omenească”, apoi, de după nişte cărămizi vede înăuntru o masă rotundă, dom­nească, din aur, într-o parte răzimat cu coatele pe masă un bărbat tot din aur, în faţa lui o figură muierească toată din aur, în dosul acesteia o mare grămadă de galbeni, iar în spate, o grămadă încă mai mare din argint. Banii de argint erau mai mari cât o palmă! La un an distanță, David Albu i se destăinuie preotului său, Dimitrie Cerbiceanu, căruia îi cere sprijinul, «căci locul e tare strâns făcut, acolo nu poate pătrunde decât un om». Preotul îi promite că la praznicul Sfintei Marii Mari, care urma, va ţine slujbă şi apoi va pleca cu el în munte. Albu îi propune ca recompensă, pentru predarea comorilor visteriei regeşti, «să rugăm pe Maiestatea Sa, ca satele Chitid, Ocolişul Mic şi Boşorod să nu mai slujească la stăpânul pă­mântului». După ce spune toate astea, David Albu moare subit: tocmai transmisese secretul comorii, împotriva interdicţiei duhului ce-i apăruse în vis…”. Abia la 1787, preotul Cerbiceanu din Chitid, însoțit de nobilii Ioan Balika din Chitid și Ladislau Naláczy din Streisîngiorgiu, împreună cu iobagul Ianeș Andrioi, ajung la Grădiștea Muncelului, la ruinele din munte. „N-au găsit peştera din vis, şi-atunci au căutat comoara în jurul ruinelor. Au găsit «nişte stâlpi rotunzi de piatră» sau «butoaie de piatră», adică chiar bucățile din coloanele de an­dezit ale sanctuarelor lângă care stăm noi acum, și un «câine cu gura deschisă», care putea să fie un stin­dard dacic, un «draco», sau un basorelief din piatră…”. Popa Cerbiceanu și însoțitorii săi devin, ast­fel, fără să-și dea seama de importanța desco­perii, primii „arheologi” de la Sarmizegetusa!

Comoara din scurmătura porcilor

„Tot ce-ți povestesc e documentat într-o anchetă realizată în 1803, de către procuratorul fiscal al domeniului Hunedoarei, Paul Török, sesizat de descoperirile de comori din Munții Orăștiei, de pe domeniile statului”, mă lămurește ghidul meu. Cu doar un an înainte, Ilisie, copilul iobagului Arimie Popa din Ocolișu Mic, și copilul preotului Gheorghe Popa din Vâlcelele Bune pășteau porcii pe muntele Ceata când, din scurmătura porcilor, o monedă de aur îi orbește, sub soarele după-amie­zei. O iau și i-o arată, la colibă, lui Arimie. După plecarea oame­nilor din munte, la Sfântul Mihail, Arimie Popa urcă la fagul arătat de fiul său, sapă cu râvnă și află 264 de monede de aur de tip Lisimach! „În partea aceea e Curmătura Cetei! E și azi un loc acolo, care se numește «Groapa cu galbeni»”, îmi arată arheo­logul un loc, deasupra fagilor, zvelți precum colonadele de andezit ale dacilor, ce țin în spate, ca-ntr-o ca­tedrală, bolta cerului. Sarmi­ze­getusa chiar are so­lem­nitatea unei catedrale, iar po­veș­tile lui Mihai Căstăian încarcă locul de și mai mult mister.

„Cu teama că celălalt copil va da în vileag locul descoperirii, Arimie mai merge singur de două ori la Ceata și mai află 300 de monede. Tră­dat de un vecin, fuge într-un suflet la mo­ne­tăria din Alba Iulia, unde predă 280 de monede. Între timp, vestea descoperirii comorii se răs­pândește și mulțime de țărani iau calea mun­telui, în Aprilie 1803. Descoperirile ali­men­tează entuziasmul popular, iar comerțul cu mo­nede atrage atenția autorităților. Preotul Gheor­ghe Popa din Vâlcelele Bune, părintele celuilalt băiat, pleacă și el, pe 16 Iunie, întovărășit de mai mulți prieteni, printre care și Ianeș Andrioi, căutătorul de comori de la 1787, care știa po­vestea lui David Albu. La ruinele de la Gră­diștea Muncelului caută în zadar, nu găsesc ni­mic. O iau mai sus și, deasupra unui izvor, la rădăcina unui fag, descoperă 408 monede de aur de tip koson. Preotul ia legământ de la în­soţitori să nu divulge secretul comorii. În săp­tămâna următoare, grupul se mărește la 13 oa­meni. A doua expediție scoate la iveală doar 35 de monede „pe Godeanu, pe o muchie, la rădăcinile unui fag tăiat, între două pâraie, la adâncimea de o palmă de pământ”. Popa Gheorghe împarte co­moa­ra, fără să le dea în­soţitorilor şi din prima descoperire. Bucuroşi chiar și așa, oamenii merg la cârciumă, unde se scapă la vorbă, după un deț de răchie. La au­zul grozăviilor legate de comori, țăranii din Oco­lişul Mic se grăbesc nu­maidecât spre Grădiș­te. Li se alătură şi cei din Scaunul Orăştiei şi din părţile Haţegului şi Hu­nedoarei. Lumea își lasă baltă muncile câm­pului în spe­ranţa că vor găsi „comoara” şi vor scăpa de obli­gaţiile iobăgeşti. E o mi­grație în toată re­gula, grupuri de oa­meni cu lopeţi, sape şi topoare merg apă­sat spre munţi, mai ceva ca la răs­coală! „Mul­ţime mai mare decât 6 sate laolaltă, şi toţi căutau bani”, spune un martor ocular, fără să exagereze o câtime! Cei mai mulți găsesc câte unu, doi „galbeni”, pe care îi vând de­grabă negustorilor armeni, evrei şi greci din Orăştie. O anchetă fiscală din anul 1803, arată că „28 de țărani din Vâlcelele Bune au găsit 32 de mo­nede koson, șase țărani din Ocolișu Mic au desco­perit 12 monede, două persoane din Vâlcelele Rele au aflat 4 monede, patru țărani din Grid au găsit 9 monede, patru țărani din Bretea Română au vân­dut 8 monede, cinci lo­cuitori din Chitid au vândut 6 monede, patru țărani din Bo­șorod au descoperit 5 mo­nede, iar trei săteni din Lun­cani au desco­perit 3 mo­nede”.

Caznele popii din Vâlcelele Bune

Alarmate, autoritățile aus­triece interzic orice săpături private pe domeniile Te­zaura­riatu­lui. Procura­torul Paul Török intră în acțiune: începe să an­che­teze des­coperirile de comori. Preotul din Vâl­celele Bune, Gheorghe Popa, al cărui fiu fusese de fa­ță la descoperirea „gal­benului originar” din scurmătura porcilor, în­cape pe mâna an­che­tatorilor imperiali. Le­gen­da spune că popa a găsit tezaurul lângă un izvor ce curgea din ruinele cetăţii, şi noaptea, împre­ună cu preoteasa, „fără ştirea celor care l-au însoţit la pri­ma descoperire, au dus acasă atâţia bani de aur cât au putut duce în spate”. Popa Gheorghe e an­chetat timp îndelungat la Orăştie, dar neagă că ar fi găsit comoara, ci doar câteva piese de aur pe care le-a preschimbat la negustorii din oraș. În fața încăpățânării popii, autorităţile recurg la o stratagemă: trimit o rudă a pre­otesei să-i spună că dacă nu va da toată co­moara, preotul va fi con­damnat la moarte. Dacă, însă, o predă de bu­năvoie, va fi eliberat. Ca să-şi salveze soţul, preoteasa predă întrea­ga cantitate de monede, iar popa rămâne să­rac, ca mai înainte. Blestemul nu se sfârșește, însă. După eliberare, Gheorghe Popa e călcat de nişte hoţi ce auziseră despre comoara des­coperită de el. Cu greu e salvat de la cazne de un vecin care îi alungă cu arma. Cu­noscând că, după legile ţării, desco­pe­ritorului unei comori îi reveneau două treimi din valoarea acesteia, Gheorghe Popa s-a dus în zadar de vreo 3 ori la Viena să-şi ceară dreptu­rile…

Tezaur în lut: inscripția cu ”per Scorillo”

În paralel cu anchetele, funcționarul austriac Paul Török cercetează locurile. El subliniază, pen­tru prima dată, în rapoartele lui, proporţiile impre­sionante ale ruinelor de la Grădiştea Muncelului. Influențate de faptul că niște lucrători de la Sibişel au găsit câteva monede Lisimach în apropierea ruinelor de la Grădişte, autorităţile comitatului sunt convinse că aurul se află în interiorul ruinelor, unde s-ar afla o veche monetărie cu tot cu rezervele ei de aur. În vara lui 1803, Török începe prospec­țiu­nile, cu zece muncitori, sub conducerea unui supra­ve­ghetor de mină de la Săcărâmb: „Oberhuttman” Bernard Aigler. Inspectorul Iosif Bodoki e de­semnat să întocmească rapoarte bilunare și să de­seneze piesele găsite. E nevoie de prezență mi­lita­ră, asigurată de un detașament de la Hațeg. „Re­zultatul investigațiilor și inventarierea descoperirilor se transformă, până la urmă, în mai mult decât o simplă vâ­nătoare de comori. Rapoartele trans­mise autorităților centrale îmbracă for­ma unor cercetări arheologice de pio­nierat!”, explică arheologul Mihai Căstăian. „Sunt cercetate ziduri și clă­diri, coloane și basoreliefuri, canale de piatră cioplită, blocuri de piatră fasonată, conducte ceramice, unelte de fier, piese de bronz, ceramică, sti­clă, cărbune și zgură, cuie mari cu ținte, monede de aur de tip Lisimach. Pe la mijlocul lui August, cea mai ma­re parte a muncitorilor săpători fug, din cauza condiţiilor mizerabile şi a plăţilor insuficiente. Campania de să­pături se încheie la final de Septem­brie, cu interdicția oricăror săpături pri­vate. Paza locului rămâne peste iarnă în sarcina gornicilor de pădure, pâ­nă la reluarea lor, în anul ur­mă­tor”.

– Și-au dat seama oficialii im­pe­riali că tocmai descoperiseră o mare cetate dacică?, îl întreb pe Mihai Căstăian.

– Lumea nu știa atunci că fuseseră daci pe aici. La 1575, Gaspar Heltai notează că mai sus, în Munții Orăștiei, este „un oraș în ruină”. Zidurile erau la suprafață, dar lumea nu știa ce era, de fapt, acolo. Încă de la primele săpă­turi, echipa lui Paul Török descoperă la Grădiștea de Munte niște materiale cu litere latine, fragmentul cu „per Scorillo”. din celebra relicvă ce ne-a rămas de la daci. Au mai găsit și niște basoreliefuri, cu convingerea că descoperiseră un oraș roman. O parte din monede erau de tip Lisimach – de fapt pseudo-Lisimach – și asta îi derutează și mai mult. Se gândesc că ar putea fi o cetate din veacul III î.e.n., peste care vin alte populații și, cu sigu­ranță, la un moment dat, romanii. Știu că undeva printre ruine, s-ar putea găsi niște te­zaure. Dar și asta vine de la descoperiri în­tâm­plătoare, de la ani­malul care râmă în pământ, de la ploaia care duce la o alu­ne­care de teren, de la o peșteră cercetată de un curios…

„Lumea ca-n zi de târg” la Grădiște

Întors de la Viena la mijlocul lui August, tezaurarul Prin­cipa­tu­lui Transilvaniei, con­tele Iosif Bethlen, mare ama­tor de istorie, nu­mis­mat, e entuziasmat de desco­pe­rirea tezaurelor din Munții Orăștiei, așa că ordonă continuarea săpătu­rilor şi decide dublarea sim­briilor lucrătorilor, la 36 de creițari. Török scrie un nou raport, în care men­ționează că în afara ruinelor de la Grădişte, în jur există și alte ruine, la Feţele Albe şi Piatra Roşie, precum şi şanţuri şi valuri de pământ în alte părţi. Așa ajunge la concluzia că ruinele de la Grădişte sunt parte dintr-un sistem defensiv complex, amenajat să apere fortificaţia de atacul unor inamici dinspre Strei şi Ţara Haţegului. Chiar dacă nu reuşește să le atribuie dacilor spectaculoasele ruine, intuițiile lui Paul Török sunt absolut remarcabile!

Dar nu se pune bine Paul Török să-și redacteze concluziile, după închiderea durei campanii de săpături, că sătenii invadează din nou ruinele din munți, ignorând interdicția sa. „Se deplasează cons­pirativ, răscolind din nou ruinele, mulțimile adunate lăsând impresia că la Grădiște se ține un târg mare. Între căutătorii de comori se remarcă lucrători boc­șeri de la forja de fier de la Sibișel. Frații Niculae, Ioan și Stan Romoșan, care și găsesc 966 de mo­nede de aur de tip koson în martie 1804, pe culmea de deasupra ruinelor de la Grădiștea Muncelului. Romoșenii caută să valorifice comoara, dar sunt denunțați și, de teama de a nu pierde recompensa cuvenită descoperitorului, predau comoara inspec­torului metalurgic de la huta de fier de la Sibișel, care îi anchetează. Alt grup de bocșeri găsesc 21 de monede koson în aprilie 1804, în zona Grădiștei Muncelului. Aceste descoperiri le întărește autori­tăților fiscale potențialul descoperirii de comori în preajma ruinelor de la Grădiștea Muncelului, fapt pentru care, în campania din 1804, sunt organizate ample săpături la ruinele din munți, vreme de 6 luni, cu mineri specializați, 20 de lucrători de la huta din Sibișel, precum și un fierar. Coman­damentul Militar al Transilvaniei trimite, la rându-i, 33 de ostași din regimentul cantonat la Orăștie. Dulgherii din Sibișel ridică barăci de lemn, iar șantierul e aprovizionat săptămânal cu alimentele cărate de opt cai”, povestește Mihai Căstăian.

Adevărata comoară

Stăm jos, rezemați de niște fagi bătrâni din pădurea ce a prins toată agitația de la 1804, când vechea cetate a dacilor era scormonită de circa 100 de oameni harnici, care căutau neostenit să deslu­șească tainele comorii. După o „expediție” de ju­mătate de oră pe teren accidentat, în afara zidurilor cetății, suntem pe una dintre terasele vechii așezări civile a Sarmizegetusei, pe marginea Tăului, acum secat, primul reper pe care arătarea din vis i l-a dat iobagului David Albu din Chitid. „Când a făcut traseul din vis, moș Albu trebuie să fi venit de pe dealul ăla”, îmi arată busola arheologul de la Mu­zeul din Orăștie. „Iar țăranii care veneau să sape după comori băteau drum lung din satele lor, pe o cărare din apropiere. Drumul ca drumul, dar apoi aveau de dat cu sapa «în orb», în speranța că de sub brazde le vor zâmbi câțiva galbeni”. „Culmea, în ciuda mobilizării tot mai puternice, oamenii Împăratului nu descoperă mari tezaure. S-au trasat șanțuri, s-au făcut observații, s-au luat probe, s-au desenat piesele importante, s-au făcut rapoarte. S-a descoperit bucata cu «Per Scorillo», întregită mai târziu cu bucata «Decebalus». În schimb, abia dacă au dat peste câteva zeci de monede! Nu săpăturile au adus banii mult căutați, ci anchetele! Când se declanșează anche­tele de la Chitid, de la Vâlcelele Bune, atunci apar sutele de monede. În ultimul său raport, înainte ca săpăturile să fie complet sistate din înalte dispoziții, Paul Török scrie: «Am descoperit 2.300 de monede de aur, în valoare de 13.000 de florini. Am cheltuit sub 13.000 de florini, deci n-am adus pagubă statului». Dar ma­rea comoară a fost găsită de Paul Török: Sarmizegetusa. Căutătorii de aur ai statului austriac dezveliseră, fără să știe, epicentrul civilizației dacice!”.

                                                   *

Din cele circa 4.000 de monede des­coperite în anii 1803-1804, nu s-au păs­trat decât câteva piese de tip koson în muzeele din Viena şi din vestul Eu­ropei, restul fiind topite în monetăriile impe­riului Habsburgic. La începutul anului 1805, șantierul de la Grădiștea de Munte este oprit definitiv. Un văl de tăcere cuprinde, pentru mai bine de un veac, ruinele din Munții Orăștiei. Din 1804 şi până în anul 1996, în actele oficiale ale statului Austro-Ungar şi, ulterior, ale Ro­mâniei nu mai apare nicio des­coperire de tezaure de aur în zona cetăților dacice din Munţii Orăştiei. Odată cu apariția detectoarelor de metale, febra aurului se transformă în curată nebunie: peste 100 de kilograme de aur din piese de tezaur ar fi fost sus­trase, după 1996, din Româ­nia, potrivit procurorului Augustin La­zăr, cel care a coordonat, în anii 2000, operațiunea „Aurul dacic”. Din cele 100 de kilograme de aur, doar un sfert au fost recuperate până în prezent.

Pagini realizate de