Paznicii Mânăstirii „Sfânta Ecaterina”

N-au fost niciodată complet asimilați, in­diferent cine au fost stăpânitorii – arabi, turci sau egipteni. Li se spune „bedu­ini”, dar ei zic că vin din Europa. Sunt maho­me­dani, dar știu sigur că se trag din creștini. Sunt un trib mărunt, câteva sute de oameni, dar jură că-s urmașii marelui neam al vlahilor de la Marea Nea­gră. Unde s-a mai pomenit ca un trib mahomedan, dintr-un deșert îndepărtat, să se mândrească cu faptul că se trage din Țara Vlahilor? Pe urmele a nu­meroase mărturii incredibile, cerce­tă­torul englez de origine română, John Nan­­driș, a documentat în anii ’70 o filă de inestimabilă valoare pentru istoria noastră: povestea vlahilor de la Muntele Sinai. V-o prezentăm acum, într-un mo­ment în care viitorul acestui trib de be­duini vlahi e mai nesigur ca oricând.

ARGUMENT

Un strigăt în deșert

Decizia de zilele trecute a unui tri­bunal egiptean, care pregătește confis­ca­rea averii Mânăstirii „Sfânta Ecaterina” din Muntele Sinai și ar putea duce la în­cetarea vieții monahale de acolo, pentru a transforma locul sfânt al ortodoxiei într-o atracție turistică, a șocat lumea creștină. În urma protestelor internaționale, autori­tățile din Egipt par să bată în retragere. Veștile din Sinai ne amintesc, însă, că istoria Mânăstirii „Sfânta Ecaterina” ne privește direct. În mijlocul unui peisaj pe care doar piatra și rugăciunea îl pot îndura, în Sinai trăiește un trib cu nume straniu, „Geabalia” sau „Al Jabalyia”. „Cei din munte” le-au spus arabii, întărind faptul că nu-s de-ai lor. De 1400 de ani, ei slujesc cea mai veche mânăstire locuită încontinuu a creștinătății. Dar ceea ce-i face cu adevărat unici pe cei din tribul Geabalia e originea lor vlăhească. Istoria și tradițiile lor au fost studiate de eminentul cercetător John Nandriș, la finele anilor ’70. Publicarea, azi, a poveștii vlahilor de la Muntele Sinai e un semnal de alarmă pentru ofi­cia­litățile din România, care ignoră cu încăpățâ­nare, de multe decenii, o parte sem­nifi­ca­tivă a istoriei noastre. Ați auzit vreo luare de poziție a autorităților de la Bucu­rești?! O face, de la Oxford, pro­fesorul John Nandriș: „Ce se întâmplă în Egipt e o violare grosolană a nor­melor internaționale, în căutarea de câștiguri din turism. De asemenea, un atac la viața și cultura beduinilor vlahi și un afront adus ortodoxiei. Ce se va alege de cazul unic al beduinilor Gea­balia? Ei fac parte integrantă din istoria mânăstirii, încă de când împăratul Ius­tinian i-a trimis acolo, din părțile Ro­mâ­niei de azi. Cum rămâne cu demni­tatea lor? Or să rupă de-acum bilete tu­riștilor? Sinai e o moștenire a uma­nității. Chiar nu mai există nimic sfânt pe lume?”. Îi mulțumim d-lui John Nan­driș, prietenul revistei noastre, care ne-a spri­jinit în publicarea acestui text esen­țial, bazat pe cerce­tările sale, pe care îl pre­gătim încă de la în­tâlnirea noastră de acum doi ani.

Cei o sută de vlahi

În mijlocul pustietății aspre a Sinaiului se scri­sese, încă înainte de anul 600, una dintre cele mai im­­presionante povești ale monahismului creștin. Sursele istorice spun că în locul în care Dumnezeu i s-a arătat lui Moise sub forma Rugului Aprins trăiau, în timpul împăratului bizantin Iustinian, mai mulți pustnici. Viața lor, post, rugăciune și tăcere, era tot mai des tulburată de năvălirile arabilor, care le furau hrana, le distrugeau chiliile și le profanau altarele. Ajunși la capătul răbdării, câțiva dintre călugări se pornesc pe primejdiosul drum până la Constan­ti­nopol să-i ceară ajutor Îm­păratului.

Cunoscut pentru râvna sa religioasă și pentru lar­ghețea cu care plătea ctito­rirea de biserici, Ius­tinian îi primește și-i ascultă. „La noi în de­șert, nu doar că-i foarte greu să construiești ceva, e greu și să păzești ce construiești”, i se plâng că­lu­gării. Iustinian avea deja răspuns la temerile lor. Între semințiile peste care stăpânea, una avea tot ce-i trebuia ca să răzbească până și în pustia Sinaiului: vlahii! Așa că Împăratul trimite în Sinai, dimpreună cu călugării, 100 dintre cei mai buni luptători vlahi, fiecare cu soția și copiii lui. Odată ajunși acolo, oamenii Împăratului se așează la poalele muntelui, își ridică case din piatră, aproape de izvoarele ce curg din stânci, și își iau în serios misiunea primită de la Constantinopol, aceea de a apăra mânăstirea și pe călugării săi.

„Cu chipuri de nordici, neobișnuit de înalți și drepți”

Ascunsă între munți, ridicată în granit roșu, cu turnuri înalte și ziduri groase, „Sfânta Ecaterina” a fost gândită, de la bun început, să fie mai mult decât o mânăstire: o fortăreață! Povestea miraculoasei sale supraviețuiri, într-un loc și în epoci dintre cele mai potrivnice, a atras din cele mai vechi timpuri atenția pasionaților de istorie. Surse arabe din Evul Mediu vorbesc despre existența unei comunități, care „nu e ca celelalte”, cu „un statut moștenit, legat de păzirea creș­tinilor”. În secolul XIX, călătorii europeni îi de­scriu ca pe niște oameni „cu chipuri de nordici, neo­biș­nuit de înalți și drepți, rezervați, dar ospitalieri”. Într-o lucrare din 1921, cercetătoarea britanică Lina Eckenstein consemnează existența a 400 de urmași ai acelor vlahi „aduși de la Marea Neagră, din Va­lahia”. Lina Eckenstein explica publicului larg, oc­ci­dental, faptul că ei erau membri ai unei caste spe­cia­le, atașate mânăstirii, cu îndatoriri clare și cu drep­turi pe măsură. La începutul anilor ’30, scriitorul, criticul literar și diplomatul Marcu Beza, Consul General al României la Ierusalim, călătorește în Peninsula Sinai și ne lasă mărturii prețioase despre tribul vlahilor. „În 1626, un anume Tho­mas Herbert vorbea de niște așe­zări valahe în Asia. Aflându-mă la Ierusalim, deseori m-am gândit: «Un­de vor fi acești coloniști?». Și, de curând, dl C. S. Jarvis, guver­natorul Peninsulei Sinai, relatează într-o carte: «Ajutând pe călugări în trebile mânăstirii e o ciudată rasă de oameni, ziși «Gebalie». Nu fac parte din stocul arabesc, ci sunt urmașii va­lahilor trimiși de Justinian a servi mânăstirii în veacul al VI-lea». În adevăr, John Lewis Burckardt, care a vizitat mânăstirea în 1816, ne spune: «Când Justinian a clădit mânăstirea, a trimis un grup de vlahi, originari de pe țărmurile Mării Negre… Ei mărturisesc în chip unanim pogorârea lor din creș­tini, de unde-i și numesc ceilalți beduini: «Fiii creștinilor». Sunt o rasă muncitoare și robustă, iar fetele lor au faima de superioară frumusețe asupra tuturor beduinilor, ceea ce da naștere la nefericite legături și iubiri romantice, când îndrăgostiții se întâmplă a ține de alte triburi». Profesorul american E. H. Palmer, cunoscut pentru cercetările sale, întărește mai vârtos spusele înaintașilor: „Acest trib se zice a fi de obârșie euro­peană. Ei înșiși cred să fi venit dintr-o țară numită «Llah» și trăsăturile lor, ose­bite de ale obișnuitului tip beduin, par a favoriza presupunerea”.

Entuziasmat de cele citite, Marcu Beza merge la Sinai și vorbește cu Prea Sfinția Sa Porfirios. Arhiepiscopul de atunci al mânăstirii îi repetă cele deja știute, stă­ruind asupra faptului că numele colo­niștilor „Geballe”, înseamnă „oameni de munte”. Are mai apoi ocazia să-i cunoască nemijlocit pe vlahii din Sinai. „Unul din­tre ei mi-a fost călăuză: tânăr și voinic, înfășurat la cap în broboadă albă, cămașă tot albă, cu cingătoare de piele și opinci, m-a dus pe toate cărările muntelui”.

John Nandriș în Sinai

Publicate în cunoscuta revistă interbelică „Boa­be de grâu”, dezvăluirile lui Marcu Beza nu au ecourile așteptate în țară. Nicio cercetare serioasă legată de vlahii din Sinai nu poartă o semnătură ro­mânească, până la cea a profesorului englez… John Nandriș. A trecut aproape jumătate de secol de atunci: cu sprijinul Academiei Britanice, arheologul englez de origine română, fiul marelui savant inter­belic Grigore Nandriș, pornește, în 1978, spre Pe­ninsula Sinai, curios să vadă, la prima mână, ultimele probe ale unei tradiții absolut neverosimile: originea sud-est-europeană a tribului Geabalia, cel care a servit și apărat, timp de sute de ani, faimoasa Mânăstire „Sfânta Ecaterina”. Deloc surprinzător pentru un tânăr crescut în Cernăuțiul interbelic, ai cărui părinți își dedicaseră cei mai frumoși ani ai vieții, înainte de venirea comunismului, cercetării mun­ților locuiți de români, interesul istoricului britanic John Nandriș pentru istoria vlahilor nu era nou: bătuse deja la picior Balcanii, iar perspectiva sa originală de cercetare – etno-arheologia – fusese pri­mită cu entuziasm atât de lumea științifică, cât și de publicul larg din Occident. Finanțarea pentru cercetarea unui trib atât de special din îndepărtatul Egipt, oferită de o instituție cu prestigiul și rigoarea British Academy, era cu siguranță onorantă pentru tânărul John Nandriș, dar și provocarea era pe mă­sură! Sunt rare ocaziile în care satisfacțiile științifice se împletesc atât de strâns cu subtilitățile sufletești: cercetarea din Sinai a profesorului Nandriș, care aprofunda un capitol spectaculos pentru istoria României, avea să fie o astfel de ocazie.

Sursele de la care-și pornise aventura John Nan­driș spuneau aceeași poveste: strămoșii Geabalia fuseseră aduși de împăratul bizantin Iustinian, la mijlocul secolului al VI-lea, dintr-un ținut numit „Vlahia”, regiune a Imperiului Roman undeva între Balcani și Carpați, locuită de păstori curajoși. John Nandriș, care-i studiase pe vlahii din Sudul Dunării, știa bine profilul acestora. Spera doar ca desco­pe­ririle etno-arheologice din Sinai să-i confirme aștep­tările…

Mărturia bătrânului Mohammed Murdhi abu el-Heim

La mai bine de un secol de la concluziile Linei Eckenstein și de la descrierile lui Marcu Beza, John Nandriș reconfirmă rezultatele cercetării sale, de la finele anilor ’70. „Vlahii erau buni luptători. Altfel de ce ar fi trimis Împăratul Iustinian să protejeze proaspăt-înființata mânăstire «Sfânta Ecaterina» din Sinai, oameni de pe un ținut așa de îndepărtat numit «Vlah»?! Acolo era nevoie de oameni mobili, puternici, nu de țărani sedentari. Or, vlahii aveau structură de soldat, de aceea au și mers în Sinai. Totul se potrivește cu această ipoteză”.

La finele anilor ’70, John Nandriș a avut ocazia să stea de vorbă chiar cu șeful tribului Geabalia, Mohammed Murdhi abu el-Heim. Acesta i-a poves­tit, cu o naturalețe dezarmantă, că „strămoșii noștri sunt vlahii de la Marea Neagră, unde e România acum. Ei vorbeau limba romanilor și erau cu sigu­ranță creștini când au ajuns în Sinai. Până acum 1.000 de ani, cei din tribul Geabalia erau doar soldați, abia apoi au început să-și facă și să-și cul­tive grădini”. Originea creștină nu e doar o legendă, avea să se convingă John Nandriș. Ea s-a transmis și prin fapte: timp de peste o mie de ani, tribul a trăit alături de mânăstire, ca protector și paznic, și a rămas creștin până târziu, în plină epo­că oto­mană. „Ultima femeie creștină a tribului a fost înmormântată acolo în anul 1750!”.

„Probe de sânge arată că Geabalia sunt diferiți”

„Populația Geabalia reprezintă un real interes științific. E, pe de o parte, cel mai vechi grup beduin din Peninsula Sinai și ține la tradiția istorică și orală a fap­tului că se trage din Țara Vlahilor. Probe de sânge luate tuturor triburilor de be­du­ini din Sinai arată că Geabalia sunt dife­riți de ceilalți. Geabalia sunt cei mai apro­piați descendenți ai populațiilor trace din Sud-Estul european de acum două milenii. În Balcani, cea mai apropiată legătură cu populațiile preistorice native se găsește în zonele izolate de munte, acolo unde tră­iesc aromânii și vlahii. Inclusiv ocupația lor mi­le­nară – ciobănitul – îi leagă pe aromâni și pe vlahi de tribul Geabalia. Evident, cu timpul, cei din tribul Geabalia au adoptat numeroase caracteristici ne­cesare pentru supraviețuirea în deșert, iar asta le-a atras eticheta de «beduini». La fel, cu timpul, rela­ții­le cu triburile vecine i-au împins să adopte maho­me­danismul. Dar ei insistă că, la început, au fost creștini. Faptul că un trib beduin mahomedan spune că se trage din Europa e, s-o recunoaștem, ceva cu totul neobișnuit!”, argumenta profesorul John Nan­driș într-una dintre lucrările sale cele mai importante și mai citate, „Geabalia de pe Muntele Sinai și Țara Vlahilor”, publicată în 1990, sub egida Universității din Veneția.

Povestea pare desprinsă dintr-un roman de aven­turi: vlahii luați de la munte, buni ciobani și pri­cepuți în luptele de guerilă, aduși să protejeze un lă­caș de cult creștin în inima unui ținut ostil. Numai că, ceea ce părea, de la Londra, mai degrabă o fan­tezie romantică, capătă tot mai mult sens, pe măsură ce cercetările specialiștilor avansează. Mai multe indicii converg: tradițiile orale ale Geabalia, numele și structura clanurilor, refuzul altor triburi beduine de a se amesteca cu ei, timp de secole, plus structura ge­netică diferită, detectată în analize recente. Din­colo de probele reci, științifice, mai e și ceea ce-ți spu­­ne inima când stai și-i privești pe urmașii ve­chi­lor vlahi. În fotografiile profesorului John Nadriș, acești oameni simpli, cu pielea arsă de soare, care păstrează încă o identitate distinctă, poartă o nostal­gie profundă în ochii lor negri ca obsidianul.

Deșert și deșertăciune

Dar mai mult decât originea lor, ceea ce impre­sionează la vlahii ajunși în Egipt este adaptarea lor. Într-o regiune extrem de aridă, ei au în­vățat să construiască grădini te­rasate, susținute de ziduri de piatră și irigate printr-un sis­tem de cap­tare a apei de ploa­ie. Au plantat meri, migdali, rodii și viță-de-vie în mici oaze sus­pendate în mijlocul de­șertului. Prezente în foto­gra­fiile sur­prinse la fața lo­cului de John Nandriș, multe dintre aceste terase datează de secole. Munca aceas­ta grea, aproa­pe ritua­li­că, nu este doar un mijloc de subzis­ten­ță, spune profe­sorul, ci și o formă de re­zis­tență identitară.

O dispariție sigură

După ce, timp de secole, Geabalia au fost în slujba mânăs­tirii, au ghidat pele­rini, au păzit chiliile și au întreținut clă­di­rile, azi, rolul lor s-a schimbat: sunt ghizi pentru turiștii care urcă pe Muntele Sinai, arti­zani, vânzători de suveniruri. Fe­meile țes, bărbații construiesc. O organizație locală în­cear­că să păs­treze patrimoniul cultural. Se cons­truiesc ateliere, se documentează obiceiuri, se cre­ează rute turistice. Dar lupta e grea, într-o lume a vi­tezei și superfi­cia­lului, memoria nu mai e la modă. Deși în România se știe despre povestea vla­hilor din Sinai, nicio ini­ția­tivă serioasă de cercetare modernă a fenomenului nu a fost întreprinsă de instituțiile noastre. Despre viața de azi a urmașilor vlahilor lui Iustinian mai aflăm câte ceva doar dacă vreun foto­graf sau turist pasionat organizează câte o expo­ziție. Mai cu seamă în contextul veștilor recente dinspre Egipt, profe­so­rul Nandriș avertizează că suntem martorii unei dis­pariții lente, dar sigure. Nu doar a unei comunități, ci și a unei istorii alternative a Europei în Orient. O is­torie care e – sau ar trebui să fie – și a noas­tră.

Acum, Geabalia mai sunt câteva sute. Dar chiar dacă învață în școli egip­tene, copiii lor încă știu cine sunt, cum știa și bă­trânul Mohammed Murdhi abu el-Heim, care i-a spus, demult, profesorului Nan­driș că stră­moșii lor sunt „vlahii de la Marea Neagră, un­de e România acum”. Gea­balia au apărat, în aces­te sute de ani, mai mult decât o mâ­năs­tire. Când vântul suflă printre pietrele roșii ale Sinaiului și clo­potul vechi al mânăs­tirii bate încet, acolo, în grădinile sus­pen­date, cineva udă un pom. E un Gea­balia, urmaș al vla­hilor, paz­nic al isto­riei.

Cum trăiesc azi vlahii din Sinai

Într-un interviu acordat regretatului nostru coleg Valentin Iacob în 2018, Miha­ela Năstase, pasionată fotografă a vie­ții tribului Geabalia, a cărui viață a documentat-o în mai multe rânduri, povestea despre cum arată în zilele noastre lumea vlahilor de la Sinai. „Sunt oameni simpli, credincioşi şi care-şi respectă bătrâ­ nii, prietenoşi şi os­ pitalieri. Fe­ meile lucrează pro­ ­ du­ ­ se­    care sunt vândute, mai de­ parte, pelerinilor, băr­ baţii sunt călău­ zele celor ­ ­ care se încu­ metă să urce pe Mun­­ tele Si­ nai, la locul unde Dum­ ­ ne­zeu i-a în­ cre­ dinţat lui Moi­ se Tablele Legii. Casele lor sunt pe vârf de mun­te, la distanţe mari unele de altele. Sunt foarte săraci, dar demni…”.