• Într-o zi de vară, cu puțin timp înainte ca o vijelie cumplită să smulgă din rădăcini copaci bătrâni și să devină știrea zilei în întreaga țară, am călătorit până la Stâncile Sfânta Ana,ș ca să aflu povestea locului din care a început viața în orașul    care astăzi se numește Sinaia •

Apus de soare la Stâncile Sfânta Ana

Pământul se rotește încet și îmblânzește lumina. O acoperă mai întâi cu umbra pădurii, apoi o as­cunde în spatele stâncilor. O lumină care, preț de o zi de vară, a îngălbenit iarba, a albit pietrele, a făcut insectele să zumzăie și pe oameni să se ascundă. De aici, de sus, de la Stâncile Sfânta Ana din Sinaia, sunt mai multe feluri în care poți afla că ziua se rotește înspre noapte, odată cu pământul. Un fel, dacă ai răgaz și ochi de văzut, e să privești umbra care crește abia simțit pe culmile împădurite ale Munților Baiului. Un altul, mai ușor de înțeles, e să ai răbdare și să asculți. Ai să auzi cum valea asta cu oameni și case, cu străzi povârnite și brazi bătrâni, se umple de un ecou uriaș, de cântecul greu, vălurit și adânc al clopotelor de bronz de la Mânăstirea Sinaia. Când vine vorba de oameni și de ce au lăsat ei pe lume, clopotele astea cântând sunt cel mai apro­piat lucru de ceea ce s-ar putea numi „o minu­ne”. Cu ele a început istoria acestui oraș, cu ele începe și acum înserarea. Lumina e moale și ziua pe sfârșite. Clopotele au cântat, Mun­ții Baiului au fost acoperiți de umbră. Stân­cile Sfânta Ana din Sinaia. Locul unde acum a apus soarele, locul unde, potrivit unor isto­rii vechi, cu aproape 600 de ani în urmă, s-au așezat și au trăit primii oameni din orașul ăsta care astăzi vuiește nepăsător mai depar­te. De aici, de sus, stâncile reverberează stins sirenele unor ambulanțe, apoi șuierul sin­guratic al unui tren pe vale, urmat de ritmul sa­cadat, ca o incantație, al roților pe șine. Apoi zgomotul lumii se îndepărtează din nou. În urma lui, nu rămâne decât tăcerea și cântecul subțire, aproape magic, ca o dez­mier­dare a unui adevăr uitat, al păsărilor de pădure înaltă. În curând, tăcerea va fi to­tuna cu o lumină albastră, iar în lumina asta al­bastră se vor adânci umbre. Umbre care co­boară încet de pe stânci și acoperă orașul. Ca o apă adâncă, răcoroasă, încă străvezie; ca un alt fel de clopot, nu de bronz, ci de în­tuneric. E ora aceea între câine și lup, ora mișcătoare în care lucrurile își pierd încet con­tururile, consistența, realitatea. E ora foșnetelor pe care nu le mai poți vedea, ora la care oamenii râd departe, ascunși în pen­siuni și restau­rante, ora la care, pe potecile lor bătrâne din desișuri, urșii coboară în liniște spre orașul din vale. E ora vrăjită când stâncile astea care se înalță deasupra Sinăii devin doar porțile uriașe ale unei mari cetăți prin care au trecut, trec și vor trece alaiuri întregi de umbre. Ora poveștilor fără timp, ora când el, o pată mică de lumină care se mișcă prin întunericul tot mai dens al nop­ții, omul ăsta bătrân și alb, cu haine lungi care fâlfâie la fiecare pas, ur­că în­cet, ca în fiecare seară, mai de­parte, tot mai departe, spre miezul viu și adânc al pădurii.

Călugărul Ioanichie

Vântul a foșnit o cli­pă, chiar aco­lo unde stra­­da Cășeriei se în­tâl­nește cu bucla largă a străzii Fur­nica. O adiere răcoroasă, aspră, cu miros de brusturi, de fum și de pă­dure. I-a atins barba, i-a mân­gâ­iat-o, i-a făcut sutana să fâlfâie. Un câine a început să latre dogit din curtea casei sale. „Doamne ajută și ție”, i-a spus bătrânul și a pășit înainte, cu rucsacul în spate, șchio­pătând ușor de un picior, în bo­cancii săi tociți de vreme. Băr­batul are în rucsac două sticle de lapte, o pâine mare, câteva lumânări și o carte de rugăciuni. Atât. Pășește însă de parcă o gre­u­tate nevăzută de mii și mii de bo­lovani apasă pe piciorul său șubred. O durere as­cuțită îl săgetează când trece de complexul Furnica, fosta clădire a grajdurilor și a Batalionului de Gardă Regală. Omul se oprește, ridică ochii spre cerul întunecat, își face o cruce și începe să murmure o ru­găciune în barbă. Apoi pornește mai departe, ho­tărât, trece de stră­ve­chiul turn de apă, de intersecția umbroasă cu Calea Codrului, iar de acolo, mai înainte, tot mai departe de oraș, pe dru­mul spre Cotă, șoptind neîn­trerupt aceeași rugăciune. Abia în dreptul Cabanei Schi­ori, bă­trâ­nul se oprește, se uită din nou la cer și tace, semn că Bunul Dumnezeu a făcut ca durerea să i se îmblânzească. Sunt două feluri de lumini, aici, în locul ăsta unde s-a oprit, locul în care orașul se sfârșește și începe cu adevărat pădurea. Prima e puternică, stridentă, artificială. Sunt becu­­rile și neoanele oame­nilor care râd, beau, mănâncă și as­cultă muzică în restau­rantul Schiori. Cea de a doua lumină e mică, difuză, de un albastru aproape de smoală, o lumină în care lucesc albe, abia ghi­cite deasupra pădurii, Stân­cile Sfânta Ana. Ultimele rămășițe ale zilei înaintea nopții. Omul se închină, poate la lu­mină, poate la stânci, poate ca mulțumire că rugă­ciunea i-a fost as­cultată, și apoi pășește mai departe, tot mai departe, spre pădure.

E alb ca un bunic din basme călugărul Ioanichie. Dar liniștea și blândețea întipărite pe chipul său nu sunt doar liniște și blândețe. E o asprime ascunsă înăuntrul lor, o duritate colțuroasă, dârzenia aceea a omului pentru care frica a ajuns să însemne cu totul altceva decât ce înseamnă pentru restul lumii.

Ioanichie a părăsit asfaltul și pășește acum prin pădure, pe o potecă abia vizibilă, ce scurtează serpentinele largi ale șoselei care urcă spre Cota 1400. Frunze uscate foșnesc sub pașii săi, foșnesc și apa, și întunericul uriaș al brazilor mângâiați de vânt, și aripile de pâslă ale unei bufnițe trezite din adormire, și faldurile largi ale sutanei sale: harta nelă­murită a liniștii. Călugărul merge mai de­parte: o pată de lumină mișcătoare care des­­pică noaptea în două părți egale. Doar respi­rația sa – egală, calmă – a rămas să mă­soare cadența lumii pe cărarea, acum abruptă, ce iese din nou la asfalt, în locul acela în care drumul spre Cotă se intersectează cu cel pietruit, ce ajunge la Poiana Stânii. Ioanichie traversează asfaltul și urmează drumul pie­tru­it până la stânca aceea unde se află o altă răspântie de drumuri. E o săgeată veche gra­vată pe stânca asta, deasupra căreia stă scris: Spre Sf. Anna. Bătrânul nu are nevoie să o vadă, ca să știe încotro se îndreaptă. Pă­șește încet, călăuzit doar de lumina palidă a lunii care, într-un fel ciudat, a găsit o cale să răz­bească prin tot desișul întunecat al pădurii. Apoi pădurea se sfârșește și un abur cald, ca o răsuflare a unui animal străvechi, îl învăluie cu totul. Sub cerul înalt, luminat de stele, Stâncile Sfânta Ana par să se fi    preschimbat în crenelurile unei uriașe cetăți de umbre. Călugărul se oprește în fața pietrelor înalte, lasă rucsacul la pământ, se așază în genunchi și se închină. De pe zidul stâncos, icoana pictată a Sfin­tei Ana îl privește tăcută, la fel ca în fiecare noapte. Sfântă Ana, ridică sfintele tale mâini, cu care ai îmbrățișat pe Împărăteasa Cerului și a pă­mântului, către Părintele îndurărilor și a toată mân­gâierea!, rostește Ioanichie, iar apoi continuă să se roage șoptit. O lumină mică, albastră, poate o rămășiță uitată a înserării sau poate cu totul altceva, îl acoperă o vreme pe călugăr. Apoi Ioanichie se ridică în picioare și se mai închină încă de trei ori, atin­gând pământul. Abia acum deschide rucsacul lă­sat la pământ și scoate dintr-un buzunar o lumâ­nare. Mai face câțiva pași și intră, pe o poartă de în­tu­neric, înăuntrul stâncilor. Un băț de chibrit sca­pără în beznă, aprinde lumânarea de ceară și tre­zește la viață umbrele. Umbra călugărului de acum, umbra sihaștrilor care au trăit în grota asta cu mulți, foarte mulți ani înainte ca orașul Sinaia să existe. Ioa­nichie lasă lumânarea aprinsă într-o firidă a stân­cii. Se mai închină o dată, iar chipul i se îmblân­zește de un zâmbet mic: „Să aveți lumină, măi, fraților, măi, să aveți lumină!” Ioanichie a ieșit acum din grota aflată în apropierea icoanei pictate. Mai are ceva de făcut. Scoate din rucsac una dintre sticlele de lapte, iar dintr-un perete al stâncii, un mic vas de lemn. Umple vasul cu lapte, apoi pleacă mai departe, înapoi spre stânca de la răspântie, doar că acum nu se mai întoarce spre asfalt, ci continuă să meargă înainte, tot înainte, în sus, prin pădure, spre locul acela aflat deasupra Stâncilor Sfânta Ana, de unde orice sinăian știe că începe Poteca Ursului. Ursul tocmai a coborât de acolo, un ghem întunecat de umbră, care îl așteaptă pe călugăr să treacă. „Doamne ajută și ție”, îi spune omul, „vezi că ți-am lăsat niște lapte în fața grotei de la Sfânta Ana”. Călugărul pă­șeș­te mai departe și, cu puțin timp îna­inte de miezul nopții, ajunge la cămăruța pe care a ridicat-o în mijlocul pădurii, pe care visează, tot visează de o vreme, s-o transforme în schit.         

Ultimul sihastru al Bucegilor

Părintele Protosinghel Ioanichie Șom­cutean s-a născut în 1935, în satul Chi­zeni, din județul Sălaj. Între 1970 și 2003, a fost unul dintre călugării Mânăs­tirii Sinaia. Dar Părintele Ioanichie n-a fost niciodată un călugăr obișnuit. Des­cen­dent al unei vechi familii cu tradiție istorică din Ardeal, sfetnic de taină al Patriarhului Teoctist, fin cunoscător al cercurilor înalte ale Bisericii Ortodoxe Române, călugărul acesta a rămas și azi, la 13 ani de la trecerea lui în neființă, în me­moria și inimile unui oraș întreg. I s-a spus și continuă să i se spună „Îmblân­zi­torul de urși” sau „Ultimul sihastru al Bucegilor”. Nu e om în Sinaia care să nu aibă măcar o mică amintire legată de el. Și asta, mai ales pentru că, în 2003, la aproape 70 de ani, purtând deja în trup o suferință ascunsă pe care a dus-o cu dem­nitate până la sfârșitul vieții, Părin­tele Ioanichie a lăsat în urmă viața apa­rent tihnită a mânăstirii și a ales să ia drumul pustniciei. Schitul Sfânta Ana a fost ridicat între anii 1995 și 2008, în apro­pierea locului unde, conform scrierilor vechi de peste un secol ale arhimandritului Nifon Popescu, în urmă cu mai bine de cinci secole, s-au așezat, în sălbăticia pe atunci deplină a Bucegilor, un grup de pustnici sosiți tocmai de la Schitul Sfân­ta Ana de pe Muntele Athos. În acea monografie dedicată Stâncilor Sfânta Ana, publicată în 1899, Nifon Popescu, starețul de atunci al Mânăstirii Si­na­ia, susținea că asemănarea dintre cele două locuri este izbitoare: „Cu deosebire atât numai că, în locul pădurei seculare care se găsesce aici, în valea Sfân­ta Ana (Sinaia), acolo, la Muntele Athos, este marea cu luciul ei imens; în colo asemănarea este aceiași în totul; înălțimea, stâncile, posițiunea sunt ace­leași”. Dacă teoria arhimandritului, încă ascunsă în aburii de legendă ai timpului, este adevărată, acei pustnici (a căror sosire aici, Nifon o leagă de pră­pădul care a urmat în Sfântul Munte, odată cu anul 1453 și Căderea Constantino­polu­lui) au fost    primii viețuitori ai a­ces­tui loc care poartă azi nu­mele de Sinaia. Ce se știe cu siguranță de astă dată e că, în prima jumătate a se­co­lului al XIX-lea, în grota de la stânci, încă mai viețuia un sihastru, pustnicul Inochen­tie. De la el a rămas, până când cuvintele au fost aco­perite de alte ins­cripții în pia­tră, epitaful acesta de poem naiv romantic: „Adio de acum, o, stâncă secu­lară, lângă care petrecui o scurtă viață, dulce și amară”. De la Pustnicul Inochentie și până la Părintele Ioanichie, timp suficient de lung cât Si­naia să ajungă orașul care este astăzi, la Stâncile Sfânta Ana nu a mai trăit nici un alt sihas­tru.

Circuitul istoriei în natură

Sinaia e un oraș tânăr, a cărui dezvoltare coin­ci­de cu hotărârea regelui Carol I de a ridica un castel în apropierea pârâului Peleș. E greu să-ți imaginezi azi, când vezi coloanele nesfârșite de mașini și sutele de trenuri care o străbat în fiecare zi, că până la 1715, anul în care scutelnicii Mânăs­tirii au lărgit poteca, au îndreptat malurile și au ridicat podețe peste râpe, valea superioară a Prahovei, mai ales în dreptul defileului de la Posada, nu putea fi trecută decât cu pasul sau cu calul, prin vadul apei repezi, plin de bolovani și copaci căzuți. Pentru orice ne­gus­tor al acelor vremuri vechi, aceasta era una dintre cele mai sălbatice și greu accesibile trecători dintre Țara Românească și Transilvania. Veacuri de-a rândul, doar ciobanii, tâlharii și pustnicii au în­drăznit să îmblânzească locurile acestea cu viața lor neștiută. Însă mărturiile vieții monahale din Sinaia sunt mai vechi de 1695, anul în care a fost ctitorită mâ­năstirea. Un document domnesc de la 1581, con­semna că Mihnea Vodă „dăruiește mânăstirii Sf. Ni­colae, unde se numește locul Molomoț, două vaduri de moară…”. Pe locul acelui schit de demult, aflat astăzi în dreptul unor magazine de pe strada Furnica, a fost așezată o cruce de piatră. E de ajuns să privești de acolo cât să vezi că Stâncile Sfânta Ana strălucesc și acum, la fel de înalte și de albe, dea­supra pădurii. O che­mare tăcută pentru orice fel de călugăr în a cărui inimă zvâcnește calea pustniciei.

Dar odată cu Castelul Peleș și punerea în func­țiu­ne a tronsonului de cale ferată Câmpina – Sinaia, în decembrie 1879, sălbăticia și grota vechilor sihaștri au fost îmblânzite și preschimbate în loc de pro­menadă. Trăsuri cu cai, pur­tând doam­ne, domni și domnițe cu pălării, voaluri, crinoline, pantofi de lac și costume la dun­gă parcurgeau zilnic, spre deliciul ironic al unui Caragiale, de pildă, drumul dintre oraș și stânci.    În Munții Sinaei, Rucărului și Bra­nului, cartea publicată în 1910 de Michai Gold (nimeni altul decât faimosul om de munte și, ulterior, președinte al Tu­ring Clubul României, Mihai Haret) stân­cile sunt descrise în felul următor: „La Sf. Ana, bufetul de jos poartă numele de chioș­cul Sf. Ana, și continuând pe potecă la deal, se ajunge la apa Sf. Ana, care formează frumoase cascade și de unde pornește la deal un drum de trepte, care urcă în vârful stâncilor Sf. Ana. Urmând însă spre S.-V. poteca cea bună la deal, peste vreo 400 m. ajungem la chioșcul de sus, sau chioșcul Furnica (1218 m.) situat în vârful unei stânci colosale, și înconjurat de trei părți cu prăpăstii adânci. Din acest vârf, pano­rama este încântătoare și nu se poate descrie”. Odată însă cu comunismul, isto­ria a făcut ca bufetul și chioșcul care înlocuiseră viața pustnicilor să dispară cu totul, iar treptele acelea descrise de Michai Gold să fie acoperite de pământ, frunze, rădăcini și uitare.

Timp de zeci de ani, Stâncile Sfânta Ana au devenit, în primul rând, terenul de antrenament al tinerilor alpiniști din Sinaia, iar grota și icoana Sfintei Ana, pictată pe piatră, doar o po­veste nebuloasă despre niște pustnici care au trăit cândva pe aici. În anii 2000, când istoria își schimbase iarăși făgașul, iar orașul intra în goana frenetică și haotică a dezvoltării care continuă și astăzi, atunci când Părintele Ioanichie a părăsit mânăstirea și a urmat calea nevoirii și a pădurii, era deja ceva de neconceput ca pe Valea Prahovei să mai existe vreun om care să poată fi numit sihastru. Însă sihastrul ăsta a existat și a ales să refacă legătura nevăzută cu pustnicii de la începutul istoriei și, precum ei, să scobească mai întâi cu o daltă în piatră, să care bușteni uriași în spate, să se hrănească cu ciuperci și muguri de brad, să îndure gerul mun­telui și pustiul alb al zăpezilor uriașe, să se îm­prietenească cu urșii, pentru ca încet, pas cu pas, la început singur, apoi însoțit de din ce în ce mai mulți oameni, să ridice acest schit care există și astăzi.

Odată cu el, o altă grotă de la Sfânta Ana, săpată de mâna omului abia în secolul XX, și aflată la doar doi pași depărtare de cea veche, a fost confun­dată cu cea a pustnicilor și s-a tot umplut, încet, de icoane și lumânări.

Oameni și urși

Lumina pădurii e blândă și dezmierdată de pă­sări. Pășesc prin inima ei, pe o cărare pietruită, care co­boară lin. Pe un fag înalt, au fost așezate o cruce de lemn și o pancartă pe care scrie Atenție! Zonă frec­ven­tată de urși. Așa a fost în­tot­deauna, Poteca Ursului în­cepe chiar de aici, din spa­tele Schitului Sfânta Ana. Însă acum e ora oamenilor, mai e mult până la înserare. Câțiva câini micuți apar să vadă cine sunt. Se lămu­resc, se lasă mângâiați și pleacă. Din difuzoarele schi­tului se aud cântece bisericești. Din spate, un zgomot de pica­măr. Din 2008 și până acum, fri­gul, pădurea și ume­zeala au avut grijă să macine încet zidurile mi­cuțe ridicate de Pă­rintele Ioani­chie. Astăzi e ne­voie ca ele să fie reabilitate. Strig către oameni, oa­menii îmi răs­pund, le spun cine sunt, de ce am venit, un bărbat înalt, bine legat, îmi întinde mâna, „Adrian Gălățeanu”, zice. Îl în­treb dacă putem sta puțin de vorbă, Adrian Gălă­țeanu lasă picamărul deoparte și ne așezăm în fața schitului, pe niște butuci de lemn.

„De 30 de ani lucrez în Sinaia. Am fost jandarm montan timp de mulți, foarte mulți ani. Cunosc muntele ca în palmă, dar de locul ăsta de aici am fost mereu legat”. Îl întreb de ce. Adrian Gălățeanu face o pauză, mă privește și continuă cu voce egală: „Pentru că aici era Părintele Ioanichie.”

Nu e omul efuziunilor fostul jandarm. Meseria sau felul lui de a fi l-a învățat să vorbească așezat, calm, fără să se grăbească. Dar în spatele intonației ăsteia există o liniște, o pauză între cuvinte, ca și cum unele dintre ele au o greutate mai mare decât altele și merită să fie adâncite. „Îl găseam mereu aici, în locul în care stăm acum, în genunchi, cu cartea de rugăciuni în mână. Că era zi sau seară, singur sau înconjurat de oameni, la fel: mereu în genunchi, mereu rugându-se. Ca jandarm, erau zile în care trebuia să ajung în tot felul de locuri. Dar, cumva, mereu îmi făceam timp să trec pe aici, să văd ce mai face. Pă­rinte, ai nevoie de ceva din oraș?

Dumneata te deplasezi greu din cauza piciorului, noi suntem tineri, te ajutăm… De cele mai multe ori ne refuza, ne spu­nea că are tot ce îi trebuie. Când și când, ne mai ruga să-i aducem câte o pâine, dar să se plângă de ceva nu l-am auzit niciodată. Avea liniștea lui pe chip, te privea blând, te întreba de sănătate, te asculta și știa mereu ce să-ți spună. Sunt oameni care spun lucruri mari, dar care nu se lipesc de tine. El nu era așa. Vorbea simplu, dar cuvintele lui aveau greutate. Ajungeau exact unde trebuie, înțelegeți? Asta-i. Vă spun sincer, cea mai mare bucu­rie a mea de atunci, de când eram jandarm, era să vin aici, la el. Și uite-mă azi îna­poi, cum lucrez la schitul pe care l-a ridicat… Așa o pace simt că fac asta, n-aveți idee…”. Adrian Gălățeanu tace, apoi scoate din buzunar telefonul. Îmi spune că părintele stareț e momentan plecat, îmi dictează numărul lui, apoi îmi arată o filmare. „Să vedeți cine m-a întâmpinat când am venit la lucru de dimineață”. Pe ecran se vede un urs care privește cuminte din desișul pădurii și se aude vocea calmă a omului care îi vorbește. „Asta-i tot ce trebuie să faci dacă te întâlnești cu el: îi zici ceva să te audă și îți vezi de drumul tău. Părintele Ioani­chie care a locuit lângă urși, ani și ani de zile, cum credeți că făcea?!”. Ne strângem mâinile de rămas bun, îl sun pe părintele stareț și stabilim o în­tâlnire pentru a doua zi.

Cădelnița Părintelui Ioanichie

Părintele Diodor Șchiopu are 32 de ani. De doi ani s-a în­tors acasă, ca stareț al Schitului Sfânta Ana din Si­naia, orașul în care s-a născut și a co­pilărit. Mă pof­teș­te înăuntru, într-o cameră cochetă și îngrijită care, cu doar un sfert de veac în urmă, era paraclisul în care Părintele Ioanichie slujea pentru prima oară în mijlo­cul pădurii. E o liniște aici care a rămas de atunci, o liniște pe care tânărul sta­reț o păstrează în zâmbetul se­nin cu care începe să po­vestească. „Am simțit dra­gos­tea pentru biserică de mic copil, de pe vremea când mergeam cu buni­ca la slujbele de la mânăstire. Am fost așa de fascinat de lumea aceea, de tainele care se săvârșeau acolo, de misterul acesta al călugăriei, încât, în scurt timp, plecam singur de la locul de joacă, ca să merg la mânăstire. Nemișcat rămâneam, absorbit cu totul, atent la tot ce se întâmplă în timpul slujbei. Întors acasă, joaca mea preferată era să țin și eu slujbe în grădină, să spovedesc acolo, să împărtășesc… Iar acum, vedeți?, sunt aici, călugăr”.

Părintele Diodor zâmbește iar, la fel ca oricare alt om care își amin­tește anii magici ai copilăriei. Doar că pentru el, magia aceea s-a păstrat și a devenit calea pe care a urmat-o și mai departe în viață. „Prima amintire pe care o am cu Părintele Ioanichie va fi mereu legată de înserare. Nu știu câți ani să fi avut atunci, poate 3, poate 5, dar îmi amintesc figura lui albă, blândă și aspră totodată, și îmi amintesc și vocea lui. Avea o voce melodioasă, caldă, înaltă părintele. Seară de seară, în copilăria mea, se oprea la noi acasă după slujba de la mânăstire și pleca mai departe, cu laptele proaspăt muls de bunicul, spre schitul care se afla, pe atunci, în construcție. Și țin minte, când bunicul l-a întrebat odată, înainte de plecare: Pă­rinte, dar nu vă e teamă că vă prinde noaptea în pă­dure? Nu vă e teamă de urși? Știu că părintele a zâmbit: Nu, a răspuns. Pentru că Dumnezeu mă acoperă și mă întărește cu harul său. Locuim acolo eu și urșii împreună. Și țin minte iar, să fi avut vreo 8 ani, cum plecam eu tip­til, de unul singur, de la joa­că, ca să ajung la sluj­bele de la mânăstire, că îl ve­deam mereu, cum in­tram în biserică, în colțul lui din dreapta: un bătrân cu părul și barba albe, cu un chip blând, care radia lumină. Nu o imagine vă descriu, ci un tablou care mă urmărește și acum. Știți, sunt unii călugări care preferă în timpul sluj­bei să rămână retrași, cât mai departe de strană, cufundați în liniște și în rugăciune. Așa era și el, Părintele Ioanichie. De un astfel de om era nevoie ca să refacă legătura cu ve­chii pustnici ce s-au nevoit de mult, aici. Iar pentru mi­ne e o mare onoare că astăzi calc pe urmele lui”. Pentru câteva clipe, liniștea din vechiul pa­raclis se adân­cește. Pe aleea îngustă a schitului se aud mai întâi șoaptele unor oameni, apoi scârțâitul greu al ușii ca­re desparte lumina din curtea interioară de penumbra bise­ricii. Oamenii au intrat să se roage. Părintele Dio­dor po­vestește mai departe: „Ulti­mele amintiri legate de el sunt din perioada ado­les­cenței, când împreună cu prietenii mei urcam până aici, la schit. Ne întâmpina me­reu cu zâm­betul lui lu­minos, ne citea câte o ru­gă­ciune, ne întreba ce mai fa­cem, ca un fel de spove­danie, iar la sfârșit, de fie­care dată, ne dăruia câte ceva: un borcan de dulceață, o sticlă de sirop, o cio­colată mică, orice. El nouă, bătrânul din pădure, nu noi lui, tinerii care urcam din oraș. Iar ultima oară l-am văzut când am ajuns cu bunicul meu aici, la slujbă. Părintele Ioanichie trecuse deja prin ope­ra­ție, dar pășea mai departe prin biserica asta micuță, cu o cădelniță sărăcă­cioasă în mână, nestingherit de proteza care îi înlocuise o parte din picior.

În me­­moria mea, lu­crurile astea trei – schitul acesta mic, ascuns în pă­dure, călugărul bătrân și smerit care slujea și cădelnița lui simplă, cu doar trei clopoței, nu cu 12, cum sunt cele masive, poleite cu aur sau argint – se aflau într-o armonie perfectă. Un fel de treime a credinței, simplității și a sme­reniei, care m-a urmărit de atunci și pentru care mă rog și acum, să am puterea să o port mai departe. Știți, acum doi ani, când am pășit pentru întâia oară aici ca stareț, primul lucru pe care l-am făcut a fost să caut dacă mai există acea cădelniță a Părintelui Ioanichie. Am găsit-o. Suntem patru viețui­tori acum, care o vom folosi mai departe, în această singu­rătate lumi­noasă a mun­telui, pe care au purtat-o atâția și atâția pustnici ne­știuți și înaintea noastră”.

Îmi iau rămas bun de la Părintele Diodor și por­nesc prin pădure pe cărarea, astăzi uitată, care ajunge până în vârful Stâncilor Sfânta Ana. Se înserează, se aud clopotele mâ­năstirii. În curând va fi ora când pe por­țile acestei mari cetăți de piatră vor trece iarăși alaiuri întregi de umbre.