ANTOLOGIE „AS”

Glafira, cea înălțată din morți

Oameni obişnuiți, fireşti, simpli, ştiutori ai ros­turilor, adesea isteţi cât cuprinde, cu bună cuviinţa ges­tului, a vorbei. Cei care te salută cu „Hristos o în­­viat!”, până la Înălţare, şi cu „Hris­tos s-o înăl­ţat!”, până la Ru­sa­lii. Îi mai gă­sim? S-au tre­cut, se trec, s-au dus, se duce şi satul, bă­trân şi el, după ei, odată cu ei. Ăsta-i mersul, da. Dar acum, abia, înţelegem că noi am fost cei care am tre­cut. Am trecut pe lângă. Am trecut deseori fără să-i vedem; doar cât de bune le erau caşul, urda sau jin­tiţa, cât de frumos ţesute ştergarele şi scoarţele. Şi da­că totuşi i-am văzut, ne-am trezit, fără să ştim, bogaţi. Îm­bogăţiţi. Cu chipuri anu­me, belşug de viaţă. Şi aşa con­tinuă să tră­iască în noi cei ce s-au dus şi ne-a fost dat să ne oprim la ei, din drum. O Gla­fira din Năruj, Vran­cea, despre care îmi spu­nea fiica ei: „Daţi-i pace, doam­nă, c-am chemat po­­pa s-o grijească, zic că până-n nopte s-o duce, că nu mai are suflu-n dânsa”. Ei bine, fe­meia la pat s-a înfiripat, s-a înviorat cu mare bucurie şi a cân­tat, nu cu voce stânsă, ci tare, cam ră­gu­şit, dar cu foc, a cântat „Bala­da Fetei Uriaşe” şi apoi a lui „Gruia dân Novac”, pe care nu­mai ea le mai ştia din sat pe de-a întregul. Nimănui nu-i mai pasă de „fru­musaţa asta de cântare, că-i cu fior şi cu durere, văzu­răţi”… Fiica ei stă trăsnită de uimire, iar bătrâna şi-a mai adu­nat puteri atunci şi a mai trăit îndestul.

Şi moş Panait din Geogel, Apuseni, care voia să-i pun vorbă bună pe lângă popa cel nou şi tânăr, pen­tru când i-o veni sorocul, „să hie mai în­colo…”, dar să dea voie fiilor lui să verse apa din ulcior, când şi când, pe roata carului, în drum spre temeteu (cimitir), să-i fie drumul lin Dincolo. „Că nu-i păcat şi nu-i păgâneşte, e din bătrâni, de când ne ştim vieţui pre lume”.

Iar într-un loc turistic, pe şoseaua Rucăr – Bran, s-a dus la preot o tânără ce lucra în Braşov şi-şi în­gropase tatăl în sat. „Diseară, de-oţi vedea foc în cimitir, să nu vă speriaţi, părinte, că sunteţi abia venit. Noi sun­tem cu focul. Aşa-i obiceiul, veghem întâia noap­te pe mormânt, cu lumină mare. Că umblă Căţelul Pă­mântului şi pe tata nu l-o şti, l-o lătra şi l-o speria”.

Satul cu babe

Şi dintre toţi cei pe care n-aş vrea de­loc să-i uit, m-aş opri mai cu seamă la Va­silca. Vasilca Isaida din Vlașca. Vasilca lu’ Iedu, chit că pe „românu’ meu îl che­ma Ion, da’ aşa-i poroclu’”.

Scâr, scââârţ, poarta. Cam în­tr-o dungă. Iar casa, casă de câm­pie, două odăi şi-o tindă, prispa lată, cu lut bătucit, răcoros, vara se dormea pe ea afară. Până acum o vreme, locul duduia de tutun. Şi casele erau pline cu şiruri-şiraguri de foi puse la uscat. Ca fustele de papa­rude. S-a dus tutunul şi casele au rămas în soare, despuiate. „Şi io făr’ d-un deşt”, îmi ridică spre ochi mâ­na mun­cită, muncită, bă­trâna mărun­ţică ieşită să mă în­tâm­pine. Tăiase cu sârg, c-un dita­mai cuţitoi, feli­oare, felioare, pă­pu­şoaiele de tu­tun, şi-și tăiase și degetul. Era mi­titică. Un copil. Trudise de la în­ceputul vieţii ei de om, de şcoală nu fusese vreme, nici parale, dar minte ascu­ţită ca a ei n-am găsit la mulţi. Avusese parte de un pic de bu­cu­rie, atunci când mergea la joc, la hore. 8 ki­lo­metri pe jos dus şi la întors, cu încălţările în mâ­nă până acolo. Cred că era la Ghim­paţi, da­că îmi amin­tesc bine. Cum dădea soa­rele să asfinţească, lua bă­taie de la taica, om aspru, aşa că la întoar­ce­re, zbura pe drum, nici ea nu ştie cum. Râde. Mai de­mult, o fiică de-a Vasilcăi (în Bu­cureşti de-acum) se plângea că fata ei, ne­poata adică, tot stă la telefon cu un băiat, în loc să înveţe pentru facultate. „Lasă fata, las’ s-o cate băieţii, as­ta-i vremea, toate au tim­pul lor, maică. Da­că îi e să în­veţe, o face-o şi p-ormă, ai să vezi. Văz şi io d-aci, auz cum a­vo­cate, ju­de­­căto­riţe au ca­se, maşini, bănet, da’ băr­bat n-au. S-or fi fudu­lit, or fi de­venit prici­noa­se, n-oi şti, da’ şi băieţii le oco­lesc. Toate la tim­pul lor, mai­că, şi cu mă­sură…”.

Vasilca era singură, sin­­gurică, casa i se cam aple­ca­se, ţiglele stă­teau cârpite ici, colo, cu te miri ce. Doar du­dul uriaş, băr­bos, de la poar­tă, era vesel şi cara­ghios. Cu ra­muri subţiri, ţepuşe ţâşnite din trunchiul răsucit, butucănos. Crengile le tăia în fiecare primă­vară pen­tru araci, la vie. Venea anume un ginere, doar nu s-o cocoţa ea, la 90 de ani! Mititică, bătrâna e toată în negru. Ba i-a murit omu’, ba un fiu, ba un gi­nere, jale mare, mare. „Nicio pagubă că ţi-i sete”, şi se pune pe învârtit iute roata puţului. Pe urmă o văd cu o săpăligă în grădinuţă. De fapt, o ghicesc, n-o văd, că-i pierită printre nalbe şi dalii. „Acu’, c-ai venit, m-oi plânge de ciori. Cum prinz om nou, cum trebă să-mi vărs focu’”. Aşa-i, cron­că­neau teribil. Larmă în toată regula. Locul Vasil­căi cobora spre un soi de iaz, dincolo fusese un pâlc de pădurice. „L-au tăia­tă­ră. Și ciorile, ce să facă? Numa’ c-au dat buz­na la mine-ntr-o răchită şi-au puiat acolo”. Ar tăia şi ea răchita, dar dacă apar mai lângă casă? Pârdal­nicele!

Ne trăsesem la umbră, pe băncuţa de sub dud, cu muşchi pe tălpice şi, sporovăind, mă trezesc în plin mit. Fabulos. Nu auzisem şi nu citisem nică­ieri povestea ei despre… Geneză. „Ea-i de vină de cum curge lumea, numai ea”. Cine?! „Baba Iova, ea, ea l-a îndemnat pe Dumnezeu s-o facă şi pe Eva. Lui i-ar fi ajuns Adam, după chipul Lui. Şi-apoi, baba i-o pus de-au tot făcut copchii. Dum­nezeu s-o fi mâniat poate, ce ştiu eu, şi i-a mai stâm­părat cu moartea. Da, ăsta-i rostu’ acu’, să scoţi oameni din copchii. Să nu rămână neispră­viţi. Că greu mai e, maică, greu, da’ n-ai încotro, s-o pornit treaba”.

Baba Iova o fi fost Marea Mumă? Oricum, nu­mele de familie de aici sunt mai mult femeieşti – Isaida, Nastasia, Apalahia… Satul, pierdut în câm­pie, între încolăciri de mici coame, e şerpuit de apele Mil­covăţului şi Glavaciocului, nume de alint, ca-n cân­tecele de leagăn. Muierile le-or fi dat numele? Letca Nouă, sat îmbătrânit, ţintuit în loc, împânzit de babe. Straşnice, dar le cam ia vântul. Când s-a încheiat co­lectivizarea, în Roşio­rii de Vede şi-n Letca au izbucnit flăcări. Femeile au pus foc, se ştie. Mă uit la chipul Vasilcăi, hâtru, dar şi colţos, te taie cu privirea. Dar şi cu pofta de viaţă. Clejani, cel cu lăutari vestiţi, e co­lea, după colţ, de aici o fi fost şi jocul care le scăpăra în pi­cioare cândva. Acum, sâm­băta, uliţa e plină de ba­be cu coşuri. Merg cu po­mană. Vorba „a purta sâm­betele cuiva” acest rost îl are. Intrasem între timp, potopite de căldură, în bu­că­tărioara de vară, cu oale, ulcele şi chiţe de busu­ioc, leuştean, sân­ziene şi câte alte ierburi mirosi­toare, toate atârnate de grinzi, aşa că mă atingeau uşor, pe creştet. Pe ea nu. „Punem cârpa albă la brad, la steag şi la cruce. Din Gorj până la Dunăre aşa se face. Stă şi la streaşină. Nu neagră, albă. Că sufletu’ zboa­ră şi se mai hodină pe ea, flutură şi-l atrage. O laşi 40 de zile acolo”.

I-am spus că am de lucru în Letca Veche şi mă voi întoarce mai târziu. M-a pupat şi a trebuit să mă aplec mult. „Să vii la mine la înmormântare. Să ştii că te aştept şi mă supăr de n-oi veni!” Aprig legă­mânt. Îmi mai spusese: „Sufletu’ îşi face cuib într-o oală când iese, când ajungi la mormânt spargi oala ca să-şi ia zboru’. Oala de pământ e ca un pântece, să ştii”. O să vezi, dacă nu ştii.

Cititul în stele

Îmi bântuiau prin cap vorbele ei şi era să nu prind de veste, în drumul meu spre Letca Veche, că am pă­truns într-o pădure care te învăluia cu totul. Ca o vrajă. Erau tufani, un soi de stejari pre­cum gorunii şi jugastrul. Câţiva, însinguraţi, nu pu­teau fi cuprinşi în braţe decât de 4, 5 oameni. Au peste 500 de ani. Îl vor fi văzut pe boierul Ni­colae Filipescu, întâiul ban al Craiovei, ridicând o biserică din bârne, prin 1750. Când s-a prăbuşit, podoabele ei s-au risipit şi aşa se face că deasupra unei uşi, spre răsărit, în casa Vasilcăi, veghea o icoa­nă mică, de lemn, cu pictura întrezărită, ju­mulită, mirosind a fum şi vechi.    Copilă, mergea cu tatăl ei cu căruţa la moară. În dreptul tufanilor, acesta oprea boii şi-i mâna pe copii după ciuperci. „Da’ de ce, tată, ne făceai aşa, nu vedeai că nu erau niciodată?”, îl întrebase mai târziu. „Da’ voi nu vedeaţi că începea urcuşu’ şi le era greu la boi?” Pădurea asta uriaşă a fost cumpărată, pe la sfâr­şitul secolului XIX, de Mitropolitul Nifon, cel ce-a înălţat biserica din Letca Nouă, pictată pentru el de Tattarescu, biserică ce i s-a dus vestea, acum vreo 10-11 ani. Icoana Maicii Domnului se por­nise pe plâns. Deodată. „De răi ce suntem şi nu ne mai îm­bunăm, nu ne mai vine minte”, spunea tuturor Va­silca. Când a luat mitropolitul pădurea, acolo, în mie­zul ei, erau un han şi o hangiţă. O fe­meie co­co­şată. Ei bine, cum l-a numit sa­tul, de-atunci? Nifon Coco­şilă. Soi de oameni din cărțile lui Zaharia Stan­cu și Preda. Cei ce s-au aşe­zat pe Milcovăţ, for­mând Letca Nouă, erau din Si­liştea. Fugiţi. Fugiseră de ciu­mă, ciuma lui Caragea, cău­tau loc cu aer mai curat. Ce voiam eu să aflu în Letca Veche era po­vestea co­nacului Filipeştilor. Ce s-a mai întâmplat după ce i-au pus oa­menii foc, în 1907. Că i-au pus. Robii ţigani slo­boziţi şi sără­cimea satelor. Au­zise şi Vasil­ca, din pă­rinţi, că niște ruşi refugiaţi din Se­vas­topol după 1905 au trecut spre Ruse, în Bulgaria, dar au pră­dat în dru­mul lor satele din câm­pia ro­mână. Prăpăd mare. Părăginire şi moarte.

Când am coborât, se înnop­ta, umbrele se lungeau, foş­neau, aerul se ascuţise, pădu­rea avea un vaer, la Vasilca găinile zdu­păiseră în pom spre cul­care. Zburătăceau în­că bă­tând din aripi. Bibilicile şi cele câteva raţe albe, cu oche­lari roşii, se foiau în co­teţ. În sobă, tros­nea un fir de foc. O dor şalele şi, mai nou, ini­ma. Îşi tăiase câteva lemne cu to­porul, jumătate cât ea. Totuşi, am rămas pe trepte, la intrare, aşe­zate jos, una lângă alta, sub stele. Uite, peste umăr, acolo-i Steaua Polară, Carul Mic şi Carul Mare, se ro­tesc…, mă trezesc spu­­nând. „Iha”, mă apro­bă. „Ceru-i sălaşu’ lu’ Dum­­nezeu, şi steaua aia, cum îi spui, Polară, e Stâlpul Ce­ru­lui, Steaje­ru’”. Stejarul? „Nu, Stea­­jeru’. Îi un stâlp din mijlocu’ ariei de tre­ie­rat, de să-nvârt caii în ju­rul lui”. Uite, Calea Lac­tee, încerc iar… „Iha, îi Brâu’ Ce­rului, crângu’, aşa-i zi­cem”. Tac. Ea: „Știi vorba aia: «Câte-n Lună şi-n stele-s scrise, tăt atâ­tea-s pe pământ»?”. Dar as­ta: „Pământu’ să măsoară cu um­bletu’ şi ceru’ cu cu­getu’? Da’ ştii şi alte care pă cer? Ca­ru’ lu’ Pepelea? Al lu’ Crăciun? Al Sân­zie­nelor?”. I-am cuprins umerii cu braţele. Erau mici, uscaţi, uşori ca un fulg, şi am ştiut ce e iubirea pentru o bătrânică pe care prea puţin am cunoscut-o şi poate nici n-o s-o mai văd. Şi n-am mai văzut-o. Vasilca s-a stins singurică, în 2012.

La înmormântarea ei n-am fost. M-o ierta? M-am dus peste un an la cimi­tir. La cruce, flutura o cârpă albă. Şi nu era vânt. Cine ştie ce boare, răsu­flet de câmpie încinsă în soa­re. Nimic altceva nu mişca în jur sau, ba da, se legă­na uşurel un ciob de oală. O grămăjoară şi, între ele, un ciob mic, fără odihnă. Şi-o găsi şi el echilibrul, un lăcaş al lui, câteva fire de ţărână l-or îngreuna şi i-or potoli neastâmpărul.

Foto: MIRCEA STRUȚEANU