Într-unul dintre cele mai vechi sate din Mărgi­nimea Sibiului, Tilișca, Babu Ionică stă la răscruce de drumuri, în dunga râului. E trecut de amiază, soarele de primăvară încălzește blând. Babu privește când în susul drumului, când în jos. Câte-un consătean care trece pe uliță îl salută, și el răspunde molcom. Privește râul. Privește cerul, apoi se uită atent la pomi.

­– La ce te uiți Babule? îl întreb.

– La ceva ce dumneata n-ai cum să vezi. Ceva ce-a fost și n-are să mai hie, în veci de veci.

– Cum așa?

– Păi uite așa… mă uit în susu drumului și io îi văd pe bătrâni, cum coborau cu cheptare negre cu blăniță de vidră și costume țărănești făcute în casă, cu șerpare de piele la brâu și clop în cap. O luau pe drumeagul ăsta ce ducea cătră Lunci, la o pășune de vite, unde se ținea Maialu. În Bârc, așe îi zicea la loc. Acolo venea și tineretu, și lăutarii cu gordun și vioară, cam la vremea asta. Doamne, ce se mai bea și se mai veselea și se bucura lumea! Iaca, mă uit cătră josu râului și le văd pe femeile din sat mergând cătră chiuă să spele. Țoli, desagi, șterguri, lipidee. Le spălau și le uscau, și desagii îi puneau ca noi pe cai și pe măgari, să urce cu ei la colibi, unde erau bărbații cu oile. Și unde vezi dumneata amu căși de zid, cu termopane și șosea cu asfalt, io văd cum se ri­dică colbu de la mii de oi printre cășile de lemn, tă­te acoperite cu șindrilă, că merg ciobanii spre Dea­lul Dorului, să apuce ori drumul Banatului, ori al Bărăganului. Aveau cojoc și opinci, și ăla le era tăt aco­perișul, din Oc­tom­vrie până în pri­măvară – dur­meau direct pe pământ, propteau trei bețe să agațe ceaunul, să facă de mân­care și o țâr de foc, și asta era tăt.

La Colibi

Babu Ionică e mare ca un urs. Are către 90 de ani. Nu mai merge cu oi­le, că nu mai poate. Dar încă poartă pe cap clopul de vechi cioban. Un clop micuț, fără niciun rost – nu îl apară nici de frig, nici de soare, doar arată cu mândrie descendența sa no­bilă, de cioban al Mărginimii Si­biu­lui. Șoseaua ce traversează Tilișca e aproape pustie. Casele nu par locuite la ora asta, stau imense și tăcute, stră­­lucind a mar­mură și inox. În li­niștea aceea se au­de pe asfalt, venind de departe, un cal mergând la pas. Ca o nă­lucă scăpată din amintirile lui Ba­bu Ionică, apare o femeie cu bro­boadă, țânând de dârlogi un cal cu desagi pe el.

– Să trăiești Mărie!, îi strigă Babu, și femeia răspunde dând din cap. Bătrânul se uită lung după ea și îmi explică:

– Îi Maria Mihai. Ea încă ține oi, încă ține vite și încă merge vara sus, la colibi. Aco­lo-i raiul! Înainte, tăt satul urca acolo vara, și acolo trăiam. Eram așa de mulți, că n-aveam loc unii de alții, oile se încurcau și câinii se încăierau. Încă mai am acolo freo 20 de hectare și coliba mea… da nu mai poci urca, spune cu năduf bătrânul.

Calul se aude tot mai încet și-apoi, și el, și femeia, dispar în zare și se aude din nou doar râul care curge lângă noi. Alți doi bă­trânei, soț și soție, ies la poartă și se așează pe o băn­cuță. Tot familie de cio­bani. Câi­nele îi urmează și se așea­ză la picioarele lor. Ca întot­deauna.

– Și ce mai vezi, Babule?

– Uite, pe firul ăla gol, dintre stâlpi, eu văd mulțime de rândunele. E plin de ele! Și cum ar fi acum, pe înserat, se pornesc toate să zboare jos, să anunțe ploaia și, Doamne, ce mai vorbesc și mai ciripesc în limba lor! Și ierburile de-aci, de jos, îs pline de flori, și ae­rul e cu fluturi în toate culo­rile pământului, că de ești co­pil, n-ai cum să nu te iei după ei, de drag! Ehe… cam așe o fo când făceam astu­pături la râu, să ne scăldăm în el… iaca la astea mă uit… Și mă văd și pe mine, tot așe, primăvara, cum îi acum. Șed chiar pe locu ăsta, îmi desfac cămașa la chiept, închid ochii și las, așe, soarele să pătrunză în mine. Și mare putere îmi iau de la el!

Ciobani de-ai lui Decebal

Ionică a Stogului este cel mai bătrân om din satul Tilișca. Mai are un pic și face o sută de ani. Când am bătut la poarta lui mare, ca de biserică, mă gân­deam că poate e la pat, poate mintea nu îi mai e așa limpede să își amintească lucruri…Da de unde! Mi-a deschis soția lui și m-a invitat în casă, unde bătrânul „avea treabă”: ba stătea nemișcat în fața ferestrei cercetând dealul din depărtare, ba ieșea grăbit în spatele casei să privească pomii, de parcă atunci i-ar fi văzut prima dată. „Acu, că nu mai ținem animale, îi trebe la livadă! Nu mai poate, stă pe ghimpi, că cum și când înfloresc merii! Doamne, nu mă lăsa!”, îmi spune femeia, dar ca să nu stea degeaba nici ea, își ia andrelele și începe să meș­terească la un cio­rap – „Tre să dai de lucru la mâ­nuri…ce să faci”… În simplitatea lor și în liniștea casei, cei doi bătrâni sunt frumoși ca două icoane. Ionică mă măsoară cu o privire albastră, directă, de om trecut prin multe. Ca și cum mi-ar fi ghicit gândul, îmi spune: „Io îs cel mai bătrân din satul ăsta, dar mintea mi-e limpede și pot să vă spun. În primul rând, noi aici am fost ciobani de când îi lumea. Și aci, sus, unde e o căsulie a da­cilor, de îi spun cetate, și unde au găsit că făceau bani, să știți că de fapt tot ciobani erau. Ciobani de-ai lu Decebal. Așe că străbu­nicu lu tata o fo tăt cioban, iară tata o fo luat de nașu lui și dus în Crimeea, că era nevoie de om la oi. Știți ce i-a dat ca să meargă aco­lo? Cum a ajuns în Crimeea, pe loc i-a dat o sută de mioare! O sută! Simbrie! Și el, de la suta aia de mioare, a ajuns la o mie. Acolo l-a prins și pe Țar, și pe Lenin, și pe Stalin. Și aista din urmă, dacă ați auzit de el, l-a trimis în Siberia, unde a stat patru ani. Când s-a întors de acolo cu mama în Tilișca, aveau deja trei copii și eu am fost al patrulea, din opt. No, mintea mi-i bună, oasele s-or cam înmu­iat…”.

Ionică și soția sa trăiesc dintr-o singură pensie. Dar nu se plâng, îi ajută cei patru copii, pentru că și ei au muncit toată viață pentru ei – le-au făcut patru case, una dintre ele chiar în centrul Săliștei. Îmi arată, cu lacrimi de bucurie în ochi, fotografiile nepoților, îm­brăcați în costume tradiționale. Bătrâna îmi explică: „La noi tradițiile s-au păstrat. De exem­plu, de curând a fost prin­derea verilor. Știți cum e asta? Bă­ieții se prind veri între ei, și fetele văruțe. Copiii merg la biserică și se prind veri unii cu alții și apoi mănâncă grâu fiert cu ceva bun în el. Așa am făcut și noi și eu ziceam cătră prietena mea: «Cu cin te-ai prins văruță?». Și ea răspundea: «M-am prins cu tine, cu Dum­ne­zeu și cu colăcelul mieu!». Că aveam și câte un colăcel. De-asta sunt femei în sat cu care nici în ziua de azi nu ne spunem pe nume, ne strigăm: «Ce faci, varță?» De la văruță, înțe­legeți?”.

Unele tradiții s-au păstrat, alte­le s-au schimbat. Nu se mai merge vara „la colibi”, acolo unde oa­me­nii trăiau împreună cu vitele lor, până în toamnă, și oile nu mai sunt duse în transhumanță. Mulți tiliș­cani au cumpărat în Banat, în Dobrogea sau în Bărăgan, sute de hectare, și țin oile pe loc, în aceste proprietăți imense. Meseria nu s-a pierdut, dar astăzi tilișcanii nu mai merg „să gă­sească hotar”, adică să facă înțelegeri cu oamenii pe unde să treacă în transhumanță. Însă nimic din toate astea nu îl supără pe Ionică, așa cum îl supără că „vremea s-a dat peste cap”: „Domnu mieu, înainte, simțeai cum urcă pri­măvara dinspre câmpie înspre munții noștri. Că era trifoiu mare în Banat, da la noi, în Bârc, încă era zăpadă. Și dacă veneai cu oile mai devreme, să le feți aci, căutai valea dinspre soare, să nu zbiere oile de foame. Vinea un suflu prin pământ și îl dez­mor­țea încetuc. Puneai palma și îl simțeai. De-aia ie­șeau urzicile primele. Vânticelul cald urca și îl sim­țeai, îți dădeai seama după cum mirosea mai tare a flori noi și a iarbă, că se apropchie primăvara. Și odată vedeai că se înmoaie corcodușii, de le plez­neau florile în crengi. Se lumina cerul de florile lor ziua, în amiaza mare. Și imediat înverzea salca. Apoi merii și mai în urmă nucii. Uite-așa, urcai cu oile, după cum te conduceau pomii și vântul și căldura din pământ. Aveai după cin să te ții cu pasul. Amu… io alerg de la fereastră la grădină să văd ce înflorește și unde-i frunză dată, că toa­te se fac deodată și vara se năpustește peste primăvară și iarna nu-și mai găsește locul”.

Ionică stă la fereastră, așteptând primăvara. Soția lui pe pat, împletind o șosetă de lână. Dar nu m-au lăsat să plec mai departe, până nu mi-au dat câteva din merele lor. Mere mirosind a fân, a vară și a timpuri în care femeia trăia cu războiul de țesut în casă, în timp ce bărbatul era dus cu oile.

Frăția soarelui

Cu merele în straiță, am pornit spre „colibi”, spre raiul tilișcanilor. Dealurile erau albite de pomii înfloriți. Soarele se oglindea în florile lor și cerul era plin de o lumină stranie. Pe luncile de jos, oa­menii și-au făcut saivane cu „câteva” animale – 60-70 de văcuțe, câteva sute de oi la un cioban, alte câ­teva sute la altul, mă anunțau cu modestie, poate cu gândul la miile de oi de odinioară, ținute de pă­rinții și bunicii lor. Câinii mă priveau lung și pre­venitor, dar păreau și ei înmuiați de blândețea primăverii. O frăție și o bucurie a soarelui, un ar­mistițiu al florilor de zarzări, o pace a câmpului înverzit, peste care zburau înnebunite de plăcere albine și fluturi. Am ajuns sus, pe platoul din spatele dealurilor ce în­conjoară satul: un rai domol, cu crân­guri și margini de păduri în care galbenul luminii se scurgea în verdele crud. Coli­bele părăsite, risipite ici și colo îți spuneau că aici, cândva, tilișcani îmbrăcăți în că­meșile lor albe, făceau locul viu. Multe dintre ele sunt renovate, semn că cineva încă se gândește cu nos­talgie la acest loc, sau că poate, vreodată, vor reveni la ceea ce era.

Eminescu la Tilișca

Am coborât înapoi în sat, cu inima plină de toată splendoarea pe care tocmai o vă­zu­sem. Eram pe picior de plecare, când, un să­tean între două vârste, văzând că nu sunt de-al locului, mi-a spus:

– Sper că v-a plăcut la noi în sat, că dară și lui Eminescu i-o plăcut.

– Eminescu?

– Dară, așa se spune, îi o poveste, că o fo Eminescu la noi în sat și tare i-o plăcut.

L-am sunat imediat pe primarul din Tilișca și el mi-a confirmat că da, există această poveste. Am făcut cale întoarsă la pri­mărie și în mica bibliotecă din biroul pri­­ma­rului am început să buchisesc mono­grafii mai noi și mai vechi, cărți, albume, tot ce se găsea. Pagină cu pagină, descope­ream un adevăr uimitor: ulițele pe care um­blasem în Tilișca, dealurile pe care ur­casem și văile pe care le privisem, erau dea­luri și ulițe și văi pe care umblase și le privise cândva marele poet, într-o ședere de trei săptămâni! Aici își aniversase îm­plinirea a 14 ani! Cum de nu era nicio plăcuță la intrarea în sat, care să te anunțe? Cum de nu era niciun semn că te afli într-un asemenea loc? Greu de zis. Însă poves­tea pe care am descope­rit-o a fost cu ade­vărat uimi­toare.

Se pare că un copil din satul Tilișca, Ioa­chim Munteanu, a urmat la zi cursurile claselor 1-7 ale Gimnaziului romano-catolic din Sibiu, între anii 1861-1868. În anul școlar 1863-1864, era elev în clasa a treia. În acel an școlar, a venit din Bucovina un tânăr copilandru mai altfel: îl chema Mihai Eminescu și a urmat cursurile clasei a treia la ace­lași gimnaziu, ca elev particular, ca „privatist”, adică, la cursuri fără frecvență. Venise în 1863 pentru continua­rea studiilor secundare, întrerupte la Cernăuți. Acolo absolvise primele clase gimnaziale, sub grija lui Aron Pumnul. Pe-atunci, la Sibiu era una dintre cele mai bune școli secundare din tot Imperiul, cel cu predare în limba germană. Școala era în casele parohiale de lângă biserica romano-catolică din Piața Mare a orașului. Mai învățase aici Ilie, Elias Eminovici, fratele mai mare decât Eminescu cu 5 ani, cel care a plecat apoi să studieze medicină la București, în școala doctorului Carol Davila. Și în 1863, un alt frate al lui Eminescu, Nicu, era tot la Sibiu, student la Academia de Drept, el fiind cel care a insistat ca Mihai să vină la Sibiu și să fie în grijă sa.

Așa că Eminescu și Ioachim din Tilișca au fost cumva colegi de clasă, unul la fără frecvență, ce­lălalt la zi. Pri­etenia lor s-a legat repede. Ioachim obiș­nuia să spună că e cu trei ani și trei zile mai mare decât Eminescu, dar născuți în aceeași zodie. Și pe baza acestei prietenii, Ioa­chim l-a invitat pe Eminescu să petreacă vacanța de iarnă în satul său natal, Ti­lișca. Poetul a acceptat bucuros, pentru că asta își dorea cel mai mult, să călă­torească și să cu­noas­că oameni și locuri noi. Cum în afară de susținerea exa­me­nelor nu avea nicio altă obli­gație la Sibiu, Eminescu a ales să își petreacă vacanța de iar­nă, chiar în regatul cioba­nilor, la Tilișca. Trei săptămâni printre stră­ini, fără să îl anunțe nici măcar pe fratele Nicu, sub a cărui grijă era. Plecările lui „în lume” de­veniseră deja obicei, după ce prima dată fugise de la Cernăuți la Ipotești, peste 100 de km, scârbit de școala gim­na­ziului cezaro-crăiesc.

Drumul de la Sibiu la Ti­lișca, tinerii l-au făcut într-o vineri, zi de târg, cu sania trasă de doi cai ai unui om venit anu­me la Sibiu să-i ducă acasă pe domnișorii studenți. S-a mers pe drumul vechi, pe la Orlat, Săcel, apoi în susul râ­ului, până la Tilișca. Au trecut și prin Săliște, despre care Eminescu auzise și se bucu­ra­se că poartă același nume ca lunca de pe hotarul Ipoteș­tiu­lui, loc de joacă din copilăria lui. În Tilișca au ajuns pe vreme de iarnă ge­roasă, cu oamenii pre­gătind sărbătorile. Casa lui Ioachim era sub dealul Cățânaș. Noutatea s-a răspândit imediat: lângă po­dul Sâiului, a sosit un tânăr din Bucovina!

Abia ajuns în Tilișca, Eminescu a pornit cu prie­tenul său să bată satul în lung și-n lat: ulițe­le, apoi dealurile din împrejurimi, ca­sele mici din bârne de lemn de la margi­nea satului, pe la Chirilă, pe la cotituri, pe după grădini, pe la Ghe­boaie. „S-au dat cu sania, au mers la șe­zători, la piua de ulei, la mori, unde oamenii își așteptau rândul. Au petrecut și la jocurile de prin casele oamenilor, unde se cânta la fluiere și la caval. Au admirat co­lin­dătorii și Craii de Crăciun. După petrecerea Junilor din 8 Ianuarie, Emi­nes­cu a mai rămas încă o săp­tămână în Tiliș­ca. Aici a sărbătorit îm­plinirea a 14 ani.

Aceasta a fost prima întâlnire a lui Emi­nescu cu țăranii ardeleni. Peregri­nările lui prin Ardeal au fost după aceea numeroase. În vara lui 1888, Eminescu „își făcuse un obicei din a merge la birtul din Hanul Kiriazi, din București. Acolo se așeza la câte o masă și începea să cânte doine din Ardeal, așa cum cântă mocanii, și cânta câte o oră întreagă. Ardelenii aflați la masă plângeau cu lacrimi”, își amintește D. Teleor, un contemporan al marelui poet.

Ioachim Munteanu, zis Achim, prie­tenul de școală generală al lui Eminescu, a trăit până la 94 de ani. El a po­vestit întreaga călă­torie a lui Emi­nescu la Tilișca, și ea a fost con­sem­nată de Ana Iuga.