Zeul din Dobraia

În urmă cu mai bine de 3 ani, cotidianul britanic The Guardian publica un articol despre cele mai spectaculoase destinații de călătorie descoperite întâmplător. Pe lista celor 21 de locuri, pe care textul nu se sfia să le numească „fabuloase”, pe lângă plaje din Sicilia sau Croația, trepte de lemn din Norvegia sau minarete din Istanbul, figura și un cătun din Munții Cernei, Dobraia. „E atât de idilic încât aproape că mă așteptam ca zeul grec Pan să apară cu fluierul său”, scria Kate Eshelby despre experiența pe care ea și familia ei au trăit-o „în sălbăticia înaltă a Mun­ților Cernei”.

Dobraia este doar unul dintre cele 40 de sate ale comunei bănățene Cornereva. Unul dintre acele locuri atât de ascunse încât e puțin probabil să fi aflat de el. Cum, iarăși, e greu să fi auzit în viața asta de Cracu Teiului, Prisăcina sau Țațu. Doar Ineleț, cătunul legat de lume printr-o scară din lemn de tei, a că­pătat, cel puțin de o vreme încoace, o oa­recare faimă. Altfel, sălașele astea risipite, aflate cândva pe granița imperiului austro-ungar cu regatul, aceste mici oaze de viață cui­bărite sub piscurile stâncoase ale vâr­furilor Arja­na și Biliana, la aproape o mie de metri altitudine, au rămas mai departe comorile neștiute ale celui mai întins Parc Național din România (după Delta Dunării): aria protejată Domogled – Valea Cernei. Așezări care numără mai puțin de 50 de locuitori, aflate într-o izolare lucie, lipsite de asfalt, rețea electrică sau apă curentă. Ultimele re­dute ale unei vieți străvechi care s-a încăpățânat să rămână. Șiruri de oameni care așteaptă și astăzi ca din pădurile ne­sfârșite care îi acoperă să apară, la fel de mira­culos ca zeul Pan cu fluierul său, primă­vara.

Frai din Cornereva

Primăvara e acolo, ascunsă înă­un­trul unui cer mohorât. E doar o adiere, respirația uriașă a pământului reavăn de ploaie, un abur cald de iarbă încol­țită, un vânt uitat, blând, care dez­miardă ultimele petece de ză­padă, o mângâiere a unei iubite ne­văzute, visul acela de dimineață, în așternuturi cu­rate, prima geană de lu­mină cu puțin timp înainte ca lu­mea să înceapă din nou. Tot ceea ce simți fără să vezi, pre­simțirea unui miracol în miezul rea­lității, în mij­locul unei zile, încă frigu­roase, de martie. 30 de kilometri de asfalt în­gust și pustiu pe drumul jude­țean 608 dintre Teregova și Cor­nereva. Un drum care tot urcă încet, în ser­pen­tine înguste, spre izvoarele Ti­mișului, ocolind versanții vestici ai munților Țarcu și Go­dea­nu, dez­vă­luind fru­mu­sețea prea pu­țin știută a ba­ra­jului Poiana Rus­că, îndepăr­tând cu totul zgo­motul lumii din care am pornit. Sunt munți de jur împrejur: o liniș­te înaltă, rece, stâncoasă care se sfârșește odată cu primele case ale comunei Cor­nereva. Cobor din mașină cu sentimentul că, după atâta îndepărtare, viața asta cu farmacie, magazin, biserică, primărie e, în mod ciudat, doar o iluzie. O realitate aproape stridentă prin normalitatea ei. Pășesc pe culoarele umbroase ale primăriei, bat la o ușă pe care scrie Secretariat, mi se spune să intru, intru, spun cine sunt, de ce am venit, întreb cum e dru­mul până în Do­braia. Se­cretarul Ștefan Ioan Lozici face o pauză, mută un do­sar de pe o parte pe alta a biroului, îmi răs­punde că se poate merge. Închide și deschide o mină de pix, repetă: „merge. Nu e foarte bun, dar se cir­culă pe el. Cu ATV-ul se poate urca fără probleme”. Mai închide o dată mina de pix, o redeschide: „și cu o mașină mai înaltă merge. Problema e cu vremea asta; o plouat, nu știu cum o mai fi acum.”.. Lasă pixul deoparte, îl așază pe dosar. Îl întreb iar dacă de la Dobraia se poate ajunge până la Ineleț. „Se poate”, zice domnul secretar, „pe jos sau cu ATV-ul. Aveți ATV?”, mă întreabă și el. Mă gândesc cum ar arăta o călătorie de la București până la Cornereva pe un ATV. „N-am”, răspund, „dar oamenii care locuiesc acolo au?”, „nu prea au”, spune iarăși secretarul, caută o hârtie, o citește preț de câteva clipe și ada­ugă: „dar au cai. Când mai coboară la noi, la pri­mărie, o dată, de două ori pe an, vin călare. Mereu au venit călare. Sau pe jos unii. S-a mers mult pe jos la noi. Încă se merge așa. Înainte de revoluție, în toată comuna erau 27 de mașini. Dar drumurile erau așa de rele că riscai să le strici oricând. Și nici carburant n-aveai de unde să cumperi. Foarte greu se ajungea de aici la lumea mare. Până la barajul de la Rusca era drum de pământ și piatră, rău, abia mergeai vara, nu doar când era zloată sau zăpadă… Erau niște autobuze care făceau curse spre Hercu­lane sau Caransebeș, dar era așa o aglomerație înăuntru… Nu vreți să știți! Cum era să vii cu calul până la autobuz? Unde-l lăsai cât erai plecat? O luai pe jos, n-aveai încotro!

Acum sunt peste o mie de mașini în comună. Asta pe o parte. Că din 4274 de persoane numărate la recensământul din 1990, azi mai sunt 2700 și un pic. Iar în ăștia 2700 îi număr și pe cei plecați afară, la lucru. Când s-or întoarce, dacă s-or întoarce, nimeni nu știe, dar noi îi numărăm. Dar și așa tot scădem și scădem. În grupul din Dobraia ar mai fi cam la 60 de oameni. Iar în toate cătunele de sub munte, cam 150 cu totul. Tot izolați, da. Dar, știți, și cu infrastructura e o discuție complicată: că­tunele de care mă întrebați aparțin de Parcul Național. Nu poți interveni sau defrișa acolo după capul tău. E lege. Dacă faci drum de asfalt mai păstrezi oare lucrurile cum sunt? Că tu­riștii care vin la noi tot viața aia veche vor s-o vadă… De asta vă spun că lucrurile-s complicate. Ce putem face, facem. Punem pământ și piatră, ni­velăm, întărim malurile și dă, Doamne, să nu se stri­ce! Asta-i. Am avut un proiect cu consiliul jude­țean și acum aproape toate casele au panouri solare; lumină de un bec, de un frigider, de un radio. Cu apa îi mai rău, că în ultimele ierni abia ce a fulguit un pic. Seacă izvoarele și asta e o mare-mare problemă… Dar, să știți, de mers ajungem noi la ei mai des decât ei la noi. Sărbătorile când le ținem, tot în poienile de sub munte le facem. E așa de frumos vara acolo! Toți în păr ne strângem în Dobraia! Îi bucuria mai ma­re sus! O să ve­deți când ajun­geți. Cu ce ma­șină ați venit?”, mă întreabă secre­tarul. Îi spun. „Îi bună”, îmi zice, „n-aveți treabă până la Do­braia. Aveți grijă numa’ să nu se în­tunece”. Schim­băm numerele de telefon în caz că se întunecă. Ne luăm rămas bun. Merg spre ma­șină, mai întreb o dată un localnic cum e drumul până la Dobraia. „E frai”, îmi zice, „frai! Și cu Dacia ajungi până acolo!”. Spun un doamne-ajută în minte și pornesc spre satul Bogâltin, una dintre porțile de intrare spre lumea aceea neștiută, as­cunsă, înaltă, unde zeul Pan e totuna cu primăvara.

Ana și Maria în grădinile lor

De la 1432 e atestat satul Bogâltin. „Cătunele din munți trebuie să fie și mai vechi de atât”, mi-a spus secretarul primăriei Cornereva, „doar că viața de acolo n-a mai pus-o nimeni la socoteală”. Nu e pusă nici acum. Lumea aceea de sus, din munte, a ră­mas și azi unul dintre secretele cel mai bine păstrate ale României. Studiile etnografice, antro­po­logice sau istorice despre zona asta lipsesc aproape cu desăvârșire. Nici harta telefonului nu îmi e de ajutor. Drumul pe care mi-l arată se înfundă repede în pădure. Fac cale întoarsă spre Bogâltin. Trebuie să stau de vorbă cu oamenii. Oamenii vor ști mereu mai bine.

Ana Sorescu e în livadă. Are o foarfecă în mână, o basma albă pe cap, obrajii roșii, 68 de ani. Tunde pomii, curăță lăstărișul, îmi răspunde la salut, vine la gard, intrăm în vorbă. Îmi spune ce știu deja, că am greșit drumul, că cel bun e în altă parte, că se poate ajunge până în Dobraia, că pe bătrânii de acolo nu i-a văzut niciodată coborând, că atunci când îi e greu în suflet se gândește la ei „cum co­boară pe trepțile lor de lemn de la Ineleț până jos, la asfalt, pe Valea Cernei”. Că, uneori, închide ochii seara și îi vede așa, coborând încet, pe scări. Femei, bărbați, bătrâni, copii. Șiruri de oameni pe stânci. „Și atunci îmi fac o cruce și mă gân­desc iar: cum or sta ei acolo când mie mi-e greu aici?” Îmi mai spune o dată că îi e greu, oftează, apoi se face liniște, aici, la gard, liniște cât să aud toate păsările dintr-o grădină încă desfrunzită, înconjurată de jur împrejur de coaste împădurite și culmi îndepărtate de munți, liniște cât să simt primăvara care stă la pândă, liniște cât un om pe care abia l-am cunoscut să-mi povestească viața lui, aici, la gard, în satul Bogâltin din comuna Cornereva. „De 15 ani, bărbatul nu se mai poate ridica de la pat decât cu sprijinul meu. Am stat cu el prin spitale, luni și luni de zile. Copiii mi-or zis să vin la oraș, să stăm la ei, că ne-ar fi mai bine, că nu-i bine să duc singură tot chinul lui. Dar nu pot. Mai bine mi-i aici. De aici îmi iau ce îmi trebuie ca să duc mai departe ce mi-e scris să duc. Uite, din grădina asta. Uite, numa’ și cu foarfecele astea, că tai o crenguță, că plivesc buruiana, că ard uscăturile, că aștept. Ce aștept? Copiii mi-i aștept, primăvara o aștept. Numa’ asta și tot îi bun: că ies, că lucru, că mă salt de spate când mă doare și ascult câta păsările. Parcă fac curat pe dinăuntru când le aud, parca mi-o fost sete și am băut apă pe săturate. Că n-o mai fi iarna cum era odată, dar frig să nu mai cânte păsările tot îi. Și uite acum, cântă iar. O trecut iarna, știu și ele. Că-n mai, când dă floarea pe coastă, parcă nici nu-mi mai trebe altceva. Doar așa, mai pe după-amiaz, pâșa pân’ la magazin, să beau o cafea și să mai schimb o vorbă cu cine a fi pe acolo. Mă iau cu vorba, mai uit. Greu mi-i, da’ și Dum­nezeu ne dă să nu ne fie. Tu, om, tre doar să simți și să iei ce El îți dă. Că-ți dă. La toți ne dă. Gratis. Uite: că unde stai matale acum, mai în zori era o căprioară. Am ieșit din casă, am văzut-o, am stat pe loc. M-o văzut și ea. Am stat așa ochi în ochi, până când ea o plecat. Pâșa, nu speriată. Am intrat și eu în casă, să-i dau mâncare la bărbat, doc­to­riile, să-l țin să se miște puțin. Ăi, că și acum trebuie să mă duc iară. Înapoia, dreapta și tot în sus până la Dobraia!”.

Înapoia, dreapta și tot în sus, am întâlnit-o și pe Maria Ghergulescu. Tot la gard, tot cu foarfeca de tuns pomii în mână, tot o femeie trecută de 60 de ani de viață. Mi-a spus și ea că se poate ajunge în Dobraia. Că lumea s-a schim­bat, are mai puțini cai și mai multe ATV-uri. Că e văduvă acum, dar a pă­timit și ea cu soțul ei: un accident vas­cular urmat de 11 ani de tăcere. Că timp de ani a făcut naveta spre spitalul din Timișoara. De cele mai multe ori cu mașinile unor vecini sări­tori, alteori pe jos, apoi cu autobuzul acela ticsit de lu­me, „prin groape care te aruncau din­tr-o parte în alta până la Herculane”, iar de acolo, ore și ore de aș­teptare în noapte, cu un tren care pleca abia spre di­mi­neață. Aceeași viață de om po­vestită la gard. Același zâmbet când povestește des­pre copii: „Seară de seară băiatul de mi-e plecat mă sună la telefon, «ce faci, mamă, ești bine?», și eu îi spun că mi-s bine, niciodată nu mă plâng la el, oricât de greu mi-ar fi, și îl întreb și eu dacă el îi bine, îmi zice și el că-i bine, chiar dacă știu uneori că nici lui nu-i chiar așa de bine. Dar asta mă ține, îmi dă putere”. Îmi spune și ea că așteaptă „iarba să creas­că câta mare pe culme, unde am pământurile, s-o cosim, să ridi­căm căpițele. Acolo”, îmi spune, „e cel mai frumos. Acolo parcă fără griji mi-s mereu. Tot înainte în sus. Numa’ când vă întoarceți, să mai dați un pica pe la mine, să mai stăm poate de vorbă. Tot aici o să fiu. De acum mă știți”. Las Bogâltinul în urmă, pe Ana și pe Maria în grădinile lor, și pornesc mai departe, spre culmile unde se află Dobraia. Cerul e încă mohorât, dar lumea se va îmblânzi mereu când știi că ai unde să te poți întoarce.

Fetele ceții

Ultima urmă a vieții de jos e o fâșie îngustă de asfalt pe care poți urca preț de un kilometru. Apoi asfaltul se oprește, iar tot ce rămâne e o limbă de pământ care șerpu­iește, mai mult de 10 kilometri, spre Dobraia. Un fel de la revedere, să ne vedem cu bine, de aici ești pe cont propriu, te descurci cum știi. Asta dacă nu pui la socoteală casele răsfirate ale satului Cracu Teiului. În Munții Cernei, un crac e sinonim cu un pi­cior de munte: o ramificație pietroasă, care co­boară abrupt din culme spre poienile întinse, împrejmuite de păduri. Drumul – o cărare care tra­versează sin­gu­rătatea – a ajuns până sub crestele stâncoase ale Cernei. O singurătate îmblânzită din loc în loc de colibe din piatră. Văzut de sus, satul Bo­­gâltin e doar un fum alb, subțire, gata să se des­trame. O amintire a vieții ascunse într-un căuș de munți. Am trecut ho­tarul de dincolo: mă așteaptă o lume fără de sfârșit, tăcută, încă ador­mită, cu vârfuri îndepărtate, învelite de pături groa­se de ceață. O măreție încremenită în care nu pare să se mai afle nimic, nici măcar primă­vara, ci doar drumul ăsta îngust, de pământ moale, care se tot afun­dă, mult deasupra văilor, prin hă­țișuri, mai de­parte. Mașina rulează încet, ca într-un vis. Trebuie să o opresc. De pe altă culme se vede ve­nind o alta. Pe drumul ăsta nu e, și nu va fi nicio­dată, loc pentru două mașini. Aștept cât să văd cum foșnește ceața, cum norii își schimbă forma, mân­gâiați de vânt. Cealaltă mașina rulează și ea încet, cu viteza aceea incertă a visului. Trece pe lângă mine: oameni care mă salută. Îi salut și eu. E liber. Liber cât să pot merge mai departe. Mai de­parte spre un loc care se numește Dobraia, unde, deși nu mi se mai pare posibil, trăiesc oameni de veacuri și veacuri și veacuri. Pă­mântul e moale, se transformă în clisă, în ochiuri lungi și adânci de apă. Roțile se scufundă în ele, derapează, patinează în gol, se apropie de prăpastie, mașina se împot­mo­lește în noroi, apoi urcă cu greu mai departe. Drumul e din ce în ce mai rău. Mă gândesc la toți oamenii de aici care au mers pe jos vieți și vieți de-a rândul. Pe jos e cel mai simplu, va fi mereu, va fi ca întotdeauna. Cobor. O iau înainte, tot înainte, spre Dobraia.

Lazăr și casa de piatră

Un fum, un gard, o casă bătrână de lemn, o casă bătrână de piatră, un câine care mă latră și un om în grădină care mă privește lung și îi spune câinelui să tacă. Câinele tace, mă apropii de om, îi întind mâna, îi spun cine sunt, omul îmi strânge mâna, „Lazăr”, îmi spune și el. Lazăr stă în casă bătrână de piatră. În cea bătrână din lemn nu mai stă nimeni. „Doar oameni ca tine, pe care îi prinde noaptea pe aici și n-au unde dormi”. Casa lui din piatră e mai bătrână decât casa din lemn. „A din lemn are vreo sută de ani, asta a me poate și două. Da’ nu-i chiar a me. Aia a me e mai jos de aci. Ai trecut pe lângă ea, da’ n-ai văzut-o. E mai ascunsă, mai într-o văiugă, cu pământ mai puțin, mai rău. Asta-i a lui un uică de-a meu care mi-a dat-o să i-o țiu să nu cadă. Da’ tot o să cadă într-o vreme. Uite”, și Lazăr îmi arată cum s-a înclinat zidul de piatră, cum s-au căscat găuri în temelie, cum nu se mai închide ușa, cum șuieră vântul pe podelele de lemn. Oftează: „cum era odată nu mai e acum, dar cât mai putem sta, mai stăm. Pentru pământ stăm. Eu și femeia. Uite câta pământul e!”. Îmi arată pământul cu mâ­na. O mare de pământ. „Acu mai fac un gard, mai curăț. Abia mai încolo m-apuc să pun mărunțișurile: car­to­fii, ceapa, po­rumbul”. E un om îndesat, scurt și voinic Lazăr. Felul acela de om pus mereu pe treabă. Îl întreb ce-i lipsește. Ridică un pic fesul care îi acoperă capul: „nimic”, zice. „Sănătatea să ne-o da Dumnezeu, că de restul ne ocupăm și singuri”. Îl întreb da­că mai apucă să se vadă și cu alți oameni. „Apăi, cum nu?”, răspunde. „O tre­cut un copil ieri pe aici: uică Lazăre, o zâs către mine, ăla șe e? Era un dihor prins de câinele meu la găini. Mort dihorul. I l-am arătat. Hăi, mare e, mi-o zâs. Mare o fost, am zis și eu către copil. Acu trei zile iară, treșe un veșin cu mașina: Lazăre, măăa, io mă duc în jos, îți trebe ceva să-ți iau?

I-am zis de o pâine, de un ulei, de un orez. În rest, pe toate le am. Da’ așa-i la noi, aici, când se vede om cu om, mai răruț, așa, cum o fi; tră să stai un pic de vorbă, măcar că – șe mai fași? – uite, mă, bine – tot tră să zici acolo. Aia-i”. Lazăr își po­trivește iarăși fesul pe cap. Se uită înspre munți: „s-o băgat Biliana în ceață, iar stă la vorbă cu Arjana p-ascuns”. Vârfurile Cernei din apropiere. „Ca fetele”, zic și eu. „Ca fecele, da”, zice și La­zăr. „Mai e o și Stan­ca mai încolo, îi plin muncele ăsta de fece”. Râde: „în rest nu prea”. Îl întreb cum e viața în Dobraia. „Care Dobraia?”, îmi zice, „mai sunt două ore până acolo! Acolo am făcut școala. Îi refăcută școala, da’ pentru cine, că nu mai sunt copii? Aici e Poiana Lungă. Mai ai de mers câta până-n Do­braia!”. Soția lui Lazăr iese din casă să mă vadă: „Ăi! Să luați un bât când mereți, că-s câini”. Atât a avut de zis. Apoi rămâne, cu La­zăr al ei, amândoi cu mâinile ridicate de salut spre mine, în poarta casei lor bătrâne de două sute de ani. Îi simt cum mă tot ur­măresc cu privirea, până când drumul pe care pășesc spre Dobraia se afundă cu totul în pădure.

Cântec de dor  și liniște

Mă opresc să ascult. Primăvara e aici, înăuntru, nevăzută, un miracol ascuns în inima unei păduri uriașe. Un foșnet abia sim­țit de frunze uscate, aburul pământului, rever­berația scoarței de copac atinsă de cio­cul unei ciocănitori, un cântec neîn­trerupt de păsări care dezmiardă lumea, toată această liniște ca un ritual străvechi, ca o incantație menită să trezească du­hurile bătrâne ale vieții, ultimul vis al mugurilor înainte să se nască. Dragostea. Apoi, de undeva de foarte departe, ecoul stins al unui lătrat de câine și strigătul înalt al unui cocoș. Viața la care trebuie să ajung. Încă o oră, poate și mai mult, de pas gră­bit prin liniște. Doar că liniștea se oprește, înlocuită de un zgomot care se tot apropie până când o îndepărtează cu totul. Un ATV în pădure, doi tineri care se opresc mirați atunci când mă văd. „Unde mergeți?”, mă în­treabă, „La Dobraia”, le răspund. Schimbă în­tre ei o privire rapidă, „urcați”, îmi spun, „vă ducem noi acolo”. Atât și a fost de ajuns ca uruitul motorului să acopere lu­mea, iar distanțele dintre oameni să­devină, dintr-odată, mai mici. „Vreți să oprim și aici?”. Marius Blidariu, tânărul care își strunește ATV-ul prin pustiu, îmi arată o casă. „Îi știu pe oamenii ăștia, am fost coleg de liceu cu unul dintre băieți”. Oprim în dreptul unei case vechi, înalte, renovate de cu­rând cât să arate ca una nouă. Ultima casă, pro­babil, a satului Poiana Lungă. Ne întâm­pină oameni: o femeie și un bărbat și doi băieți aflați în floarea vârstei. Copii care n-au plecat. „Avem animale și pământ, la ce să ne dăm duși de aici? Nu ne așteaptă nimeni în orașele alea ale voas­tre”, zice Ilie, bărbatul familiei. „Poate niște fete pe băieți?”, îndrăznesc să-i spun doar ca să văd ce răspunde. „Fecele să urce ele! Sus e mai bi­ne!”, spune apăsat băr­batul, iar cei doi fii, unul de 19, celălalt de 24 de ani, confirmă tăcuți din cap. „Pământul ne ține. Încă ne ține. Și noi îl ținem pe el. Ținem unii de alții. El pe noi, și noi pe el. Așa o fo mereu, schimb: noi te grijim pe tine, tu ne grijești pe noi. Numa’ de la o vreme nu ne mai ascultă cerul. Tot nu plouă și nu plouă… Dacă ne seacă izvorul, se usucă toate și nici curent la casă nu mai avem, că de acolo îl luăm și pe ăsta: din apă. Dar ne-om ruga la cer să vie, că-i mai ușor să te rogi la Dumnezeu să ploaie decât de oameni să vină să-ți facă drumul… De miru’ lumii suntem cu drumul ăsta, pe cuvânt, bată-l în noroc de drum! Să-i faceți poză, să se vadă!”. „Oamenii primii”, zic, „drumul după”. Bărbatul zâmbește. Zâmbește și femeia lui. Le fac o poză, urc pe ATV și pornim mai departe, spre Dobraia.

„De la biserica asta începe Dobraia”, zice Marius și oprește ATV-ul. O biserică micuță, nouă, așezată pe culme, cât să aibă în grijă viața ascunsă de aici. Definiția simplă a ce va să însemne cu adevărat smerenia: o mână de oameni cuibăriți într-un munte uriaș, care s-au apucat, de unii singuri, să care pe cai, sau cu spatele, pietre, cărămizi, bolțari, tablă, ca să ridice un loc de rugăciune, un loc de în­tâlnire, un loc de botez, de nuntă și de moarte. Lec­ția străveche de îmblânzit pustiul. În dreptul bi­se­ricii se află câțiva butuci de fag și o pancartă mare, de tablă, pe care citesc: La Dobraia, în ținut Dum­nezeiesc, a crescut, a co­pilărit și a cântat dorurile ei și ale noastre, marea cân­tăreață de muzică populară a Banatului, Mariana Drăghicescu. Data nașterii, data morții. Poate că cel mai frumos oma­giu e atunci când dorul și cântecul încremenesc în liniște. Ca aici, sus, în Dobraia, lângă biserica asta singuratică. Marius oftează, își aprinde o țigară, își rotește mâna de jur împrejur, oftează din nou: „Vezi? Asta e! Inima mea! N-aș da niciodată ce e aici! Trăiesc în Austria de mulți ani cu nevasta și copiii. Lucrez ca un robot acolo. Ca un robot! Și abia când mă întorc acasă la mine, la poalele munților ăstora, în Bolvașnița, simt că trăiesc. ATV-ul ăsta e calul meu. Mă pun pe el și mă duc! Nici nu știu unde, mă crezi? În sus să fie, spre munți. Uite-te și tu ce e aici! Vezi?! Asta e tot ce-mi trebuie! Mă cheamă inima înapoi să mă întorc acasă. Să mă întorc de tot! Să țin două, trei, ani­male. Să crească copiii în liniște. Mi-am dat seama că nu-mi trebuie nimic altceva. Doar munții mei de acasă, înțelegi? Înțelegi?!”. Stinge țigara, pornește motorul, mă întreabă dacă vreau să mai mergem, că el mă duce oriunde, nu contează unde. Îi spun că vreau. Plecăm, trecem prin șanțuri, peste ochiuri de apă înghețate și petece de zăpadă murdară. Ul­timele urme ale iernii înainte ca viața să pornească din nou.

Mugurii de fluier

„Gazdă!”, strigă băieții în dreptul casei aflate sub școala din Dobraia. Un câine, apoi un bărbat, iar la sfârșit o femeie ies în calea noastră să ne salute. Câinele latră, bărbatul zice „Lazăr”, femeia spune „Ana”. Intrăm în vorbă. Vorbim despre iar­nă. „Nu mai e”, îmi spune bărbatul, „e tot spe­ria­tă, chinuită, o slăbătură, o aia, vai mama ei! Doi fulgi seara, doi fulgi dimineața, neaua subțire cât preșu’, un pic de frig și se topește. Nu-i iarnă asta, nu-i aia pe care o știu”. Îmi povestește despre cea pe care o știe. Sunt 20 de ani de când n-a mai venit. Șase luni de frig, cu zăpadă cât casa. „Nin­gea, o dădeam la o parte cu lopata, când mă întor­ceam unde curățasem, zăpada era la loc”. Și așa mereu, zi de zi. Îi întreb dacă veneau de jos, din Corne­re­va, utilaje să-i ajute. „Nu venea nimeni”, zice La­zăr, „nu venea nimeni”, zice și Ana. Dar în casa lor era cald și toate lucrurile, animalele și mâncarea erau unde trebuiau să fie. Sunt și acum, chiar dacă nu mai e zăpadă. „Dar acu, de o vreme, a început să vină lume. Străini, străini, tăt mai mulți străini. Ei se miră de noi, noi ne mirăm de ei. No iee, zicem noi, no iee, zic și ei pe limba lor. S-o schimbat lumea și se tot schimbă”, zice Ana, „dar să știți că la noi nu vinde cine stă, vinde cine pleacă. Și noi stăm. Cât ne-a ține Dum­nezeu aici, stăm”. Noi, însă, plecăm. „Să ve­dem cât ține drumul”, zice Marius și își turea­ză caii de la motor la maximum.

Drumul va ține cât vor și oamenii aici. Iar oamenii sunt, încă sunt, din Dobraia și mai departe, până în Prisăcina, Cracu Mare, Ineleț, Scărișoara, Țațu. Un drum cât un munte, un drum cât o poveste nesfârșită, un drum pe care mă voi întoarce odată ce primăvara va țâșni iarăși deasupra lumii cu tot verdele ei uriaș, ca un cântec vrăjit din fluier. Mă voi întoarce, probabil, la Ioana și Nistor Talpeș din Prisă­cina, doar ca să-mi povestească din nou cum s-au cunoscut, el tânăr pădurar ce avea în grijă, de unul singur, de 2240 de hectare de fagi, brazi, molizi și paltini, ea, o fată tânără, frumoasă, ajunsă cu oile sus, sub culmea Arjanei, înaintea întune­ri­cului, primăvara, el strigând-o uuuuui, fată, ea răs­punzându-i uuuuui, măăăa, iar muntele pur­tând eco­ul chemărilor lor de atunci și până acum, o viață. Voi asculta, în tihnă, în timp ce limbile unui foc vor mângâia umbrele înserării, cum vocile lor aspre, înalte, pline de dragoste îmi vor spune iar po­vestea fără de sfârșit a primăverii. „Primăvara îți spune singură când vine. Tu numa’ ieși odată cu lu­mina, miroși aerul și știi dacă e sau nu acolo. Când e liniște, o auzi cum foșnește, pitită ca pasărea-n cuib. Are un vânt al ei primăvara. Și o altă umbră pe pământ. Dar cel mai bine la miros se simte. În zori se simte și sara, după asfințit: tragi aeru-n piept și simți mugurul înăuntru, cum dă să plece. Și pă­sărea cântă alt­fel atunci, că ea mai bine ca tine simte. Și tu doar asculți, și miroși, și știi. Vine”.