• La hotarul Ardealului cu Bucovina, oamenii încă n-au coborât din povești •

Crucile cu aripi

Bisericuța de lemn este înfiptă în coama dea­lului. De jur împrejur cresc arbori mari care sprijină cerul, pe care aleargă caii fumegoși ai norilor. E frig. Urc cele câteva trepte de piatră ale bisericuței și intru în um­bra lemnului vechi. În fața mea este profesorul Stan, “bilbo­reanul”, cum îi spun eu în gând, pentru că se trage dintr-o familie străveche de-a locului. Deschide un grilaj de fier, apoi ușa ne­guroasă de stejar, și in­trăm. Nu e lumină elec­trică, doar lumina al­bu­rie pătrunde în valuri subțiri prin niș­te feres­truce. Când ușa se închide în spatele nostru, ochii încep să mi se obiș­nuiască încet cu adâncul. Bise­ricuța arată pe dină­untru ca un cuib, ca un căuș de palmă. Apoi, din tăce­re și umbră, încep să se de­cupeze în văzduh icoa­nele străvechi. Icoane pe lemn, stră­vechi, portocalii și al­bas­­tre, chi­puri de sfinți cu priviri hipnotice, pic­tați cu o nai­vi­tate dezarmantă. În dreapta sunt alta­rul și cata­peteasma, iar acolo alte icoa­­ne care trebuie să fie vechi cât biserica. “1795”, șop­tește profesorul. Prin ochiul de geam se văd norii aler­gători de pe cer. Și atunci bag de seamă, mai întâi, ramele icoa­nelor de pe catape­teas­mă, râuri de înflorituri rudimen­tare din lemn, pic­tate în nuanțe stinse. Apoi, un can­de­labru bizar atârnat în fața ușilor îm­pă­rătești cu o funie, pic­tat și sculptat în ace­lași fel, un can­de­labru în for­mă de inimă, cum n-am mai văzut ni­cio­da­tă, cu înflorituri nebunești, cu păsări ca­re nu există pe lumea aceasta și cu flori de cu­loarea sângelui. Rămân cu ochii la obiec­­tul acesta ciudat. Profe­sorul zâm­bește tă­cut.

Și atunci am văzut stâlpii, prapurii, sau nu știu cum să le spun acelor obiecte ulu­­i­toare care fuseseră tot timpul dea­supra mea, în obscuritatea bisericuței. A fost tot tim­­pul acolo, deasupra capului meu, o pă­dure nebunească de cruci din lemn zbu­ră­toa­re, ale căror brațe și aripi (cru­cile aces­tea au aripi dedesubt, aripi de pasăre, ade­vă­rate!) se amestecă unele cu al­tele ca ra­mu­rile unei păduri. Iar de aripi sunt agă­ța­te podoabe din lemn, ca un fel de cer­cei, ca și cum crucile aces­tea ar fi vii și ar fi avut nevoie să fie împo­dobite. Sunt aco­pe­rite în întregime cu aceleași încrustări ru­di­men­tare făcute cu bri­ceagul, ca și cum ar fi fost făcute acum 5 mii de ani, vop­site cu aceleași cu­lori nebu­nești, cu roz și cu verde, cu porto­ca­liu și cu albastru, iar fețele sfin­ților de pe ele au ceva cumplit și sublim în același timp.

Sunt o mie de în­trebări pe care aș vrea să i le pun profeso­ru­lui Stan, omul care a scris o mono­gra­­fie a satului și care ar tre­bui să știe totul des­pre aceste obiecte ex­tra­ordinare, cum nu mai există ni­căieri în România. De unde sunt? Cât de vechi sunt? Cine le-a făcut? Da, mai ales cine le-a făcut, pen­tru că omul acela trebuie să fi fost într-un fel aparte, să fi avut niște vi­ziuni extraor­dinare. Pro­feso­rul știa că voi fi uluit, știa că ni­căieri nu mai există așa ceva. Cru­cile zbu­ră­toare de la Bilbor! “A fost un meș­ter care a trăit pe la 1800 și ce­va, pe care me­moria sa­tului îl nu­­mește Jerhan. Un per­so­naj ciu­dat. A fă­cut totul cu mâ­na lui, din min­tea lui.” Jerhan, re­pet eu în minte, în timp ce norii aleargă me­reu ca niș­te cai fantas­tici, prin ochiul fe­res­trei, Jerhan, omul din Bilbor care, acolo unde este acum, poate că vor­­bește cu îngerii, poate că-i în­va­ță și pe ei să facă cruci zbu­ră­toa­re, pe care să le pună în rai.

Am scos afară două dintre cru­cile zbură­toare, ca să le pot fotografia. Mi s-a părut că șter­sele culori s-au în­vio­rat, că într-un fel misterios, un suflu al vieții pă­trun­­dea în ele. “De când n-au mai fost scoase afa­ră?”, am între­bat. “Nu mai ies niciodată afară”, a răs­puns profeso­rul cu o um­bră de tris­tețe. “Pra­purii au fost bă­tuți în cuie.” Am tăcut cu ini­ma strân­să. Crucile zbu­rătoare au fost bătute în cuie! Aripile lor împodobite cu cercei, care pe vre­muri atingeau cerul în timpul săr­bătorilor satului, acum sunt țintui­te pentru totdeauna în întu­neric. Am lungit fotografiile pentru ca păsările-cruce să aibă timp să se îmbibe cu aer și cu lumină. Norii alu­ne­cau mereu pe deasupra. Apoi ușa bisericuței s-a în­chis. Crucile zburătoare s-au reîntors în întuneri­cul rece.

Runcul haiducilor dintre țări

Runc înseamnă o poiană defrișată în adâncul unei păduri, pentru a se face acolo o pășune sau case. Asta mi-a spus profesorul Stan: că Bil­bo­rul a fost în­temeiat acum vreo trei sute de ani de niște haiduci, în mij­locul pădurilor nesfârșite din­tre Har­ghi­ta și Suceava, de fapt, între Bucovina și Ar­deal. Co­­drii erau atât de adânci și atât de nesfârșiți, încât puțini puteau ajunge până în valea aceasta fabuloasă, ascunsă între munți. Căci, de jur împrejur, oriunde ai privi, sunt munții. Tâlharii, fuga­rii din armata im­pe­rială, lotrii și nemulțumiții de biruri, ei sunt aceia care au întemeiat așezarea. Și poate că ale lor sunt și cru­cile din cimitirul bisericii, cruci stranii, de piatră, la fel de stranii ca prapurii zbu­rători, cruci învelite în plase de licheni și de ier­buri, înghițite de lutul roșu, înfipte adânc în carnea pă­mântului, fără nici o ins­cripție, fără nici un semn altul decât al misterului. Cine au fost oamenii îngro­pați de­desubt? Ce-și mai aduc aminte bătrânii despre vremurile în care pie­tre­le acestea cioplite în formă de cruce au fost puse la că­pă­tâiul morți­lor? Poate că vreun cio­ban bătrân a auzit vreodată poveștile vechi ale “Bâtcii de Cris­tal”, cum îi zice locu­lui acesta unde a fost cons­truită bise­ri­cuța veche de lemn, poate că me­mo­ria colec­ti­vă a păs­trat ceva din amintirea co­­dri­lor adânci în care a fost tăiat Runcul Stăneș­tilor și a fost cons­trui­tă prima casă.

Poveștile lui Ghiță Avram

“Neam de tâlhari, oameni tari, muieri mari”, zice Ghiță Avram a lu’ Bușulei, în timp ce mai mult dez­miar­dă vaca la țesală. “Ăștia sun­tem noi. Oameni vechi, cu borcut în vine”. Bor­cut, adică apă minerală, care la Bilbor iese pur și simplu din pământ. Moșul vrea să spună că sunt oameni iuți din fire. Suntem în grajd, prin­tre vaci. Mai încolo e fiu-său, Ilie, care as­cultă atent ce zice moșul. Ghiță Avram, la 75 de ani, e înalt și vânjos, cu o față senină și pus pe șotii ca un flă­cău. E fe­ri­cit. Poimâine urcă cu oile sus, în munți. Se apleacă spre mine: “Am 45 de ani de ciobă­nie ne­în­treruptă. Tata o fost cio­ban. Moșu-meu cio­ban. Și toți ai mei, ciobani. Știu și ce suflă jderu-n mun­ții ăștia, ca-n pal­mă”. Are niște mâni aspre și pu­ter­nice, care aleargă pe blana animalului în­fiorat. Îi pla­ce să povestească despre locuri pe care le-a văzut, despre întâmplări cu vul­turi, cu urși și cu lupi, pentru că el este omul care a ucis un urs uriaș dintr-o singură lo­vitură de to­por. “Doi metri și cinci avea, de la cap la coa­dă”, zice. Numai că eu aș vrea să știu des­pre crucile zburătoare de la biserica veche, de pe Bâtca de Cristal. De ce-i zice “Bâtca de Cristal”? Și cru­cile străvechi de piatră pe care le-a înghițit pă­mân­­tul? Clatină din cap. “Ai-ai! Crucile cu aripi. Apoi chiar au aripi! Alea nu-s cruci de rând. Alea să sco­teau numai la zile mari și în sărbătoare și câteodată să scoteau când era pe­ricol. Da’ asta o fost demult, pe timpul mo­­șilor, acumu-s țintuite. Uite-așa să bă­gau oamenii sub ele, mergeau în urma lor. Ele pe sus, oa­me­nii pe jos, pe la umbra lor.” El nu le-a văzut scoa­se decât o sin­gură dată din bi­serică, dar știe că apărau satul de mo­li­me și vânt, de viitură și de grindină, de ani­malele săl­batice, pentru că “Jerhan ne­bunul” s-a gândit la toa­te, atunci când le-a scrijelit cu briceagul în lemn de arin. Cru­cile poartă înscrise în ele semnele lupilor și ale furtunii, dacă te uiți cu băgare de sea­mă. O gheară de lup te apără de năvala lu­pi­lor. O aripă de hultan te apără de pri­mej­dia care vine din cer. Toa­te sunt acolo, în­scrise de Jerhan în crucile zbură­toa­re.

“Nene Avrame, și crucile din cimitir cio­pli­te în pia­tră?” “Alea-s de pe când s-o fost fă­cut satul de tâl­hari, și s-or mai pus în opt sute pa’șopt, la revo­luție, și s-or mai pus în primul război, aliniate ca sol­dații și… Or fost mai întâi Stăneștii, că așa să chema, sa­tul lui Stan. Ăștia or fost fugiți din oastea lui Dragoș Vodă cică, și erau os moldo­ve­nesc de pe la Neagra Șarei, care-i co­lea, pes­te dealu’ din față. Și pe lângă ei or mai venit alți tâlhari: A­vră­­meștii noștri (ridică privirile cu mândrie), Vâl­căneștii, ca­re tot așa-s, neam vechi, Runca­nii…”

Și-atât a fost. Am stat cu Ghiță Avram a lui Bu­șulei mult. Ar pu­tea fi scrisă o carte cu poveștile lui des­pre hai­duci și des­pre codrii în care brazii nu pu­teau fi cu­prinși de cinci oameni cu mâinile întinse, des­pre stân­căriile de pe pârâul Lupului, unde apele huiau de ți se scula părul în cap și unde se adunau tâlharii să-și îm­partă prada, în locurile unde nimeni nu avea curajul să urce, din pricina haitelor de lupi hămesiți. Mi-a po­vestit despre Jgheabul Albului, care se cheamă așa după un negustor de oi, ale cărui trei fete au tăiat coa­mele cailor, îmbră­cate în cămăși albe, de cânepă, pen­tru că au vrut să devină zâne, des­pre tatăl lor care le-a bles­temat și despre locul acela pe unde ele mai umblă și astăzi, în nopțile cu lună plină, hău­lind și cântând. Mi-a spus povestea lui Buftea, fu­garul care avea o colibă cu ușa spre răsărit și cu o feres­trucă de la care prive­ghea noap­­­tea locurile unde se năs­cuse, adică spre Buco­vina. Buf­­tea era un fel de om al nop­­­­ților, pentru că pleca de-aca­să înaintea răsă­ritu­lui, ni­meni nu știe unde, și se întor­cea după apus. Nu dormea ni­cio­da­tă, vorbea cu păsă­rile nop­ții, cu bufnițele și cu lu­pii. Mi-a povestit des­pre Preluca Tâl­ha­rului, hei, sus, lângă mun­­­­te­le Ste­gea, dincolo de care era grani­ța cu im­periul, despre Dealul Vartolo­me­­nilor, unde au ajuns fugind peste Că­li­mani românii care refuzau să-și dea feciorii la cătănia aus­tro-un­gară. Poveștile lui Ghiță Avram nu se ter­mină niciodată.

Când am plecat, se lăsase seara. Avram era fericit. Ranița era pregă­tită pentru a pa­tru­zeci și șasea ple­care în munți. “Nene Avrame”, i-am zis, adulmecând vântul rece de-afară, “poate ar trebui să aștepți pri­măvara, înainte să urci în munți.” Mi-a zâmbit și-a zis așa: “Mâine a fi ultima zăpadă la Bilbor. Poi­mâine por­nim.”

Jerhan, omul care vorbea cu duhurile

Așa a fost, cum a zis el. În noaptea aceea a fost un vânt mare peste Bil­bor și a căzut ul­tima zăpadă. A doua zi, crucile de piatră erau aco­pe­rite, și ier­bu­­rile, și brazii cei mari. În curtea bisericuței, adunare de oa­meni îm­bră­cați în negru. Stă­teau unii lângă alții, cu păhăruțe în mâini, cu far­fu­rii în care erau cele mai mari sarmale pe care le-am văzut în via­­ța mea. Tă­cuți. Am mai intrat încă o dată să văd crucile cu aripi. În întu­ne­­­ric, alți bărbați tăcuți, întu­necați, cum se cade la pomană. Este Toa­der, epitropul, un bă­trân înalt, care seamănă leit cu cio­banul Avram, mai este Du­mi­tru, can­torul, solid și negricios, dar foar­te pre­dis­pus la vorbă, și nea Ilie Țifrea, tăcut, us­cat, la vreo 70 de ani, care mătură prin bisericuță ca și cum n-ar fi aici, ci pe altă lume. Eu mă uit mereu la aripile crucilor și tot nu-mi vine să cred că așa ceva există. Epitropul se apro­­pie și dă din cap cu înțele­gere. “Om mare, Jer­han”, zice, ca și cum mi-ar fi auzit gândurile, “dar tare ciudat. Cică nu prea vorbea cu oamenii, numai cât să-i repeadă și să-i suduie.” Lumina ferestrucei îi decu­pează pro­filul în întu­neric. “Avea o curea lată, de pie­le, și în cureaua as­ta ținea niște bricege, niște cu­țite uite-așa, cu multe înfățișări. Astea erau scu­lele lui. Cu astea făcea în­flo­riturile, toate din capul lui.” Can­torul ne­gri­cios s-a apropiat și dă din cap a aprobare. Nea Ilie nu mai hârșâie cu mă­tu­ra, s-a apro­piat și el și pri­vește cu ochi albaștri, halu­ci­­nați. Subiectul Jerhan îi in­te­resează pe toți. “Pe Jerhan îl chema de fapt Avram, era din familia Avră­meș­tilor cea ve­che, din înte­meie­tori. Neam bun, de tâl­hari.” Pe Ilie nu-l rabdă ini­ma să tacă. “Or fi fost tâlhari la înce­put, dar pe urmă ciobani or fost toți. Că de unde mer­geau ei cu custuri la brâu? Scrije­leau botele cio­bă­nești cu ele. Așa și Jer­han. Mai întâi o scrijelit bote, și așa bine le scri­jelea, că a-nceput să scri­je­lească toate ce­lea.” Cantorul dă mereu din cap. Duhul lui Jerhan plutește prin preaj­mă, pentru că por­tre­tul lui se creionează din vorbe, acolo, în­tre cru­cile lui. Epi­tropul Toa­der a avut un bunic, Ion Țifu, care era năs­cut în 1862 și care l-a prins pe Jerhan în viață, când era foar­te bătrân. El i-a povestit cum era, om sin­guratic și rău de gură, când se întâlnea cu oamenii. “Îi plăcea să stea pe sus, prin munți, nimeni nu știe pe unde um­bla. Se ducea să caute lemn pentru scrijelit, că nu orice lemn e bun pentru așa ceva.” Eu privesc în sus, la pă­durea de cruci și de aripi, la candelabrul cu păsări și cu soarele păgân, la chipurile bizare ale sfin­ților închi­puiți de Jerhan, care numai a sfinți nu ara­tă, ci mai curând a perso­naje văzute în vise, ființe din alte lumi, cu trăsături dure, cu ochi întu­necați, cu mâini enor­me, încru­cișate pe piept. Jerhan își aduna sin­gur nu nu­mai lemnul, ci și plan­­te­le din care își fă­cea vop­selurile și e­sen­­țele, în­tr-așa de mare tai­nă, în­cât ni­meni nu a știut vreo­dată din ce a pu­tut fa­­ce ase­me­nea culori, roz, roșu ca focul, por­toca­liu ca apu­su­rile mun­ților. Și-apoi, modelele închi­puite de Jer­han… de unde lua el asemenea mo­dele ne­bu­nești, care nu exis­tă ni­căieri, de­cât în închi­pui­rile lui? “Unii spun că vor­bea cu du­hu­rile”, face nea Ilie pe gân­duri, “pen­tru că de vorbit, vorbea, dar nu cu oa­me­nii. Cu cine vor­bea, te întreb? Era a­tent la ceva când scrije­lea. La ce era el atent? Poate vedea ce vede­rea omenească nu vede”. Toată lumea e de acord că acest Jerhan era un personaj ciu­dat. Dar cum ar fi putut fi altfel, îmi spun, în timp ce ochii descoperă ceva neob­ser­vat până atunci. La in­tra­rea în bise­ri­cuță se află un obiect foar­te ciudat, o icoa­nă care pare foarte veche și care este așezată pe un fel de ladă. Ei bine, fața icoa­nei este foarte frumoa­să, înfă­țișând o Fecioară cu pruncul, dar pe spate sunt niște re­pre­zentări teribile, sunt pictate niș­te chipuri des­prinse din­tr-un coșmar. Cine a pictat chi­pu­rile ace­lea? Nu cumva tot Jer­han? Tăcere. Cei trei schim­­­bă pri­viri între ei. Nici lor nu le plac chi­purile acelea ame­nință­toa­re, zugrăvite pe spa­tele icoanei de la intrare, pentru că nu prea par creș­tinești.

Pomana se terminase de­mult, atunci când am ieșit din bi­se­ricuță. Îl vedeam deja pe Jer­han cu ochii min­ții, un fel de vi­zionar rătăcitor, cu priviri albas­tre care vedeau ceea ce nu poate fi văzut și care, odată în­toar­se că­­­tre oa­meni, erau necruță­toare. Un fel de cioban devenit pictor și sculp­tor, un fel de maes­tru al plan­telor și al lemnului, un fel de visă­tor ca­re scrije­lea în lemn fiin­țele al­tor lumi pe care le ve­dea în sin­gu­rătate. Nu știu de ce mi-am în­chipuit că mâi­nile sale trebuie să fi se­mănat cu cele ale lui Ghiță Avram, ciobanul: mari și fine în același timp, ner­voase și pu­ter­ni­ce, ca niște mici ani­male săl­ba­ti­ce.

Din neamul lupilor

Oricare dintre oamenii pe care i-am cunoscut la Bilbor ar putea fi subiectul unui reportaj. Nenea Puiu, bătrânul vânător care locuiește sub bisericuța de lemn și care cunoaște toți munții, toate animalele și toate plantele, tot ce mișcă între Călimani și Mun­ții Bis­triței. El mi-a spus că bătrânele cruci de piatră din ci­mitir, cred sau nu, se mișcă. Se mută singure din­tr-un loc în altul, dispar în pământ pentru a rea­părea în altă parte, acoperite cu licheni și cu ierburi. La fel, Mărioara lui Roată din Fundoaia sau Emil Stan, zis Foaflea, din Josenii Bilborului. Oricare dintre ei are pro­pria sa poveste despre locurile aces­tea tulbură­toa­re . Dar dintre toți aceștia, mi-au rămas la inimă doi bă­trâni extraor­dinari. El se numește Alexandru Vâlcan, dar oamenii îl știu ca Sandul lui Georgică a Petrei. Are 97 de ani și fața perfect se­ni­nă, des­tinsă și curată, ca și cum ar fi luat ceva din cerul de sticlă al mun­ților. Nevasta lui, Silvia, are 86. Sunt căsătoriți de 71 de ani. Locuiesc într-o că­suță albă și curată și vorbesc mereu despre timpurile care-au fost, fără nici un regret. Sunt printre puținii oa­meni care mi-au spus vreodată că sunt fericiți.

Am ajuns la ei scormonind după istorii vechi, pe care nu le mai știe nimeni. Tot timpul în care am stat cu ei, bătrânul Sandu m-a ținut strâns de mână, iar ea, Silvia, m-a privit numai în ochi. Mi-au povestit des­pre timpurile în care Bilborul nu era decât un sătuc pierdut între păduri, în care oamenii erau poate mai sălbatici, dar mai drepți, mai credincioși, mai apropiați de natură, despre timpuri în care satul se urca primăvara în munți cu sute de boi și cu zeci de mii de oi, despre timpuri în care ei au trecut mun­ții în Bucovina, pentru a fugi de ocupația ungurească și cum, în­tr-o bună zi, s-au întors pentru a o lua de la capăt. Silvia mi-a povestit, cu ochii închiși, cum într-o bună zi de primăvară, bunica ei a luat-o de mână și a dus-o prin­tr-o pădure cu arbori până la cer. Ea era mică și pri­vea în sus. Simțea mâna osoasă a bu­nicii, iar tălpile ei simțeau răceala pământului rea­văn. Deasupra pă­du­rii, cerul era albastru, nori mici și albi alunecau pe deasupra bra­zilor înalți. Mi­rosea a flori de primă­vară și a pământ, și ea se gândea că acolo, deasupra copa­ci­lor, trebuie să lo­cuiască înge­rii. Avea opt ani. Și deo­dată, în mij­locul pădurii, s-a fă­cut un luminiș mare, cu iarbă fru­moasă, și pe iarbă niște femei din sat, îmbră­cate cu că­măși de cânepă, în­tindeau la uscat suluri uriașe de pân­ză de in, făcută cu mâinile lor. Pân­zele erau lungi-lungi și albe și străluceau în soa­re. Pe ur­mă, ea n-a putut rezista și a călcat pe pân­za a­ceea. Ur­mele pași­lor ei au rămas pătate cu ver­dele ierbii pe partea cealaltă și bunica a mustrat-o.   

În timpul cât ea mi-a povestit toate acestea, bă­trâ­­nul Sandu a tă­cut. Vâlcan, nu­me­le lui, vine de la “lup”. Oameni din neamul lupilor. Oa­meni tari, care nu se-ndoaie sub vremuri. Bunicul lui, Pătru Vâlcan, a avut șase feciori și toți au murit în război. Toți șase. El era copil atunci când bunicu-său a ridicat șase cruci pentru cei șase fe­ciori ai săi, acolo sus, pe deal. Unul dintre feciorii morți în război era tatăl său. “Avea mo­șul o față ca pia­tra. Nici o cli­pi­re de ochi n-o miș­cat. Nici o lacrimă nu i-o curs. Creme­ne, nu alta. Bătea vântul dinspre ră­sărit, el era cu că­ciula în mână, strân­să, și eu îl ve­deam. A stat acolo până la apusul soa­­relui, fără nici o vorbă. Pe urmă, noaptea, și-a luat bota și-o plecat în munți. S-o-ntors după trei zile și trei nopți, o strâns copiii ce rămă­se­se­ră după feciori și-o zis: ș-acum, să lu­crăm, că anima­lele nu știu de dureri omenești, nu­mai de foame. Așa a fost voia Domnului! Așa oa­meni de tari or fost îna­in­te, dar vezi că tăria tot din mun­te, din pădure și-o luau, și de la Dumnezeu. Neam de haiduci.”

Așa istorii mi-au povestit Sandul lui Georgică a Petrei și cu femeia lui, Silvia. Și dacă i-am pomenit aici, este numai pentru că după ce am vorbit cu ei, n-am mai putut vorbi cu nimeni. Cei mai bătrâni oa­­meni din Bilbor au tulburat ceva în inima mea, așa încât restul zilei, până târziu în noapte, am umblat pe dealuri, prin păduri, prin ultimele zăpezi dinaintea primăverii. Am scormonit codrii adânci de pe valea Bistricioarei, am băut apă din izvoarele roșii care iz­buc­neau sulfuroase de sub stânci, am văzut păduri care păreau făcute din piatră și brazii aceia pe care nu-i pot cuprinde în brațe nici câțiva oa­meni. Am as­cul­tat țipetele păsărilor și zvonul în­volburat al apelor mari. Am adulmecat lumea aceea a codrilor din care, acum câteva sute de ani, s-a năs­cut Bilborul. Știam de la Ghiță Avram, cio­banul, că a doua zi, ultima ză­padă se va topi, iar ei vor urca din nou în munți și to­tul va porni de la capăt.

(Fotografiile autorului)

(Mulțumiri profesorului Vasile Stan, om al sa­tului din străvechea familie a Stăneștilor, fără de care reportajul acesta nu ar fi fost la fel.)