• Sunt gardul de piatră care desparte Gorjul și Vâlcea de Ardeal. Mult mai puțin celebri decât Parângul și Retezatul, aflați la o aruncătură de băț, Munții Căpățânii îi concurează la frumusețe și la povești. Povești cu co­mori! Nicăieri în altă parte a României, aurul și argintul ascunse în pă­mânt n-au stârnit atâta patimă și speranță de înavuțire, o aventură din ca­re oamenii au ieșit mereu păcăliți. Poveștile care urmează au fost adu­nate în miez de vară, în câteva sate din nordul județului Vâlcea, aflate la um­­bra Mun­ților Căpățânii și a Builei, vârful de aur verde, comoara como­rilor •

Piscul soarelui: Buila

Plecasem din București să scap de căldura su­focantă a vipiei din mijlocul verii.    Am luat-o spre mun­te, tânjind după umbra și răcoarea pădurilor și nădăjduind să-mi iasă în cale povești bune de umplut pagini de ziar. (În recuzita repor­terilor nu exis­tă remedii anti-ca­ni­culă.) Așa am ajuns la Râm­nicu Vâlcea, apoi la Costești și, în cele din ur­mă, drumul s-a ter­mi­nat într-un sat de care nu au­zisem niciodată – Pietreni. Un sat cu case risipite pe dealuri, ascun­se pe sub nuci gigantici și răco­roși. Habar nu aveam în ce tărâm magic ajun­sesem la doar două ore dis­tanță de be­toanele în­cinse din București! Nime­ri­sem chiar sub Vârful Buila din Munții Că­pățânii, iar peisajele erau de o frumusețe blândă și învă­luitoare, oriunde priveai: Chei­le Costeș­tiului în dreapta, chei­le Olă­neș­tiului în stânga și    Vâr­ful Buila, strălu­cind verde-au­riu în soare. „Po­veștile lo­cului? Le știe Marița lu Borăs­cu, că ei sunt neam vechi aci. E ultima casă pe stân­ga”, mi-a zis o femeie ivi­tă după un gard de uluci. Ma­rița era o în­truchipare a Sfintei Vineri: o bunicuță senină, ce stătea pe o băncuță la umbra casei, cu toate păsările din curte în fața ei, așteptând să le mai arunce bucăți din pâinea ce o fărâmița în poală. A zâmbit și mi-a făcut semn să mă așez lângă ea. Și, foarte repede, m-am transformat și eu într-una din galițele ce înghițeau pe nemes­tecate firimituri, numai că ceea ce primeau erau frânturi de povești fabuloase.

„Copilu mieu, Munții Căpățânii sunt plini de comori, da în special zona asta a noas­tră, a Bui­lei. Multe legende și povești sunt, și unele s-au ade­verit, da unele încă așteaptă. Uite, e o peșteră, colo, la Piatra Roșie, dar se des­chide numai în ziua de Sfântu Gheorghe. Numai atunci se poate intra. E un prepeleac și cobori acolo. E un copac mare în gura peșterii… Acolo, lângă el, sunt zgomote ciudate, care te înfricoșează, rămâi fără aer și fără lumină. Dar dacă ajungi acolo, ai nevoie de șapte măgari, ca să duci tot au­rul, atâta de mult este. S-au dus și de la vânătorii de munte acolo și tot nu a putut intra, că e un stejar mare în gura peșterii și de el nu trece orișicare. În ziua de Sfântu Gheorghe, dacă treci de duhul ce păzește acolo și intri, trebuie să ieși până în scă­pătatul soarelui, că altfel se în­chide peștera și rămâi zidit de viu. Se zice că au fost lăsate de hai­duci comorile, da nu știu să îți spun ce blestem sau ce legământ au pus ei acolo, de nu se poate intra. Eu de aici mereu văd flăcări, cum joa­că aurul… Munții ăștia îs plini de comori. Cine dă în patima lor, nu-i bun de nimica altceva în viață”.

Cu broboada trasă pe ochi, cum o poartă fe­meile din Oltenia, Marița ține firul poveș­tilor, până când umbrele încep să se lun­gească, soarele să treacă pe partea cealaltă a muntelui și răcoarea serii să coboare încetișor la vale. Alunec împreună cu ea înapoi, în anii copilă­riei, ascultând povestea Ba­nului Craio­ves­cu, care, cer­tat cu Îm­pă­ratul cel Rău, și-a ascuns ave­rea în peș­terile din Munții Builei și a plecat în pribe­gie prin lume. Când s-a întors, s-a călugărit și și-a lu­at nu­mele de Pahomie. Chiar lângă peștera como­rilor sale și-a făcut un schit, care există și astăzi și îi poar­tă numele. Și nimeni încă nu a găsit comoara lui. Așa cum nimeni nu a găsit nici comoara lui Brânco­vea­nu, ascunsă tot pe aici, pe lângă vechea Mânăstire Ar­nota. „Ehe, măi­cuță, îs multe povești. Mulți regi și multe regine au trecut pe-aci… da mergi la Va­silică Pe­­trică, el îi spre suta de ani și are să îți povestească și altele, că el are și carte veche, scrisă”, mi-a zis bă­trâna, scuturându-și șorțul. Fi­ri­miturile se termi­naseră.

Satul regilor

Se înserase de-a binelea când am plecat către „nea Vasilică Petri­că”, întrebându-mă cât o fi fost ade­­vărat din ce mi-a povestit Ma­rița și cât o fi fost imaginație și înflo­rituri… Cert este că pe mă­sură ce se lăsa întunericul, magia locu­lui creș­tea. Și pe Petrică l-am în­tâlnit tot în poartă. Plăcerea de-a pune țara la cale cu vreun vecin sau un trecător dispus să stea la tac­lale e vie încă în sudul țării. „Bu­nă ziua! Da, frumos sat aveți!”, am zis. Omul mi-a tăiat-o scurt: „Apăi, dum­neata crezi că ești primul care ve­de as­ta? Dară Mi­hai Vi­tea­zu l-a cum­pă­rat că i-a plăcut, dom­nitorul Mihnea l-a vrut și Regele Ca­rol a gândit pri­ma oară să își facă palatul aci, da până la ur­mă a făcut Pe­leșul. Și așa cum te plimbi dumneata prin sat de vorbești cu oa­me­nii, bunicii mei au apucat-o pe Re­gina Maria, care tot așa venea și stătea pe pris­pă de vorbă cu țăranii, că mult i-a plăcut locul ăsta!

Nu era an să nu ajun­gă la Mâ­năs­­tirea Bistrița și să nu vină, pe jos, pâ­nă la noi în sat. Ea ne-a ajutat să pre­schimbăm bise­rica din lemn, în una de zid, iar Re­gele Ca­rol însuși a nu­mărat la pas toa­te iz­voarele din ju­rul bisericii, a găsit 44 și de atunci așa îi și zice: Bise­rica ce­lor 44 de izvoare”. Și ca să-și întăreas­că vorba de om că­tre suta de ani, bă­trânul Vasilică adu­ce o carte terfelo­gită, o veche mono­grafie a satului, își pu­ne oche­lari cu ramă groasă și în­cepe să bu­chisească din ea. Cu o voce în care se simte un tre­mur de emoții, dar și de mândrie pentru istoria locu­lui, mă lămu­rește că banul Craiovescu era, de fapt, Marele Ban Barbu Craiovescu al Ol­teniei, „împă­ratul cel rău” era de fapt domnitorul Mih­nea cel Rău, Regina Ma­ria vizitase satul neîn­trerupt din 1926 și până în 1930, erau menționate multe peșteri și te­zaure, ba chiar și o peșteră chiar lângă biserica din sat, la care se ajungea prin scorbura unui copac! Îl întreb pe nea Vasilică dacă a apucat și el să vadă copacul. „Păi, pe aceea am apu­cat-o și eu! Și așa era, că avea un copac mare și scor­buros în față și prin scorbura aceea ajungeai înăuntru. Și-acolo se spune că hai­du­cii lui Iancu Jianu ar fi ascuns ceva comori, îi tre­cut și în actele bisericii, că au dat daruri prețioase la preoți. Însă ce am trăit eu a fost că parti­zanii anti­comuniști se ascun­deau acolo. Și după ce i-au prins, armata a tăiat co­pacul ăla și au betonat intrarea. A fost mare tulbu­rare în sat cu evenimentele alea, că oamenii, după cum erau în­vățați să dea pe ascuns mâncare haiducilor, tot așa le-au dat și parti­zanilor, ani de zile”.

Se făcuse noapte, răcoare, și cerul se um­pluse de stele. Li­căreau bucuroase și ele să as­culte povești stră­vechi. Mi-am luat rămas bun de la nea Vasilică și la final l-am întrebat dacă știe ceva despre como­rile din munți. Știe, si­gur că știe, dar nu îi place să vorbească de ele, că „sunt cu năcaz”. În ultimii ani, tot mai mulți căutători de co­mori răscolesc clean­țu­rile de piatră și nu sfâr­șesc bine. „Înainte, oa­me­nii erau cu frică și respectau blestemele. La Piscul Ian­cului, de-un exemplu, era blestem să nu se poată ridi­ca acea comoară, dacă nu mor acolo nouă frați. A fost un cioban din Vai­deeni care s-a dus cu scroafa și nouă purcei, a tăiat purceii mici și așa a putut să ia comoa­ra, că blestemul nu zi­cea să fie frați de om. Dar acu… merg cu teh­no­logie de-asta mo­dernă, nu mai țân cont… e vai de lume… Da du-te mneata și vor­bește cu a lu Șontrop, dinspre Costești, că el a gă­sit comoară mare și are să îți spuie mai multe”.

E o casă albă, sim­plă, mai degrabă mo­destă. Șon­­­trop Gheor­ghe vine la poartă să stăm de vor­bă. Calcă rău cu un pi­cior, a fost operat și „tă­iat de jos până sus”. Acum nu mai poate mer­ge după comori. Se așea­ză cu greu pe băn­cuța de la drum și îmi po­vestește o întâmplare greu de cre­zut. Dar a trăit-o chiar el. A ținut comoara în mâ­nă.

„Au fost două oale. Le-am găsit pe dealul ăsta, din spatele casei. Și cum le-am găsit, așa le-am pre­dat la muzeu și poate de-aia am scăpat cu viață, nu­ma șchiop de-un picior. Or fi fost cu blestem, nu știu… Dar ce pot să vă spun este că sigur există o nebunie a aurului, o boală a comorilor. Te ia de cap, îți învârtoșează inima, îți încețoșează gândurile și nu mai judeci… Când m-am apucat de căutat co­mori, aproape un an nu am mai făcut nimic altceva, eram ca posedat. Săpam ca nebunu pe dealuri, să­pam câte un metru adâncime și nu găseam nimic va­loros, poa­te un șurub sau o șaibă, da nu conta, mer­geam mai de­parte și o luam de la capăt. Umblam bez­metic de dimineața până seara, pe dealurile astea, și vreu să vă spun că mulți sunt ca mine. Încă unii sunt și mai rău. Au venit unii din București, dar eu cred că au venit la pont, că sunt mână în mână cu oameni de pe la muzee sau arhive și ăia verifică în acte unde se potrivește locul unei comori, și le spune exact unde să meargă. Ăștia, eu zic că așa au venit. Cineva le-a spus unde este loc de comoară. Și ce vă spuneam că îți ia mințile… au avut la ei di­na­mită, au pus-o și au de­tonat-o, fără să se gân­dească că îi aude careva sau că se poate întâmpla ceva rău. Și s-a întâmplat, că o bucată de stâncă a sărit și a căzut pe unul dintre ei, pe călăuză, aproa­pe l-a omorât. Da cineva a auzit, s-a sesizat Poliția, a venit și salvarea să îl îngrijească pe cel lovit… Poliția a zis că nu s-a găsit nimic, dar sunt mulți care spun că până să vină autoritățile, cău­tătorii au găsit comoara și au scos-o pe funie, în sus. Oameni nebuni, că ei au căutat în noaptea de 30 Noiembrie, de Sfântul Andrei, când se zice că se arată Aurul Diavolului”.

Comoara din mantaua veche

Gheorghe își face cruce. Apoi tace. El nu s-a ales cu mai nimic din comoara găsită. Cei de la muzeu i-au dat abia după doi ani o sumă infimă, nici nu știe pe ce s-au dus banii. Îl macină faptul că a fost operat la picior și nu mai poate merge după comori, dar poate așa e mai bine. Așa reușește să stea departe de „neguri”. Știe că munții Căpățânii și mai ales zona Buila-Vânturarița sunt pline de comori. În lumea că­u­tătorilor, poveștile circulă, câteodată șoptit, câteo­dată cu tragedii ca cea povestită de el, cu cei trei căutători, care a fost, de altfel, prezentată în presa vremii, pe larg. A auzit că unii găsesc aur și îl topesc, alții au pierdut printre degete comorile găsite, alții, cum a fost echipa lui Caco­veanu, mare căutător de aur, s-au risipit în ură și dușmănie. „Uite, am auzit că spre mânăstirea Bistrița au găsit comoară mare, dar trebuia să mergi pe un brad, în sus, ca să ajungi la locul ăla. Erau doi, care au găsit acolo o manta de-aia veche, plină cu bani de aur. Unul dintre ei avea pistol. Și ăsta s-a gândit că dacă îl lasă pe ce­lălalt să coboare primul, o să îi tragă bradul pe care urca­seră și o să îl lase acolo, să moară în vârful stâncii. Și a intrat dracul în sufletul lui și a zis că mai bine îl îm­pușcă el primul. Da când să ri­dice man­taua, au luat unul de un ca­păt și unul de alt ca­păt, mantaua fiind putrezită, s-a rupt și toți banii s-au împrăștiat pe țancuri, la vale. Și ăla fără pistol a început să se vaite, că au pierdut comoara… nu­mai    cestălalt, parcă oda­tă i s-a lim­pezit min­tea și i-a zis, «Bă, să îi mul­țumești lu Dumnezeu că a fost așa, că te îm­pușcam și te lăsam aci, să te mănânce corbii». Că vedeți dvs., eu vă zic din ex­pe­riență, co­morile și în spe­cial aurul, nu știu cum să vă explic, îți în­tu­necă jude­cata. Nu mai gândești normal, nu mai ju­deci și nu mai vezi ca omu. Și ăia, când au pierdut ba­nii, noro­cul lor că și-au revenit și au pu­tut iar să gândească. Păi și eu, singur fiind, când am găsit co­moara, mă luase așa o nebu­nie, să nu vină careva să îmi dea în cap, mă uitam în jurul meu și mă așteptam să apară vreunu și să mi-o ia. Vă spun, nu știu dacă e bles­tem sau drac care le pă­zește sau ce-o fi, dar îți tul­bură su­fle­tul, mintea, ce-i mai rău scoa­te din tine. Trebuie să fii foarte ta­re, foarte puternic, să nu te ia va­lul ăsta de nebunie. Eu recunosc că sunt slab, de-aia am mers după co­mori numa singur, cu frică să nu îmi dea în cap ăl de e cu mine, când mă aplec să scot vreo co­moa­ră din pământ… Multe gân­duri mi-am făcut și eu…”.

Haiducii lui Iancu Jianu

Șontrop Gheorghe crede în faptul că Mun­ții Că­pățânii sunt plini de comori. Ele n-au fost ascunse de oamenii obișnuiți, care erau prea săraci și pentru care un bănuț de aur în­sem­­na o avere, ci de către hai­ducii lui Iancu Jianu, alături de care au stat doi­spre­zece ani, pe Muntele Bulzu sau pe Cheile Bis­triței. B­ătrânii locului spun că încă mai există mul­te peșteri ne­știute, la care nu se mai poa­te ajun­ge, pentru că s-au pierdut punctele de re­per. Pe fagi sau pe brazi erau cioplite cruci pentru a însemna peșterile. Atunci când întâlneai în cale un fag pe care era încrustată o cruce, știai că te afli în preaj­ma unei comori. Sate­le de lângă Costești – Ro­manii de sus și Romanii de jos indică faptul că pe acolo era o rută clară de de­plasare a trupelor romane, drumul ce lega Transil­vania de sud, până la Dunăre. Drumul Re­gelui ce venea dinspre Hunedoara, rute co­merciale ce ajun­geau la Olt și salinele din apro­piere, toate acestea făceau că zona să fie intens cir­culată, și nu de puține ori, de oameni cu mulți bani. Așa se ex­pli­că faptul că în satul Bujoreni a fost gă­sită o co­moa­ră de aproa­pe 200 de tetradrahme, iar la Bu­dești, un căutător din Ionești a descoperit una din­tre cele mai mari comori ale României – 50.000 de monede otomane de pe timpul lui Murat al II-lea, de la în­ceputul se­colului al XV-lea, cântărind în jur de 55 de kilogra­me. A fost nevoie de doi ani pentru eva­luarea şi catalogarea fiecărei monede, făcută de un specialist din cadrul Muzeului Naţional de Istorie al României!

„Ia du-te dumneata în satul Ionești, să îți poves­tească omul cum a găsit ditamai comoara… și nici în ziua de azi nu a căpătat ceva pe ea. Să vezi, e bles­tem, sau nu?”, m-a îndemnat Șontrop, arătân­du-mi cu mâna vârful Buila, înconjurat de miliarde de stele. Comorile unei nopți de vară.

Focurile albastre

Am pornit spre Ionești, fără să știu că există două sate cu același nume – unul e Ionești de Govora, ce­lă­lalt e Ionești de Folești. Iulian Enache, desco­pe­ritorul fabu­loasei comori de 50 de mii de mo­nede,    locuia în Ioneștiul de Govora, în timp ce eu am por­nit, pare-se cuprins de febra poveștilor cu comori, către Ioneștiul de Folești. Am ajuns în sat, am mers la principala bursă a informațiilor, adică la cârciumă, și am întrebat unde locuiește descoperitorul co­morii. Oamenii mi-au indicat imediat casa lui și… așa m-am trezit în față cu o altă per­soană decât cea pe care o că­u­tam – Cosmin Vasile. Ceea ce mi s-a părut fabulos: dacă ajuns din greșeală, într-un sat oarecare, găsesc, totuși, des­co­­pe­ritorul unei mari comori, asta spune multe și des­pre numărul comorilor din zonă, dar și despre numă­rul acestor împătimiți! Ce a descoperit Cosmin, des­pre care nu a auzit nimeni până acum? O nimica toa­tă… un tezaur dacic și un tezaur neolitic de 23 de to­­poare, unice în lume, aflate pe dealul unde aduna ciu­perci!. „De când eram mic, buna mă scoatea noap­tea, în Săptămâna Mare, și îmi arăta focurile al­bastre, cum mergeau pe dealul ăla, de colo. Îmi spunea că acolo sunt comori și apoi îmi zicea tot felul de legende de-ale locului, pe care le ascultam fas­cinat. Cam așa s-a născut, la mine, pasiunea pen­tru istorie. Altfel… descoperirea mea a fost chiar întâmplătoare. Am de­tec­tor de metale, dar nu am timp să merg cu el, că tre­buie să umbli mult, să sapi, să răscolești, și eu am 40 de văcuțe, trebuie să am grijă de ele, greu să mai merg și după comori. Dar într-o zi, am plecat după ciuperci și mare lucru nu am găsit. Eram pe un platou pe care mai fusesem de multe ori, era ceva ce mă atrăgea la el, îmi plăcea mie acolo. Și am zis că, dacă tot nu sunt ciuperci, da aveam detectorul cu mine, în mașină, să văd ce gă­sesc. Direct peste tezaur am dat! Era îngropat la câți­va centimetri sub pământ. Am scos cu lopețica și la început am cre­zut că sunt ceva fiare fără va­loare. Dar le-am scos pe toate, le-am dus acasă și a doua zi le-am prezentat la primărie. Mare mi­rare – cei de la muzeu au venit și au zis că este ceva foarte rar și foar­te important, că așa ceva doar în trei locuri din lume s-a mai desco­perit”.

Blestem sau nepăsare, nici în ziua de azi, după aproape patru ani de la marea descoperire, Cosmin Vasile nu a primit niciun ban de la statul român. Tezaurul său este la muzeu, dar nici măcar numele lui nu apare menționat. S-a împăcat însă cu soarta, e con­vins că atunci când găsești o comoară ea te chea­mă, te alege, altfel nu ai cum să o descoperi. Co­moa­ra de pe dealul din spatele casei sale, pe care l-a cer­cetat cu detectorul, nu l-a ales în­că pe el. Vede în conti­nuare, în fie­­care an, cum joacă flăcările al­bas­­tre, dar sorocul ei pare că nu a venit.