Început de toamnă pe valea Râului Mare din Retezat. Un drum umbros, îngust, cu asfalt rău și fărâmițat, care coboară de sus, de la ba­rajul Gura Apelor, până la șoseaua care leagă orașul Hațeg de Caransebeș. Odată ajuns aici, vei vedea alți și alți munți: Țarcu, Poiana Ruscă, Șureanu, Metaliferii, Zarandul. Umbre înalte, zgribulite acum sub cerul întunecat, pe văile și culmile cărora am găsit, mereu ascunsă, viața. Sunt ani buni deja de când noi, re­por­terii de la Formula As, nu ne-am oprit din căutarea ei. Ani buni de când mun­ții aceștia au încetat să mai fie doar niște simple nume pe hartă, ci au de­venit vii, odată cu satele și oamenii pe care i-am găsit cuibăriți în inima lor. Oameni uitați de realitatea lumii în ca­re trăim, oameni rămași, aproape mi­raculos, în logica unor timpuri fără internet sau carduri bancare, ultimii martori ai unor vremuri străvechi. Oa­meni.

Harta cu povești

Râul Mare a rămas în urmă. Am ajuns la șosea. Cerul se desface în fâșii mari, nesfârșite, de frumusețe. E de ajuns să-mi rotesc privirea ca să știu că pe culmea aceea trăiește singur Gheorghe Dăbuceanu, că ceva mai încolo, în Cerișor, am ascultat-o cântând pe Cosana Vinca, apoi că, dincolo de pădurile acelea care par fără sfârșit, se află Palma lui Dumnezeu, mâna de case din Fundătura Ponorului, iar că de acolo, pe poteci vechi, poți urca până în Ursici, în locul acela de la marginea lumii unde, demult, Isidor Tătulea mi-a povestit viața. Nu munți privesc de pe șoseaua asta care mă poartă spre Hațeg, ci oameni. Oameni pe care i-am întâlnit cândva, care și-au deschis porțile și m-au poftit înăuntru, în casă și în inimi, în adâncul amin­tirilor, bucuriilor și tristeților. Nouă, reporterilor, nu ne-a rămas decât să-i ascultăm, să-i înțelegem, să le scriem povestea, apoi să plecăm mai departe, spre alți oameni și alte povești. Toate poveștile unei lumi care se pregătește încet să dispară. Ei, însă, cei pe care i-am întâlnit, au rămas acolo, pe dealu­rile și culmile lor ascunse, tot mai pu­țini, mai singuri și mai bătrâni, aștep­tând în liniște să treacă dincolo, în lu­mea aceea veșnică, în care nu există durere, întristare sau suspin.

Mașina mă poartă mai departe de Hațeg, spre Măgura Uroiului. De aici, stră­juind autostrada plină de tiruri, cul­mile împădurite ale Munților Metali­feri se ridică blând deasupra lumii până la întâlnirea cu Munții Zarandului. Înă­untrul lor sunt alte zeci de oameni pe care i-am cunoscut în viața asta. Bătrâni pentru care asfaltul a venit prea târziu ca să-i mai înțeleagă rostul. Pentru că acolo sus, la hotarele lumii, lucrurile se schimbă doar plecând. Cei bătrâni spre cei tineri, cei tineri spre orașe. Dar întotdeauna va mai rămâne ceva sau cineva. O urmă a vieții care a fost, ecoul ei îndepărtat sau măcar liniștea. Iar urmele acelea te vor duce la cei rămași, iar cei rămași îți vor povesti. Pentru că din viața asta a lor le va rămâne mereu povestea. O poveste pentru care merită să pornești din nou și din nou la drum.

Dealul cu case goale

E liniște, e toamnă, mă uit la munți și văd oa­meni. E ora aceea limpede a dimineții, când mi-i amin­tesc pe fiecare în parte. Chipuri, priviri, cuvinte. Îi aud. „Să mai vii să mă vezi”, mi-a spus Galenia, în iarna în care am urcat prin zăpadă dealul până la casa ei. „Dacă a fi să nu mai fiu, mă găsești colo, pusă-n pămân­tul de la biserică. Tu să vii să mă vezi oricum”, și, cu mâna întin­să, mi-a arătat încă o dată bise­ricuța veche de lemn, din satul ace­la al ei, în care trăise deja 86 de ani de viață: Cer­teju de Jos, din co­muna hunedoreană Vorța. Galenia ar trebui să fie aici, aproape de autostrada asta care merge tot înain­te, de la Deva spre Nădlac. Aproape 90 de ani ar avea acum, dacă mai trăiește. Dar oare mai trăiește? Îmi amintesc cum am întâlnit-o, într-o toamnă târ­zie, așteptând pe un scaun șubred, la marginea unui drum asfaltat de curând, mașina cu pâine. Am rămas cu ea, în rugii de mure, așteptând, ascultând, vor­bind, până când pâinea a ajuns în Certeju. „Să vii și pe deal la mine, să vezi ce se vede. Și-n colo se vede, și-n colo, și-n colo. Să vii”, mi-a spus bătrâna când ne-am luat rămas bun. I-am spus că am să vin, apoi am plecat mai departe, am fotografiat dealuri ruginite de toamnă și case bătrâne din lemn, am stat de vorbă cu pădurarul Silviu Miclea, am urcat cu Eleonora Nan până la mormintele părinților ei, am văzut boii lui Gligor, înserarea și o liniște adâncă, uriașă, ecoul stins a tot ce a însemnat viața în satul Certeju de Jos, comuna Vorța. În iarna ce a venit, m-am întors și am bătut prin zăpadă, pe un deal plin de case părăsite, poteca până la casa Galeniei. Am ascultat-o vorbind la gura sobei, ne-am luat în brațe la plecare și i-am promis că am să mai vin. I-am scris povestea și n-am mai venit.

Cinematograf de toamnă

Vuietul autostrăzii încearcă să mă acopere, însă nu pot trece mai departe. Trebuie să știu măcar dacă femeia asta mai trăiește. Să-i spun bună dimineața dacă am s-o văd, să-i aprind o lumânare în grădina bisericii, dacă voi afla că n-am cum să o mai văd. Ies de pe autostradă. Mă întorc iar în adân­cul munților ăstora împăduriți, într-o po­veste deja scrisă, ca să întâlnesc un om, ca să aflu ce lucruri se mai pot schimba într-un loc care a uitat să se schimbe.

E liniște în satele din preajma Mure­șului. Liniștea aceea lungă, în care nu tre­buie să fie neapărat duminică pentru ca drumul cu asfalt să rămână în paza câinilor și a pisicilor. O lâncezeală blajină de foc mic, la care fierb încet toate legumele coap­te peste vară. Sunt oameni puțini pe care îi văd în Brănișca, sunt și mai puțini mai de­parte, în drumul spre Ilia. Din dreptul Iliei, intru pe valea îngustă a muntelui. Mă aco­peră pădurea, umbra ei întunecată, sentimentul acela pe care l-am încercat de zeci și sute de ori până acum, că am lăsat în urmă tot ceea ce știu, că viața de aici e un miracol simplu, care își are sălașul în inima singurătății. Am mai trecut prin locurile astea și am mai simțit ce simt și acum: că asfaltul care leagă satele comunei Vorța de lumea mare e doar o punte îngustă și fragilă prin care realitatea se strecoară în adâncul viu al naturii. Că poți să străbați cei 33 de kilometri până la Țe­bea, ca printr-o sală de cinematograf uriașă, în care rulează cu încetinitorul, filtrată de frunzișul unor copaci bătrâni, lumina unei zile de toamnă. Că viața, fie că e o mână de case așezate pe vale, fie albul unei turme de oi mișcându-se pe culmi, fie ecoul îndepărtat al unui lemn crăpat de un topor, te va uimi mereu, ca și când ai fi uitat că ea există. Și îmi amintesc și acum cât de straniu mi s-a părut să văd pe un birou al primăriei din Vorța, o filă de calendar cu zgârie nori.

Acum e și mai pustiu decât atunci. Nu mai aud nici măcar câini sau cocoși. Doar foșnetul unui vânt care mângâie frunzișul pădurii, roțile pe asfalt, sunetul intermitent al mașinii care semnalează că am făcut stânga din drumul principal, tot înainte, în sus, spre Certeju de Jos.

Scaunul Galeniei

Certeju de Jos e sus. Trebuie să urmezi asfaltul și să urci de-a lungul unui pârâu secat, pe o vale îngustă și abruptă. Din loc în loc, sunt mici ochiuri de lumină, poienițe în care oamenii și-au ridicat câte un sălaș pentru animale, devenite cu timpul doar adăpost pentru iederă și uitare. Dar la capătul dru­mului, pe culmile domoale unde nu mai e pă­dure, știu deja că mă așteaptă viața. Nu mă pot opri în­să să mă întreb cât din ceea ce știu va mai fi acolo.

Certeju de Jos, azi, începe cu un tractor și câțiva oameni aflați la poartă. Tractorul e pornit, oamenii sunt gata să plece. Opresc mașina în dreptul lor, cu sentimentul unui ins care a rătăcit în pustiu ore și ore, ca să găsească, până la urmă, apă. Îi salut, oa­menii mă salută și mă privesc lung, ca pe o arătare ciudată. Le spun că am mai fost în satul lor acum câțiva ani, că atunci când am ajuns, am găsit o bă­trână la marginea drumului, așteptând pe un scaun de lemn, mașina cu pâine. „Galenia”, le spun, „Ga­lenia”, repetă și ei și mișcă ușor din cap. Apoi tac cu toții, doi bărbați lângă tractor și o femeie dincolo de poartă, și continuă să mă privească lung, să aștepte să mă audă vorbind mai departe. „Am mai fost și într-o iarnă”, spun, „am urcat pe deal, până la casa Galeniei. Noroc cu scaunul ei, era tot acolo, la marginea drumului. Dacă nu era, n-aș fi știut unde începe poteca. Mai e acolo?”, zic și zâmbesc, în speranța că am să îmblânzesc cumva privirile lor lungi și tăcute. „De scaun, zic. Mai e acolo?”, simt ne­voia să repet. Oamenii tac și continuă să mă pri­vească în felul acela. „Nu mai e”, zice după un timp unul dintre bărbați. Aud liniștea, uruitul tractorului pornit, bătăile inimii. Știu că trebuie să întreb. De asta am venit. Întreb: „dar ea, bătrâna, Galenia, mai trăiește?”. Femeia din spatele porții mă privește și ea lung: „Trăiește, da. Dar acu nu mai are de ce să coboare la drum, că a urcat dru­mu’ până la ea. Îi asfaltu’ până-n Coaja acu, trece mașina cu pită chiar pe la poarta ei!”. Niciodată, mă gândesc, n-am fost mai bucuros să aflu că nu am nevoie de lumânări. Nu pot pleca însă mai de­parte, fără să-i întreb pe oamenii ăștia ce s-a mai întâmplat în satul lor. Femeia oftează, se uită la cer, mi-l arată cu mâna. „Secetă mare, asta s-o întâmplat. Ne-or secat câta izvoarele!”. „Secetă”, repetă și bărbații și se urcă în tractorul pornit. Le urez să lea Dumnezeu ploaie, „Doamne ajută!”, spun ei, apoi îi văd în oglinda retrovizoare cum continuă să privească lung în urma mea.

Oamenii aveau dreptate: scaunul Galeniei nu mai e la drum. Au rămas însă clădirea școlii, cu tencuiala roasă de timp, și biserica, sufletul de lemn al acestui sat vechi și bătrân. Ici, colo, recunosc câte o casă pe care am fotografiat-o cândva, însă ceva s-a schimbat în Certeju: realitatea de acum nu se mai suprapune cu amintirile pe care le aveam. Ca și cum satul ăsta ar fi o fotografie peste care s-au tot întins pete albe. Memoria nu e totuna cu realitatea, îmi spun, și merg mai departe pe asfalt, încercând să recunosc lucrurile pe care le văd. Dar lucrurile sunt și nu sunt așa cum le știam. Asfaltul se oprește pe un deal, într-o grădină cu morminte. Am mai fost aici, dar pe jos. Mai privesc o dată lumea asta încre­me­nită în frumu­sețe și încerc să înțeleg. Un șarpe lung s-a sălășluit în inima ei și se răsucește pe fiecare vale și culme în parte, în locuri unde înain­te erau doar pășuni, dru­meaguri și poteci: asfaltul. Asfaltul a schimbat felul în care arată lucrurile, fără ca ele să se fi schimbat în vreun fel. Nicio altă mașină nu tulbură liniș­tea din Certeju. Niciuna. Și e aproape imposibil să o facă. Satul ăsta se află pe o culme, la un capăt de drum al lu­mii știute, iar pe cei care mai tră­iesc aici îi poți număra pe degete. Oameni care, atunci când aveau de mers spre drumul mare, o făceau pe jos, pe cai, în căruțe, rar în vreun tractor, niciodată însă cu mașina. Pentru că mașina și asfaltul au fost alte două lucruri care n-au făcut parte din lumea lor. Încerc încă o dată să înțeleg ce se întâmplă aici și cred că înțeleg: atunci când vă întrebați, poate, de ce nu sunt nicio­dată fonduri pentru școli sau spitale, ar trebui să știți că și aici sunt banii dumneavoastră. În grădinile asfaltate ale unor oameni fără mașini.

„Firul” din Certeju

Mă latră un câine, mă îndrept spre el. E un om aici, pe culme, în grădina asta cu morminte, unde s-a oprit asfaltul. Un om subțire, uscat, care mă privește și el lung, cu privirea aceea care încă nu s-a lă­murit cine sunt, de ce am venit, ce caut. Părul aproa­pe cărunt îi e acoperit de o șapcă roșie, inscrip­țio­nată cu sigla unui partid. Semn că în comuna Vorța s-a schimbat de curând primarul. Îi spun și lui, încă o dată, că am mai fost aici, că recunosc mormintele, că ăsta trebuie să fie locul în care am văzut venind boii lui Gligor. „Nu-i mai are”, zice bărbatul scurt și continuă să mă privească neclintit. „O caut pe Galenia”, îi spun. Îmi arată cu degetul un alt drum de asfalt: „Acle, casa cu coperișu gal­ben. Îi șoseauă care merge până la Coaja”. Încerc să-l îmblânzesc. Îi spun că atunci când am venit am urcat pe jos aici, pe deal, cu Eleonora Nan, până la mormintele părin­ților ei. „Ăi”, zice, și fața lui se luminează de un zâmbet. „Nevastă-mea! Aici mi-s socrii puși, ăi!”. S-a luminat la față, îi spu­ne câinelui care mă tot latră să tacă, îmi întinde mâna: „Aurel mi-s eu”. Apoi Aurel vorbește. Vor­bește cu toată bucuria unui om care are, în sfâr­șit, încredere că poate să spună ce mai face.

„În vară or gătat de pus asfaltu’ nou. Or pus, peste tăt or pus. Îi fru­mos, îi bun. Apăi, pentru noi nu-i, că noi n-avem mașină. Ce mai suntem noi? Ia, o casă aișea, altă casă aișea și încă una în cap acolo. Tri, patru căși aiși și încă cinci mai răsfirate și ne-om gătat tăți. Nu­ma’ să vezi tu cum se târâie cârje pe dealu’ bi­sericii la tri săptămâni odată, când se ține slujba… Ăștia ni suntem: bătrâni. Că și eu n-oi mai fi tânăr, 72 de ani am de acu… La biserică ce ne mai în­tâlnim și noi unii cu alții, să mai stăm de o vorbă. Că unii or zâs că nu-i bun asfaltu’, că li s-o mai tă­iat din grădină… Lasă, mă, grădina, bată-l noro­cului de pământ, că-i drum pe el acu! Pentru copii îi bun, când vin. Vine și sal­va­rea dacă o fi, păi se putea așa ceva înainte?! Uite, Leonora mea mi-i bol­navă. Înainte vreme, n-o pu­team dușe spre spital decât cu căruța până la locu’ de mașină și de acolo, mila Domnului! Inima o doare, îi căzută la boli multe Leo­nora me. Are du­reri, nopți nedormite, ia me­dicamente până la Dumnezeu! Tri săptămâni i-acasă, tri la spital. Ce ne făceam fără șoseauă?!”. Și Aurel tace și privește spre cer, cât lumea să se umple iar de liniștea aceea uriașă în care se mai aud doar păsări cântând aproape și câini lătrând undeva, departe. Orașele, mă gândesc, sunt pomenite aici, în locul ăsta, doar când vine vorba de spitale și de copii. „Or tras și un fir nou, când s-o gă­tat dru­mul”, zice Aurel, „și mă tăt întreb cu Leo­nora, la ce-a fi bun? Ea, că internet tră să fie. Apăi, că eu nu știu cu internetu’ ăsta. Da’ am mai văzut oameni care stau așa, în­crun­tați, în telefoane. Ăla îi? Trăbă fir la el?”, mă întreabă. „Ăla. Trebuie fir”, îi răs­pund și zâm­besc. „Apăi, că ce trebuință am ave noi de așa ce­va?!” se miră bărbatul și rămâne pe gânduri. Mă gân­desc ce să-i răspund, dar nu-mi vine nimic în minte. Îi spun, totuși: „Cineva s-a îmbo­gățit cu as­faltul și firele astea”. Omul ridică din umeri: „Apăi, că tăt o familie le face la noi pe toate. Erau bogați de mult, nu știu ce le-a mai trebui internet! Păi, acu câțiva ani, când le-o intrat poliția cu măști în casă, cărămizi de bani cât șura or aflat acolo. Le-or dat pace, nu le-or făcut    nimic…”. Altceva nu înțelege Aurel Nan: „Din ce am auzit eu, în casă la ei, acolo, or aflat băutură cât la trei bir­turi și carne cât la cinci carmangerii. La ce-ți trăbă, mă, omule, atâta, ce faci tu cu cele toate?! Că, uite, eu, din ce am înțeles eu că-i lumea, știu că tră să lucri ca să poți mânca. Să iei fânul la coasă, să prășești la cartofi, să nu stai, că din ce stai, tăt mai mult n-ai ave! Eu tot mă știu lucrând pământul. Fără bani. Bani am luat și eu o vreme, cât am fost tractorist la Ilia. Și or mai luat și alții pe aici, din mină sau de la pădure, de câte un salar și acu de o pensie. Dar nu prea era lume cu bani la noi. Banii de se nimerea să-i am, îi cruțam să-i dau la dări, sau 10 lei, așa, la copii, să aibă la școală. O haină bună de săr­bătoare s-avem și alți 10 lei de bere. Aia banii! La noi o fo mereu munca și animalele. Și așa-i și acu. Păi, când iau coasa în mână, în zori nu mă mai opresc până sara! Mă uită Dumnezeu cosind! Și uite și car­to­fii ăștia de îi am puși aici… Dă, Doam­ne, să s-adune, că m-am grijit de ei, chiar de n-o plouat. Că-s mici, mari, aia-i, că nici oamenii nu-s egali…”. Și Aurel se uită iar la cer și zice încet: „Dă, Tu, Doamne, să ploaie iar.”

La joc, cu hainele în traistă

„N-o plouat, tăt n-o plouat. S-o împuțânat de tăt apa. Îi jos, pe fund, la fântână. Uite, izvoru’ ăsta nu mai mere. Ălălalt s-o secat și el. Și daca tăt nu ploaie și nu ninge, să se umple pământul de apă, noi rămânem uscați de tăt. Fără apă, suntem gata”. Scutură din cap a neînțelegere Aurel. Tace, apoi își amintește:

„Când s-o pus curent la noi în sat, în căruțe tra­se de boi am adus stâlpii. Fiecare om din sat a avut stâlpii lui de pus. I-am pus și eu pe ai mei și când am văzut că s-aprinde bec, am strâns ban lângă ban și ne-am luat un televizor. Unu’ d-ăla mic, alb-negru, cum erau pe atunci. Când l-am pornit, țin minte și acu, am rămas trăs­nit: uite lumea, mă! O ajuns America în Certeju! Ne uitam la Dallasu’ ăla și tăt ne mi­nunam de toate! Acu, sara, mai mult televizoru’ se uită la mine decât eu la el, că, dacă mă pun în pat și nu-i Van Damme, eu adorm iute. Dar ea, Leonora, îl ține deschis pe muzică. Mereu cântă la noi în casă! Că i-am și spus: «Mă, dacă tu te-oi duce înainte me pe cea lume, eu nu las oamenii să bocească, muzică îți pun să cânte!». Drept îi că și mie mi-o plăcut muzica, da’ să joc pe ea la sărbătoare! Ăăăi, că ce-am mai jucat în viața asta, Doamne, ăăi! Că am trăit noi o viață greauă, da’ am și știut să ne bucurăm de ea! Toate dealurile astea le-am umblat la rând cu Leonora mea, pe ploaie, pe frig, pe noapte, pe iarnă, s-ajungem la un joc și să jucăm! Și nu ne mai dureau picioarele… Înainte vreme, erau jocuri duminică de duminică, nu doar la Crăciun, la Paști sau la Rusalii. Ne luam hainele bune-n traistă și o luam ba spre Bagara, ba spre Visca, ba spre Cărmăzănești, ba la Coaja, ba în Valea Po­ienii, oriunde auzeam că-i joc de jucat. Și jucam până di­mineață! Te zdrobeai tăt oda­tă, trosneai pământul sub pi­cioare! Cu cine îți plăcea jucai! Tăți bărbații cu toate muierile și toate muierile cu tăți bărbații! Simplu ziceai la om, chiar de nu-l știai: «Dă, mă, și mie nevasta să ți-o joc», și el către tine: «Da’ joac-o, mă, ce mai îmi zici mie, că mă duc și eu s-o joc p-a ta!». Și aia era tăt! Fără ceartă, fără gelozie, cum aud că-i azi la oameni. Și, apăi, când se crăpa de ziuă, ca să nu fie chiar cu beznă, luam cu Leonora toate dealurile înapoi spre casă, că ne așteptau munca și animalele. Frumoasă viață era! Frați eram cu toții, om cu om, în satele astea… N-o mai fi veac ce am trăit noi atunci! S-or dus anii ceia, cum ne ducem și noi acu… Că acu, stau cu femeia mea sara, ne uităm în sus la cer cum se face noapte și ascultăm, așa, cum latră câine, cum bate vânt, cum cântă cucuvaia, și numa’ ce o aud pe Leonora mea cum zice: «Unde-i, mă Reluț, viața ce am trăit-o noi? Îți mai amintești tu cum am plecat noaptea aia pe neauă, de Sânt Ion, spre Bagara?», Și uite așa, până să se întunece, începem iar cu amin­ti­ri­le…” A tăcut Reluț. Am tăcut și eu. A tă­cut și câinele. Omul din fața mea are întipărit acum pe chip un zâmbet venit de departe, din străfundurile sufletului. Oftează. „Uite, Galenia-i acle”, mai spu­ne o dată, „casa ceea cu coperișu galben.” Ne luăm rămas bun. Îi spun că voi mai veni.

Galenia

Asfaltul urcă spre Coaja, un deal cu case părăsite. Tot ce-a rămas din viață sunt niște urme: un fir de potecă acoperit de buruieni, o oală de lapte care rugi­nește încet pe un cui de grindă, o scară lungă, culcată în pridvorul unei șure, roata de lemn a unui car, potcoavele pierdute în iarbă ale unor cai care s-au dus de mult, o cană uitată pe policioara unei ferestre deschise, o cruce de pia­tră de pe care Iisus, răstignit, îm­brățișează lu­mea. Iar lumea de aici, de pe dealul ăsta care urcă spre Coaja, e ne­sfârșită. Un o­cean încă verde, în care se mai află oameni. Culmi împădu­rite, care se unduiesc mai departe, tot mai departe, spre linia aceea subțire care desparte pământul de cer. Asfaltul, aici, e doar un alt nume pentru uitare. La marginea lui, se află o casă cu acoperiș galben. Intru în grădina ei ca într-o altă lume. Grădina e pustie. Păianjenul uriaș al părăginirii și-a țesut pânza și aici. A mușcat din țiglă, a șubrezit grinzile, a scorojit tencuiala, s-a înstăpânit peste toate lucrurile lăsate pe prispa casei. Încerc să dau la o parte pânza asta invizibilă, strigând un nume: „Galenia, mama Galenia!”. Dar Galenia nu răspunde. Bat la ușă, bat la ferestre, strig din nou: niciun răspuns. Ies iar în grădină, caut cu privirea viața. O văd. Câteva flori care n-ar fi putut să înflorească dacă cineva nu s-ar fi îngrijit de ele. Viața e încă aici, vie, dar nu mă mai aude. Mai strig o dată și încă o dată, apoi o văd venind. E și mai subțire, și mai plăpândă, aplecată și mai mult spre pământ decât ultima oară când am întâlnit-o. Un băț subțire o ajută să pășească încet. Viața, aici, pe dealul ăsta cu case pustii, e un miracol. Numele ei e Galenia.

Femeia ridică privirea din pământ și mă vede. Chipul i se umple de lumină. „Ai venit, omule, ai venit!”. Poala rochiei îi e plină de fructe.

„Vrei?”, mă întreabă. „Piersici”, zice. Îmi mângâie mâna cu palma, îmi întinde o piersică. „Ai venit”, zice iar, „ai venit. Ia și mâncă, ia!”. Iau. „Am venit”, zic, „v-am promis”. Ochii Gale­niei luminează. „Mă, tu ai zis că eu am murit! Da’ uite că nu mi-s dusă! Încă mai râd, încă mai pun o floare! Ai văzut tu florile pe care le-am pus?”, și bătrâna lasă pier­sicile pe prispă și se întoarce pășind sprijinită de bățul ei sub­țire, adusă de spate, cu năframa aproape atingând pământul, în grădină. „Uite-le! Le vezi? Din primăvară mă tot grijesc de ele! Am săpat, am plivit, le-am pus apă… Și apă n-o fost, n-o fost apă vara asta. Că mai când trecea băiatul la mine, sau om, care a fi el, și mă întreba ce am nevoie să aducă, eu apă le spuneam să aducă! Și aduceau! Da’ mai mult la florile as­tea am dat eu apa, că la ce-mi tră­bă mie atâta apă acu­ma?! Mâțu’ bea pu­ți­nă, și alte animale nu mai am de mult! O rufă să mai spăl cu mâinile as­tea, un pica de băut și pentru o zupă, și gata! Flo­rile astea-s viața mea acu! Așa-i că-s frumoase?! Așa-i?! Uite, tu, la ele ce fru­moase îs! Astea mi-s inima care mă ține vie! Inima ce mi-o rămas! Că am dus viață, am tăt dus viață de nici mai știu câtă e! 90 să fie? Mai puțină?! Mai multă?! Câta a fi să fie, toată, mi s-o pus în spinare și m-o gârbovit de tăt! Că asta-i bătrânețea! Toată viața trăită! Și eu, dacă mai mult am muncit în viață, tăt greu’ ăla de la muncă mi s-o pus acu în spate! Mă trage-n jos și nu mă mai lasă să umblu. Da’ tăt mai um­blu… Așa cum mă vezi, umblu! Babă sângură pe dealu’ ăsta! Că oi sta destul când oi fi în pământ… Că acu, din șe stau, nu mă mai pot mișca. Și atunci umblu, mă, omule! Umblu și pun flori! Că dacă pământul de l-am lucrat îi tot o buruiană acu, măcar niște flori pe el să mai fie! Să nu crească răul și rugii și scaieții cât mai sunt eu în viață! Aia mi-i bucuria! Da’, auzi tu?! Bucuria nu e bucurie dacă o ții doar pentru tine! Tre s-o dai și la alții! Și eu am mai pus flori să se bucure toți care trec! Am pus mai multe! Hai să-ți arăt!”, și o ia înainte, îmi deschide drumul prin grădina asta fermecată, ultima grădină cu flori, aflată la mar­ginea unui asfalt pustiu, pe-un vârf de deal. Pășește încet Galenia, apoi se oprește, se întoarce și mă prinde iar de mână: „Auzi?

Tu când ai fost ultima oară la mine, era nea­uă, așa-i? Și ai urcat tăt dea­lul, fără să știi unde stau… Și am stat noi mult de povești atunci… Și-acu, uite tu ce minune s-o întâmplat, de nu credeam că o să văd în viața asta să fie! Uite, tu! Că mireasă mă vedeam mai iute, decât șoseauă la mine la poar­tă! Apăi, acu nu mai mer eu la pită, vine pita la mine, no!”. Ga­lenia o ia din nou înainte, pă­șește încet, adusă de spate.    „Vi­no!”, strigă, „hai vi­no să-ți arăt! Asta-i fainărujă, ăș­tia-s dom­ni­șori, alea-s bu­de­nu­țe… Vezi tu, o­mule, cât de fru­moase sunt toate?”.