• România a fost binecuvântată de-a lungul istoriei cu multe personaje pro­vidențiale: nu puține au fost femei, și nu puține dintre ele au fost de neam stră­in, dacă e să ne gândim doar la reginele Elisabeta, soția regelui Carol I, Maria, soția regelui Ferdinand, și Elena, nefericita soție a regelui Carol al II-lea. Printre cele care și-au dedicat întreaga viață țării lor de adopție se numără și scoțianca Mary Grant, devenită Maria Rosetti după căsătoria cu C.A. Ro­setti, celebrul lup­tător pașoptist. Figură marcantă a veacului XIX, pe ne­drept uitată în pre­zent, Maria Rosetti a devenit, sub penelul pictorului Cons­tantin Daniel Ro­senthal, imaginea României revoluționare de la 1848. Vă spunem povestea prea puțin cunoscută a unuia dintre cele mai populare tablouri din colecția Muzeului Național de Artă din București: „România Re­voluționară”. O poveste demnă de un roman polițist •

Aventurile unui june prim

În Bucureștiul pestriț al anilor 1840, dedulcit la ispita boemei pariziene, junele Constantin Ale­xan­dru Rosetti trecea drept un burlac absolut. Fiul spătarului Alexandru Rosetti, era, din fire, un teri­bi­list. Rămăsese de pomină în lumea artistică a Bucu­­reștilor prin interpretarea sa exaltată a rolului tiranului Egist, într-un spectacol al elevilor de la „Sfântu Sava”, precum și prin „improvizațiile” in­ventate cu alți tineri, la fel de pletoși ca el, călărind de-a-ndoa­­selea o saca, de-a lungul podului Mogo­șoaiei, stri­gând în gura mare: „Ura! Ura! Vivat!”. Asta e și picătura care umple paharul, și Vodă însuși porun­cește ca tânărul ofițer să fie tuns și trimis polițai la Pitești! Ajuns acolo, Rosetti se răzbună în stil pro­priu: trimite în piața centrală o trupă de dorobanți şi una de bărbieri, cu ordin să tundă toată lumea care trecea pe drum. În fața protestelor, spu­nea că e ordin de la domnie: „Aşa a poruncit Măria Sa! Uite pe mine cum m-a tuns…”. Fire de trubadur, scria lesne versuri, ca preludiu pentru aventuri efemere – C.A. Rosetti e un romantic, în adevăratul sens al cuvân­tului. Iubea Femeia cu F mare, iar declamațiile sale au mare trecere: „De ce nu sunt zefirul, ce sânu-ți răcorește,/ De ce nu sunt parfumul ce pui pe haina ta?/ De ce nu sunt eu valsul ce șoapta-ți înlesnește?/ C’atunci aș crede lesne că tu nu m-ai uita!”.

Studiile la Paris, începute în 1845, în paralel cu o serioasă ini­țiere în tainele maso­neriei, sunt garanția că tânărul liberal (Emi­nescu avea să-l poreclească pentru eternitate „bulbucații ochi de broască”), absorbit total de proiec­tul revoluției de la 1848, nu avea să-și pună pirostriile prea devreme. După doi ani, se întoarce în țară, cu plete lungi și barbă stufoasă, înfășurat într-o mantie de „car­bonaro”, cu poala aruncată negli­jent pe umărul drept. Se lipiseră de el nu doar moda vre­mii, ci și ideile mărețe ale unor magiștri precum Jules Michelet și Edgar Quinet, pe care îi audiase în Franța. La București, se lansează în afaceri: des­chide împreună cu doi prieteni străini, austriacul Erik Win­terhal­der și britanicul Effingham Grant, o librărie, apoi cumpără o tiparniță, spre in­dignarea rudelor, care vedeau îndeletnicirea de tipograf sub rangul unui boier de vază. Dar marele șoc pentru familie și pentru protipen­dada bucureșteană abia urmează să vină…

Dragoste în vremea Revoluției

În August 1847, un zvon străbate Bucureștiul, ca un vânt turbat: Cos­ta­che Rosetti se însoară! Dar nu oricum! Viitoarea soție nu este o domniță de neam înalt, ci ce să vezi: o guvernantă, pe numele ei Mary Grant! Lumea aristocratică e scandalizată, dar lui C.A. Rosetti nici că-i pasă: sora cea oacheșă a par­tenerului său de afaceri, Effingham Grant, fiică a unui căpitan scoțian din Guer­nesey și a unei franțuzoaice, șco­lită în Provence, vorbitoare de franceză și engleză, îl cucerește definitiv pe zvă­păiatul Rosetti. Maria era de mai mulți ani în București, angajată de colonelul Ioan Odobescu să-i educe copiii, printre care și viitorul om de cul­tură Alexandru Odo­bes­cu. Ca să fie cât mai limpede că are intenții serioase, Rosetti se căsăto­reș­te de două cu ori Mary, o dată la casa din Plymouth a familiei miresei, într-o ceremonie anglicană, apoi la Viena, într-o ceremonie de rit or­todox.

Lumea românească e în clo­cot: Costache Rosetti se întorsese de la Paris ca să pună umărul la revo­luția ce avea să izbucnească în curând, dar iubirea cea mare nu poate aștepta. C.A. Rosetti trăieș­te febril și în plan politic, și în plan personal. În scurt timp, casa și librăria lui devin locurile pre­dilecte de întâlnire ale conspi­ratorilor. Omul cu plete și pele­rină neagră e sufletul mișcării re­volu­ționare: strânge bani, îi de­pune la negustori inițiați, de un­de-i scoate spre cumpărare de arme cu formula conspirativă: „Dați aducătorului un ghiudem și doi cârnați!”. În timp ce Costache umblă să procure arme și să distribuie afișe mobiliza­toa­re, Maria Rosetti predă lecții copiilor de oameni bogați, iar banii îi donează cauzei revoluționare. În vara lui ’48, agitatorul C.A. Rosetti e arestat, dar poporul deschide tem­niţele în care fusese aruncat de Vodă. Presa vremii scrie că revoluționarul dă dovadă de „mare înălţime de inimă” şi-l scapă pe prințul Bi­bes­cu de mânia maselor. Rosetti e numit imediat pre­fect de Po­liție în guvernul provizoriu revolu­țio­nar. În plină febră a revo­luţiei, Maria Rosetti dă naştere unei fe­tiţe, Sofia, pe care fericitul tată o bo­tează „Liber­tate”. Dar Costache Ro­setti abia apucă să-şi sărute soţia, că e nevoit să se întoarcă în fruntea răscu­laţilor. Mişca­rea e însă înăbuşită de intervenția ar­mată a marilor puteri, iar capii Revolu­ției de la 1848 sunt luați prizonieri și îm­barcați pe o corabie mi­ze­rabilă, cu destinație necu­nos­cută.

Calea inimii

Marele istoric francez Jules Mi­chelet, prieten bun cu Costache Ro­setti, iar mai apoi cu Maria, povestește drama­tismul acelor zile într-una dintre cărțile sale. În 1923, revista „Convor­biri literare” tălmăcește într-o emo­țio­nantă română interbelică, po­vestea curajului nebun al Mariei Rosetti, care se pune pe drum, cu pruncul la sân, să-și sal­veze soțul. E una dintre cele mai tulburătoare povești de iubire din istoria noastră: „Îşi poate oricine închi­pui starea desperată a doamnei Rosetti, când află de cele petrecute. Cu toate că nu se întremase încă bine din lăuzie, părăsi casa şi, vânzând mai toate lu­crurile de preţ, îşi luă fra­geda copilă în braţe, hotărâtă să răscolească pămân­tul, numai să-şi scape bărbatul. Porni deci cu o trăsură, într-o noapte plo­ioasă şi rece, înno­rând peste câmpiile inundate şi desfundate. În revărsatul zorilor, ajunse la un han, unde o ţărancă dădu să sugă co­pilei, căci sânul bieţii mame se sleise de frig şi oboseală. A doua zi, porni din nou la drum şi, spre mie­zul zilei, Dunărea se arăta şerpuind, iar în mijlo­cul ei, pe o corabie anco­rată, se vedeau prizo­nierii. Inima o călăuzise bine. Cu copila în braţe, rugându-se cu lacrămi în ochi, reuşi să înduplece un medic turc să-i înlesnească trecerea într-o barcă, până la corabia prizonierilor, unde, revăzându-şi soţul, se aruncă fericită în braţele lui, desmierdând la pieptul lor pe mica Libertate, care era hărăzită să le fie mai târziu scăparea tuturor. Aflând că pohodul urma să fie îndreptat spre Orşo­va, porni pe malul Dunării într-acolo. Trei săptămâni a aşteptat Maria corabia mult dorită. Nemaiputând răbda, această inimoasă pa­triotă şi vrednică soţie, închirie un caic şi, cu copila în braţe, se lăsă în voia apii la vale, în întâm­pinarea corăbiei cu prizonieri. Căpitanul unui vapor austriac îi co­munică vestea că prizonierii fuseseră opriţi la Vidin. Văzând-o tremurând, îi dete mân­care caldă şi un costum ţărănesc mai gros. Astfel deghizată, Maria Rosetti ajunse cu caicul până în faţa Vidinului, unde în fortăreaţă erau închişi exi­laţii”.

Miraculoasa eliberare a pașoptiștilor

Pe înnoptate, Maria trecu Dunărea cu „caicul” şi cu copila în braţe, reuşi să convingă straja turcă să-i dea voie să-şi vadă bărbatul. „Revederea a fost atât de duioasă încât chiar turcii fură mişcaţi până la lacrimi de credinţa şi sacrificiul acestei femei. Aflând că prizonierii erau destinaţi să fie trimeși în Bos­nia, se îngrozi ştiind ce-i aştepta. Se sfătui atunci cu Costache şi ceilalţi, hotărând ca ea să plece din nou la Orşova, unde să prepare popula­ţiu­nea româ­nă, foarte numeroasă acolo, ca în momen­tul când corabia va acosta, prizonierii să sară pe uscat, iar ro­mânii să-i ia sub scutul lor. Din neno­rocire, însă, gu­vernatorul Orşovei, care pe atunci ţinea de Aus­tria, era devotat ruşilor şi doam­na Rosetti află că, în loc să favorizeze eva­darea, ar fi împiedi­cat-o. Ce era de făcut? Cum putea să-i înştiin­ţeze pe prizonieri să nu debarce, cum se înţe­le­seseră? După vreo două zile, corabia se vede alunecând pe luciul apii şi, apropiindu-se de ponton, prizonierii se agitau veseli, căci cea­sul scăpării se apropia. Momentul hotărâ­tor sosise. În ultima clipă, însă, cu o prezenţă de spirit admirabilă, când toţi erau gata să sară pe uscat, Maria Rosetti, palidă în faţa marelui pericol care-i ameninţa dacă debarcau, ridică în braţe pe mica Li­ber­tate şi, întinzând-o în­spre Costache Rosetti, strigă hotărâtă: „Nu v-o luaţi voi (Li­bertatea), până ce nu v’o dau eu!’’. Minu­nea se înfăptui. Toţi pricepuseră înţelesul tainic al cuvintelor, rămânând în corabie. După ce corabia plecă, Maria luă din nou drumul pe marginea Du­nării şi, oprindu-se într-un sat curat românesc, reuşi, cu aju­torul românilor, să salveze pe prizonieri. Iată cum, mulţumită marelui devo­tament al acestei vrednice soţii şi abnegaţiunii ei dusă până la eroism, a scăpat de la surghiun tot ce românis­mul avea mai înalt, ca suflet şi gân­di­re…”. Printre cei salvați de Maria Rosetti se nu­mără, pe lângă C.A. Rosetti, I.C. Brătianu, Cezar Boliac, Di­mitrie Bolintineanu, fraţii Goleşti și Nicolae Băl­cescu!

O femeie model

În Decembrie 1848, Cos­tache, Maria și micuța Libby, cum o dezmierdau toți pe Li­bertatea, ajung la Paris. E în­ceputul unui exil de aproape un de­ceniu. Alături le este, o vreme, împreună cu alți re­voluționari, și pictorul Cons­tantin Daniel Rosenthal, un înflăcărat luptător pentru ca­uza românească. Evreu născut la Pesta, ajunge la București în 1842 și intră imediat în lumea bună, pe care o portretizează de câte ori are ocazia. (Ne-a rămas de la el inclusiv un por­tret al lui Nicolae Bălcescu, de dinaintea Revoluției.) Cu tim­pul, soții Rosetti devin „mo­dele” favorite pentru artist. În­că înainte de exilul fran­cez, Rosenthal era preocu­pat de tema României revolu­ționare. La Paris, de­par­te de tumultul evenimentelor din Țara Ro­mâ­nească, revine asupra preo­cupărilor sale artistice. Are tot timpul acum să facă studii pentru tablourile pe tema noii Românii, și ce model feminin mai fru­mos și mai intim legat de povestea Revoluției putea găsi dacă nu chiar pe Maria Rosetti, soția tovară­șului său de ideal, Costache Ro­setti? Sacrificiile Mariei pentru cauza pa­șoptistă erau binecu­nos­cute în cercurile revolu­ționare de la Paris, unde farmecul său făcea victime. „Era oa­cheșă, cu adevărat frumoasă, cu nurii unei me­ridionale: expansivă, pasionată, artistă. Nu mai vorbesc de farmecul conversației sale, chiar și-a făcut un cerc de amici distinși, și în Bucu­rești, și la Paris. Scria bine, cu însuflețire roman­tică, scotea fru­mosul din orice lucru întreprindea și îl împrăștia în jurul ei”, o descrie marele Jules Michelet. Daniel Rosenthal nu se lasă mai prejos: pentru ochiul său romantic, frumoasa Maria întruchipa idealul revoluționar românesc. Așa se face că, pe lângă îndatoririle de mamă, pe lângă pa­siunea pentru scris, pe care și-o șlefuiește la Paris, pe lângă ajutorul constant dat comunității româ­nești, Maria trebuie să-și găsească răgaz să-i po­zeze lui Rosenthal pentru operele sale.

Maria, chipul „României Revoluționare”

„Iată «România Revoluționară»!”, exclamă, în­tr-o zi, Rosenthal. Frumoasa Maria Rosetti deve­nise, sub penelul lui, imaginea României pen­tru care luptau patrioții din exilul francez.

Litografiat și folosit ca mijloc de propagandă revoluționară, tabloul lui Constantin Daniel Ro­senthal face epocă. Nu există evocare a Revo­luției de la 1848 ori a Unirii Principatelor, care să nu fie ilustrată cu „România Revoluționară”. Nu-ți ajunge timpul ca să cuprinzi toate detaliile și subti­litățile lucrării lui Rosenthal! Maria e înveșmântată într-o ie cu altiță, o salbă bogată de galbeni împă­ră­tești îi împodobește pieptul, iar o maramă de boran­gic îi acoperă părul negru, strălucitor. Lucrarea o înfățișează tocmai în costumul în care se deghizase pentru a urmări vasul care trans­porta revoluționarii români. Mâ­na dreaptă a Mariei e încleș­tată pe un hanger. Planul secund e ocupat de o luptă dramatică în lumina răsăritului, amestecată cu reflexele incendiilor: bătălia din Dealul Spirii din 13 Septembrie 1848. Femeia magnetică din tablou, după care întorceau capul pe stradă toți marii artiști ai Pa­risului, luminează întreaga ca­me­ră a Mu­zeului de Artă. Ro­mâ­nia își găsise imaginea ideală.

Iubirea agentului secret

Pe lângă faimoasa lucrare „Ro­­mânia Revoluționară”, Cons­tantin Daniel Rosenthal a mai rea­lizat una, de mai mici dimen­siuni, în care apare tot Maria Rosetti: „România la 1848, pe Câmpia Libertății”. Ambele ta­blo­uri au rămas în colecția lui C.A. Rosetti, care, conștient de valoarea lor (deopotrivă artistică și sim­bolică) le-a donat Muzeului din București, în 1857, de îndată ce a revenit din exil. Specialiștii în istoria artei au descoperit chipul Mariei și într-un mic medalion din centrul unei naturi statice, pictată tot de Rosenthal. Admiraţia artistului pentru tânăra femeie era, probabil, mai profundă decât ar fi putut recunoaște…

Prins cu misiuni revoluționare secrete, Rosenthal pleacă de la Paris, la scurt timp după ce finalizează „România Revoluționară”. Cu ocazia unui drum spre Țara Românească, face un ocol prin Budapesta natală, pentru a-și vizita mama. E prins de autori­tățile imperiale și moare în arest, în Iulie 1851. Oficial, s-a vorbit de o si­nu­cidere, dar artistul a fost ucis de duș­manii săi politici. Mulți ani mai târ­ziu, Maria Rosetti, considerată pri­ma femeie jurnalist din România, îl evocă într-un articol pe artistul care avea să o nemurească prin talentul său: „A fost unul dintre cei mai buni și mai credincioși oameni pe care Dumnezeu i-a creat după chipul său. A murit pen­tru România, pentru libertate, a murit pentru prietenii săi români. Acest pri­eten, acest martir din România, era un israelit: se numea Daniel Rosenthal”.

După întoarcerea de la Paris, la fel ca soțul ei, C.A. Rosetti, în mai multe rânduri deputat, ministru și primar al Bucu­reștiului, și Maria își pune la bă­taie toată energia pentru moderni­za­rea României. Tot în casa lor au loc și în­tâl­nirile conspirative din Ianuarie 1859, pentru numirea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn co­mun al Moldovei și Țării Românești și pentru în­făp­tuirea Unirii Principatelor. Cu o peniță ce dove­deș­te talent și devotament, Maria luptă pen­tru soarta celor amărâți și face o admirabilă muncă pentru emanci­pa­rea femeii românce, pe care o personifi­ca­se magis­tral în tabloul lui Rosenthal. În timpul Răz­boiului de Independență, e în prima linie de ajutor a spitalelor de campanie. Face rost de bani din piatră seacă atunci când e cazul să-i ajute pe cei suferinzi.

Averea cea mai de preț

Marea poveste de iubire dintre credincioasa Maria și C.A. Rosetti a fost binecuvântată cu opt co­pii, dintre care doar patru au ajuns la maturitate: Li­bertate Sofia, cea născută în Iunie 1848, și trei fii năs­cuți în exil, Mircea, Vintilă și Horia. Prima cruce din Cimitirul Bellu de azi a fost pusă chiar de îndu­rerata familie Rosetti, în 1859, la căpătâiul fiicei Elena, care s-a stins la numai 3 ani. Mormântul ei nu mai există, dar în acel loc se află acum crucea lui Cos­tache Rosetti, decedat la 1885. În ciuda nume­roaselor funcții de rang înalt pe care le-a deținut în statul român, C.A. Rosetti a murit sărac, după ce ca­sa i-a luat foc, în anii de final ai vieții. Prin testa­ment, Rosetti cere ca înmormântarea să fie foarte simplă, cu un singur preot de mir, carul simplu, cu doi cai, ni­cio invitare, nicio paradă, fără jandarmi și fără po­liție. Exprimându-și nețărmurita sa dragoste pentru soție, Rosetti apelează la amicii săi să o ajute pe Maria ca să-și plătească datoriile. „O îmbrățișare fii­cei și fiilor mei și ultima rugăciune tuturor, a îngriji și mângâia pe soția mea”. Cea mai aprigă apărătoare a săracilor moare la rându-i săracă, în 1893. Dar răs­plata e mare: tabloul lui Daniel Rosenthal, în care chipul ei reprezintă România viitorului. Țara pentru care a luptat și care i-a devenit patrie.