• Atunci când istoria e năpădită de buruieni, ră­mân poveştile •

De ani buni (peste 50), ce­ta­tea dacică Feţele Albe a fost lăsată în grija lăs­tărişului tânăr, a tufelor de mure, a urzicilor şi a mes­tecenilor pitici, iar din zidurile ei, încă albe, încă vii, au pornit şer­peşte, spre lumină, rădăcinile fagi­lor ti­neri. Istoria a rămas ascunsă sub pământ. Se mai vorbeşte încet, cu teamă, des­pre preote­sele zeiţei Ben­­dis, care ar fi trăit aici, la Fe­ţele Albe. Zeiţa Ben­dis, zei­ţa Lunii, a pă­durii, a nop­ţii, zeiţa magică a pămân­tului şi a fer­tili­tăţii, zeiţa dra­gostei şi a farmecelor. Di­vi­nita­tea ado­rată a dacilor, care, în cele câ­teva statuete găsite, poartă o su­liţă în mâna stângă şi o cupă de sa­crificiu în mâna dreaptă. Aici isto­ria se opreşte, cotro­pită mai depar­te de vegetaţia nebună şi de dez­in­te­resul auto­rităţilor, şi începe povestea. Povestea Feţelor Albe.

Cetatea ascunsă

Tăcerea. Ăsta a fost primul lucru pe care a învăţat să-l facă. Tăcerea smerită, tă­ce­rea fără şoapte, tăcerea care ascultă şi nu întreabă, tăcerea căreia îi e dat să vorbeas­că doar cu celelalte tăceri din jur, tăcerea care se hrăneşte cu linişte, tăcerea care te vindecă încet de grijă, de spaimă, de tine. Învăţase vreme îndelungată să tacă, să se bucure în taină de asta, deşi fu­sese greu, poate cea mai grea încercare pe care tre­buia să o de­prin­dă aici, în cetatea femeilor alese. Pentru că şi ea, Tepit, fusese una dintre puţinele fete care avea să le urmeze, pentru totdeauna, pe ma­rile preotese, spre lo­cul acela unde doar cele înzestrate cu har puteau ajun­­ge. Iar ele, preotesele, femeile acestea aspre şi temute, venerate şi puternice, văzuseră în ea, co­pila unui păstor comat, darul acela neştiut al pu­rităţii. În lumea lor, a triburilor de păstori daci, nu exista onoare mai mare decât asta. Avea să se pregă­tească pentru nemu­rire, avea să-l întâlnească pe Zal­moxe. Şi a înţeles atunci, chiar aşa, copil, că plânsul femeilor poate fi de mai mul­te feluri, de infinit de multe fe­luri, că poţi să plângi de bucurie şi poţi să plângi, la fel de bine, de jale, şi uneori, exact ca la plecarea ei spre cetatea ascunsă, plânsul ăsta, al bu­curiei şi al tristeţii, poate veni în ace­laşi timp, din aceiaşi ochi. A văzut asta, în ochii ma­mei ei. Şi a mai aflat atunci, de la tatăl ei, că băr­baţii ar vrea să plângă, dar nu îndrăz­nesc, nu ştiu cum se face, şi nu le ră­mâne de­cât să se uite, din­colo de păduri, din­colo chiar de munţi, de­par­te, tot mai departe, spre un cer pe care îl ascultă şi i se supun. Tepit ar fi vrut să plân­gă şi ea, dar nu ştia prea bine de ce. Ochii tuturor oame­nilor pe care îi ştia au privit-o cu admiraţie şi, poa­te, invidie. Ea nu era ca ei, ea avea să mear­gă într-un loc în care doar cei puţini şi aleşi aveau voie să intre. Când a ajuns, îm­preună cu celelalte fete de o vârstă cu ea, copile, fecioa­re, a în­vă­ţat să se obiş­nuiască, încet, cu zidurile cetăţii, cu vor­bele rare şi drepte ale pre­o­teselor, cu făcliile aprinse ce ţi­neau loc de soare, a în­văţat să tacă şi să as­culte. Până acum.

Noaptea de Sânziene

Acum, după atâta tăcere, după atâtea şi atâtea zile care deveniseră totuna cu nopţile, în care ele, fe­cioarele, deprinseseră rostul tainic al tuturor plantelor magice pe care preotesele le aduceau în cetate, acum, în noap­tea asta vrăjită, pentru prima oară de când so­siseră aici, li se îngă­duia să iasă. Au ieşit, una după alta, cu cape­tele ple­cate şi sufletele pline de mirare şi de bucurie spăi­moasă, au fost legate la ochi, poate pentru ca foş­ne­tul pă­durii să nu le tulbure prea mult simţurile, şi li s-a spus să aştepte. Dincolo de vânt, dincolo de ae­rul cald care le în­fiora pielea fra­gedă, albă, de copile ce nu mai întâlni­seră soarele, dincolo de lătratul înde­păr­tat al câinilor din satele răsfirate pe munţi, în noap­tea aceea lumea de­venea vrăjită. Şi, pentru ca vraja asta să se poată împlini, era nevoie doar ca zeiţa Bendis să-şi co­boare din ce­ruri binecuvân­tarea ei deasupra lor, a fecioarelor, a feţelor albe. Bendis a început să crească, să învăluie, argintie şi rece, pădu­rea, frunzele au tăcut, vântul s-a potolit, au amuţit şi câi­nii. Fecioarele au fost dezle­gate la ochi. Puteau, în sfâr­şit, să privească drept mi­nunea. Pli­nă, rotundă, tru­faşă şi atotpu­ter­nică, Bendis strălu­cea deasupra cetăţii, aproape, cel mai aproa­pe. Ar fi putut chiar s-o atingă. N-au îndrăznit. Fecioarele şi-au plecat ca­petele la pă­mânt, au sărutat pământul, cum li s-a spus, şi au început rugăciunea şoptită pe care preo­tesele, într-o lim­bă stranie, neştiută, le-au spus să o repete. S-au ru­gat către ea, zeiţa Lună, s-au rugat pen­tru linişte şi ros­tu­rile lumii. Cercurile de foc au fost aprin­se, şi una câte una, fecioarele au intrat înăuntrul flăcă­rilor acelea. Tepit a intrat în cercul ei. A simţit vâlvă­tăile, căldură grea, istovitoare, gata să o înăbuşe, să o trântească la pământ, să-i pârjolească pielea fra­gedă. A simţit că se sufocă şi a simţit că e prea mult, a simţit că mintea vrea să-i părăsească trupul şi că buzele încep să-i rostească vorbe străine, ca ale preo­teselor. A sim­ţit flăcările strân­gându-se în jurul ei, a simţit cum se duce. Fumul greu, şerpesc, se încolăcise în jurul ei, lumea s-a rotit fără sens, ar fi vrut să ţipe, dar uitase cum se face asta. Apoi a ză­rit-o. Acolo sus, deasupra flăcărilor şi a tru­pu­­rilor de copile, veghea ea, Luna, marea zeiţă Bendis. Tepit i s-a încredinţat ei, a ştiut că din lumina poleită din ar­gint vor veni liniştea şi puterea. Flăcările au în­ce­put să dea înapoi, dogoarea lor, ca prin farmec, a în­ce­tat să mai existe. Tepit a trecut prin mijlocul lor fără să se ardă, fără să mai sim­tă altceva decât bucurie. Trecuse încerca­rea, Bendis era cu ea, se purificase. Toată noap­tea aceea, fecioarele care o primiseră pe zeiţa Lună să le vegheze sufletul au dansat, într-o săr­bă­toare nebună, prinse una de alta, într-o horă care a prins să se învârtească ameţitor. Dan­sau pentru lu­mină şi viaţă, pentru noapte şi moarte, pentru lumea de aici şi lumea de dincolo. Dansau pen­tru totdeauna, trecuseră hotarul stră­veziu din­tre viaţă şi moarte, deve­niseră zeiţe. Ochii li s-au deschis atunci şi au văzut luminile fiecărei frunze şi plante, ma­gia din lucruri, puterea din cer. Ben­dis le însoţise hora nebună. Se apropiau zorile, trebuiau să intre în cetate. Miracolul cel mare avea să se întâmple în curând.

Cea mai frumoasă femeie de pe pământ

Timpul care urma să treacă de­venise o sărbă­toare. Fecioarele tă­ceau mai departe, doar că acum de­veni­seră egalele preoteselor, erau pre­gă­tite, menirea lor le ridica deasupra lumii, ştiau să cunoască plantele, fără greş, cu ochii închişi. Le sim­ţeau puterile tă­măduitoare, plante pentru boli, plan­te pentru descân­tece, plante pen­tru ferti­li­tate, plante vii, plante rele, plante ca­re vorbesc şi se deschid înăuntrul tău, bu­ruieni otră­vitoare ce trebuie arse ca să alun­­ge duhurile. Li se îngăduia une­­ori să cânte, iar ele cântau. Nun­ta lor avea să se petreacă în curând.

Iar ziua aceea venise. Îmbrăcată în alb, strălu­citoa­re şi aproape plu­tind, Tepit a ieşit, însoţită de marile preotese, atunci când lumina încă nu răzbise la porţile ce­tă­ţii. Avea să mear­gă în tăcere printr-o pădure, avea să treacă un râu şi să tot coboa­re, legată la ochi, spre valea sacră a Sarmisegetuzei şi apoi mai departe, spre muntele sfânt, Ko­gaion.

Era aşteptată de întreaga suflare a tri­burilor da­cice. Tarabostes bă­trâni, purtând comance de blană de miel tunsă mărunt, preoţi cu bărbi uriaşe, războinici, oa­meni sim­pli aşteptau să so­sească cea mai vrednică dintre feţele albe, fecioara crescută de preo­tese în ceta­tea lor tainică, departe de lume şi de lu­mina soarelui. Focurile ardeau în­cet, era vremea ca lumina să ves­tească o nouă zi. Noaptea s-a dat la o parte, pe cer, un timp, au ră­mas împreună şi lună, şi soare. Tepit ajun­sese. Lumea şi-a plecat ochii, cu veneraţie. Era frumoasă, îmbră­cată toată în alb, cu faţa radiind de pri­mele raze ale dimineţii. Cea mai frumoasă fe­meie de pe pământ. Tepit ştia asta, se sim­ţea privită, admirată, iubită, respec­tată. Pentru asta trăise. Ea, fiica unui păstor din munţi, era, atunci, în ziua aceea care tocmai în­ce­pea să crească, cea mai de seamă fiinţă născută vreo­dată. Urma să de­vină femeie. Nu-i era teamă, se în­treba poate cum o să fie, mândră de destinul său, aş­tep­tând să se îm­pli­nească minunea. Preotesele au început să se roage pe altarul de jertfe, un bolovan teşit şi lun­guieţ, un preot, cel mai bătrân, a sacrificat un berbecuţ negru. Cuţitul a spin­tecat burta animalului, mâna bă­trânului i-a scos la iveala inima. Pe fruntea sa brăz­da­tă a lăsat să cadă o mică pată de sânge. Apoi s-a rugat, mai întâi înspre lună, apoi înspre soare. Vântul, până atunci tăcut, a început să bată cu putere. Zalmoxe răs­pundea. Inima ber­becului a fost aruncată pe rug. Apoi s-a lăsat liniş­tea.

De Tepit s-au apropiat preote­sele. „Să nu-ţi fie fri­că”, i-au spus, „eşti nemuritoare”. „Să nu-ţi fie frică”, i-au spus şi preoţii, „tu vei vorbi cu Zalmoxe, doar tu ai darul să porţi rugăciunile noastre”. Să alun­ge arşiţa, furtunile şi boala. Să înde­păr­teze răul şi pe toţi acei soldaţi în­veşmântaţi în fier care pârjolesc pământurile dacice. Din rândurile războinicilor, purtă­torii de dra­coane au înălţat balaurii cu trup de piele şi capete de aramă. Alţi războinici, puţini, au ieşit din rând şi au înfipt adânc, lângă piatra jertfelor, suliţele în pământ. Bendis a pălit, învinsă de soare. Tepit a închis ochii şi a zâmbit. Războinicii au ridicat-o uşor, ca pe un fulg, au legănat-o un timp, apoi au azvârlit-o în sus, spre cer, spre lumină. Tepit s-a tot ridicat, sus, foarte sus, până la soarele pe care nu-l mai văzuse de atâta amar de vreme, apoi, trupul ei alb a coborât încet şi s-a aşe­zat, odată şi pentru totdeauna, în suliţe. Zeul a pri­mit-o.

Pădurea vie şi pădurea moartă

Ochi. Sute de ochi te pri­vesc acum de pe fagii tineri crescuţi în devălmăşie, odată ce ai început să urci panta abrup­tă spre Feţele Albe. Pă­durea asta, rasă de pe faţa pământului de defrişările săl­batice ale so­vie­ticilor din anii ’50, şi-a găsit calea spre lu­mină şi a aco­perit, iarăşi, toată coasta dealului Muncelul. Lumina, abia furişată prin desişul de un verde crud, pare că se odihneşte, ici şi colo, pe potecă, pare să-ţi arate drumul, să te călăuzească prin inima unei tăceri asurzitoare, spre un loc vechi, uitat, tăinuit, miraculos, dar viu, încă viu. Şi nu e doar asta. Simţi, iar odată ce simţi, vezi că razele soarelui rămân sus­pendate, că plu­tesc, ca un abur auriu, prin lăstărişul ăsta tânăr, pentru ca, mai apoi, să coboare uşor, să îmbrăţişeze copacii, să se lipească strâns de ochii lor stranii. Sigur, îţi spui, sunt doar nişte simple noduri cres­cute pe fag, dar parcă nicio­dată nu ai văzut atâtea, parcă niciodată nu te-ai simţit privit de atâţia ochi lemnoşi deodată. Şi ar mai fi şi lumina asta care se prelinge pe trunchiurile sub­ţiri, lumina asta care izvo­răşte de-a dreptul din nodurile cu pupile şi irişi, lumina asta care arată mai mult a la­crimi, lacrimi albe, despre care nici nu ştii dacă sunt de bucurie sau de tristeţe. Nici nu contea­ză. Mergi mai departe, pădu­rea e tânără, pădurea e verde, pădurea e vie, ţi se pare că pe aici n-a mai trecut nimeni, nicio­dată, n-ai încotro, urci, mergi mai departe.

Pârâul Alboanei, pe care trebuie să-l treci, sărind din piatră în piatră, se dovedeşte, însă, un hotar nevă­zut. Poteca ascunsă sub covorul de cetină uscată te poartă înăuntrul unei păduri cu totul şi cu totul uscate. O tăcere de moarte s-a înstăpânit aici, brazii au crescut nebuneşte, s-au sugru­mat unul pe altul, într-o luptă feroce pentru lumină, care i-a lăsat fără viaţă. Abia sus mai poţi vedea unele crengi rare, încă verzi, ce se zbat să ajungă la soare. O mie de vor­be neştiute se aud în jurul tău. Da, o pădure moartă se vaită şi plânge mai mult decât una vie. De jur îm­pre­jurul tău, crengile veş­tejite cu trunchiuri moi se mişcă una în­spre cealaltă, fără ca vântul să bată vreo cli­pă. Brazii se jelesc, scâr­ţâie, îţi povestesc, într-o lim­bă ui­tată, po­veşti de demult, uitate şi ele. Te opreşti. Asculţi. Te gândeşti dacă vei mai ajunge vreodată la cetatea aceea despre care se ştiu prea puţine lucruri, ce­tatea aceea care se află la nici două ore de Sar­mi­sege­tuza Regia, cetatea temutelor pre­otese dacice, cetatea fe­cioarelor, ele, ce au devenit, poa­te, mai târ­ziu, iele, Feţele Albe. Un marcaj pierdut te scoate la lumină, te poar­tă dincolo de pădurea moartă a bra­zilor ce-ţi vorbesc. Ai ajuns.

Ruine

După urcuşul ăsta, nu atât istovitor, pentru că din Valea Albă, drumul prin­cipal de acces până la Feţe­le Albe, nu faci mai mult de 40 de mi­nute de mers grăbit. Vederea cetăţii îţi trezeşte nedumerire. Te-ai fi aşteptat la altceva, te-ai fi aşteptat ca toate semnele magice pe care le-ai întâl­nit pe drum să se împli­nească. Nu-i aşa. De vină, fără doar şi poa­te, sunt şi auto­ri­tă­ţile, care au lăsat rui­nele să se aco­pere de vegeta­ţie, de vină sunt şi ar­heo­logii care, din 1953 încoace, nu s-au mai învrednicit să scoa­­tă la lu­mi­nă se­cretele de aici. Tot ce vezi, odată ce ai răzbit până în locul ăsta, sunt câ­teva pietre şle­fuite, urmele unor te­rase (se spune că ar fi fost peste 30), ră­mă­şi­ţele unui sanctuar cir­cu­lar, un jgheab prin care apa era adusă în cetate şi, pentru că nu se putea altfel, un panou plantat de Direcţia Silvică Deva, în mijlocul poie­nii, ca să ai sentimentul că ai ajuns, to­tuşi, la capăt de drum.

Priveşti în jur. Cauţi o vreme negăsitul. Nici tu nu ştii prea bine ce cauţi, în orice caz, nu acele comori da­cice deasupra cărora, vorbesc bătrânii, ar dansa flă­cări violet. Dacă erau să fie aflate, au fost aflate de mult. Ici, colo, se zăresc blocurile de calcar ecarisate, cele pe care le ştii de la mai toate cetăţile din Munţii Orăştiei. Rădăcini, buruieni, licheni care înghit încet istoria, ferigi, frunze uscate, umbră. E tot ce rămâne dintr-o civilizaţie, odată ce veacurile şi nepăsarea urma­şilor se aşează încet peste ziduri. Ai vrea să simţi energia locului pe care oamenii o caută, orbeşte, şi în zilele de azi. N-o simţi. De vină s-ar putea să fii tu, obo­­situl, orăşeanul, necre­din­ciosul, cel care ştie să ex­plice logic ce înseamnă ochii crescuţi pe fagi, de ce se usucă pădurea de brad, cum şi în ce fel şi-au cons­truit dacii cetăţile, cum şi în ce fel au cucerit romanii pă­mân­turile astea. Lucrurile ştiute, pentru care există cărţi şi oameni care să-ţi vorbească nestingherit. Dar aici, la Feţele Albe, nu e vorba doar de asta. E vorba că poveştile mereu puse la îndoială spun lucruri care s-ar putea să aibă temei. Lucruri bănuite, despre zeiţe ale lunii şi ale sacrificiului ritualic, des­pre preotese care să le slu­jească, care să cu­noas­că ros­tul plantelor şi al farmecelor, despre fecioare care n-au mai văzut lumina soarelui decât în ziua în care au ajuns să fie sacrificate. Fe­cioare ale căror feţe nu pu­teau decât să ră­mâ­nă albe. Feţele Albe. Se spu­ne despre ele că le era îngă­duit să iasă din cetate doar în Noaptea de Sân­ziene, se spu­ne că atunci ar fi tre­cut prin mai multe ritualuri de ini­ţiere. Dovezi nu există, dar au rămas legen­dele. Bas­mele acelea despre iele, femeile zălude care dan­sau noap­tea în mijlo­cul cer­cu­rilor de foc, po­veş­ti­le, atâ­tea şi atâtea po­veşti, des­pre fecioarele care tre­buiau sacri­fi­cate, una câte una, pentru ca ba­laurul sau duhurile rele să nu se apro­pie de tărâmul oamenilor. Bas­­me­le ră­mân, iar ele, cu un fir in­vizibil, se leagă foarte bi­ne de adevărurile con­crete despre care vor­besc istoricii: preo­tese, sa­cri­fi­cii, daci. Poate că, ajuns în­tr-un astfel de loc înier­bat şi pără­ginit, care încă mai aşteaptă vremu­rile în care să ţâşnească spre lu­mină puţinul adevăr istoric, poți dezgropa neștiutul. Ar mai fi do­vezi: o pădure tânără de fag cu sute, mii de copaci pe care au crescut ochi, un pârâu, ca un fir invizibil între două tărâmuri, o pădure de brad us­ca­tă care îţi vorbeşte. Ar mai fi şi pacea pe care o simţi aici, printre ruinele Feţelor Albe, ar mai fi şi soarele care te îmbie să mai stai, până când şi tu, odată cu pie­trele, odată cu istoria, vei fi acoperit, încet, de ierburi, rădăcini şi umbră. Totul e doar să crezi: miracolele încep de aici.

Oamenii cu fluturi în cap

Şi sunt mulţi, foar­te mulţi oameni ca­re au nevoie să creadă. Fie­ca­re, după chi­pul şi asemă­narea lui. Lucre­ţia Râm­betea, femeia din Grădiştea Muncelului care merge în fiecare zi, mai bine de două ore, ca să ajungă la cetatea Sarmi­segetuza Regia, pe care o are în grijă, îi cunoaşte pe toţi. Pe mulţi îi numeşte „oameni cu flu­turi în cap”. Pentru că mulţi, în nevoia lor oarbă după o cre­dinţă mai pură, mai dreaptă, îşi întoc­mesc tot felul de ritualuri, care de care mai ciudate, ca să-i sărbăto­rească şi să se închine strămoşilor daci. Dacă unii fac şi ei sacrificii ritualice, iar alţii se roa­gă creştineşte, dacă mulţi rostesc in­can­taţii sau sărută pământul, mulţi sunt şi cei care sus­ţin că zeităţi sau preotese dacice li s-au ară­tat aie­vea. Lucreţia Râm­betea nu-i crede. În atâţia ani de când are meseria asta, de îngri­ji­toare a Sar­mise­getuzei, nu a auzit, nu a sim­ţit, nu a văzut flă­cări circulare, zeităţi în­veş­mân­tate în alb sau ochi vio­leţi care să te pri­vească din ruine. Însă dovezile trecerii acestor oa­meni sunt la tot pasul. E de ajuns să te abaţi un pic din poteca ce merge spre Feţele Albe, ca să gă­seşti candele aşezate în cerc, care au ars, probabil, pen­tru rugăciune. La fel şi în mijlo­cului sanctuarului din cetate, la fel şi la Regia. Oamenii au nevoie să creadă, oa­menii vin şi caută sensuri şi ros­turi stră­vechi. Ca femeia şi bărbatul care au adormit în mij­locul pietrelor, la Fețele Albe, pentru ca, în miezul nopţii, să ceară, înspăi­mântaţi, adă­post în sat. Văzuseră lupul, iar asta a fost prea mult.

Aici, la Regia, chiar lângă Soarele de An­de­zit, nu se va supăra nimeni dacă vei închide ochii. S-ar putea ca celălalt soare, cel de sus, să te îmbie să aţipeşti o vreme. Şi s-ar putea să vezi aievea, ca în orice vis, tarabostes bătrâni, pur­tând comance de blană de miel tunsă mă­runt, preoţi cu bărbi uriaşe, răz­boinici, oa­meni simpli, adunaţi laolaltă, luminaţi de flăcări şi de primele raze ale dimineţii, aşteptând. Apoi, îmbră­cată în alb, strălucitoare şi aproape plu­tind, o vei vedea pe ea, pe cea mai fru­moasă fe­­meie de pe pământ. Vei şti şi cum o cheamă: Te­pit. Faţa ei albă su­râde. Povestea începe aici.

Foto: FLORENTIN POPA