• Bizarele corpuri cerești din bisericile de lemn ale Maramureșului •

Maramureșul din Egiptul antic…

În biserica de lemn din Desești, o semilună navighează ca o bărcuță pe o apă presă­rată cu stele. Pe ea stă întins un bărbat, deasupra căruia plutesc două figuri: una dintre ele ține în mână o stea, cealaltă un toiag. La biserica din Rogoz, un cap de cal din lemn, aflat la capătul unei grinzi a acoperișului, poartă pe piept și pe frunte un simbol astral. La Șurdești, o ființă umană înaripată, cu un soare drept chip, arată cu degetul spre un nor, iar în cealaltă mână ține o carte. Cu acest „om solar” ne mai întâlnim de două ori: o dată la Plopiș, în mijlocul unei scene cu Sfântul Ilie și carul său de foc, și o dată la Rogoz, unde este însoțit de o creatură monstruoasă cu multe capete, care amintește de câinele infer­nului din mitologia greacă…

Aceste reprezentări stranii din mi­cuțele biserici de lemn pictate din Ma­ra­mureș, care fac parte din patrimoniul mondial UNESCO al României, mi-au atras atenția cu mulți ani în urmă. Oare sunt vestigii arhaice din timpuri pre­creștine, integrate în scene biblice? Alt­fel nu se pot explica uimitoarele pa­ralele cu motive din Antichitate. Ur­mele lor duc până în Babilon și în Egip­tul Antic.

Epopeea lui Ghilgameș…

În culturile vechi, observațiile astronomice și astrologice ale cerului au fost dintotdeauna trans­mise sub forma unor mituri despre zei. În ele, cor­purile astrale sunt personificate sub forma unor ființe cerești. Un exemplu în acest sens îl constituie cea mai veche operă literară cunoscută a omenirii, Epopeea lui Ghilgameș, care a apar­ținut babilonienilor din mileniile al 3-lea și al 4-lea î.Hr.. Unii cercetători interpretează figura lui Ghilgameș ca fiind o reprezentare a constelației Orion. Se spune că numele Ghilgameș a apărut inițial pe o listă a regilor babilonieni, așadar în calitate de pământean. Mai târziu, a fost venerat ca zeu al morții, ca stăpân al lumii subpământene. Însă numele său înseamnă: „strămoșul unui prinț, care a primit chemarea zeului-soare”.

… și legenda lui Osiris

Straniul dublu motiv al zeului soarelui și al morții, care anterior fu­sese un rege pământean, a apărut mai târziu și în Egiptul Antic. În Vechiul Regat (2686-2181 î.Hr.), faraonul era considerat fiul zeului-soare Ra, care se înălța după moarte la Ra, în cer. Osiris, zeu al lumii subpământene și al fertilității, întruchipează regele mort și reîn­viat. Și, asemănător lui Ghilgameș, Osiris ar fi fost odinioară un rege pe jumătate zeu și pe jumătate om. Legenda relatează că Osiris a fost ucis de fratele său, dar că soția și totodată sora lui, Isis, i-a insuflat din nou viață cu aripile ei. Doar că pur și simplu nu a fost de ajuns pentru lumea aceasta…

Horus – hora – ora

Mai întâi, discul solar a fost interpretat de vechii egipteni ca ochiul lui Ra, iar mai târziu, drept ochiul lui Osiris. Luna, în schimb, era considerată ochiul zeului Horus, fiul lui Isis și Osiris.

Ochiul lunar al lui Horus orbitează Pământul, apărând noapte de noapte pe cer, de îndată ce soarele dispare, un dans circular care servea drept măsură a timpului (hieroglifa pentru timp este, de altfel, o stea): egiptenii au împărțit acest dans în 24 de ore, 12 pentru zi și 12 pentru noapte. Din semnul hieroglific „hor” pentru Horus, au derivat grecii cuvântul lor pentru oră, „hora”, iar romanii „ora”, ceea ce se reflectă în limbile de astăzi. În română, unde termenul se întâlnește chiar de două ori, ca „oră” și „horă” (joc, dans în cerc), dar și în engleză (hour), în franceză (heure) și în germană (Uhr).

Zeul Soare înviat

Osiris, fiu al lui Ra, care a fost însă tratat uneori și ca un aspect al lui Ra, a fost salvat de la o moarte definitivă și a devenit astfel zeul lumii subpământene. Un zeu al lumii de dincolo, care le oferea egiptenilor speranță, deoarece, odată cu moartea și reînvierea sa ulterioară în lumea de dincolo, muritorii de rând (la început doar faraonul, mai târziu și oamenii obișnuiți) puteau spera și ei la o asemenea revenire la viață –    un prim gând dedicat învierii!

Cartea egipteană a morților povestește că Osiris moare în momentul în care apune soarele, apoi străbate noaptea ca zeu al lumii subpământene într-o barcă cerească, trebuind să înfrunte tot felul de pericole, pentru a învia din nou dimineața următoare, odată cu soare­le, respectiv sub forma zeului-soare Ra, înti­nerit și plin de viață – iar împreună cu el, și sufletele morților care călătoresc pe corabie.

Astfel, tărâmul morților a fost plasat în vest (apusul soarelui), iar cel al viilor în est (răsăritul soarelui). Ceea ce s-a reflectat în orientarea templelor egiptene: intrarea era întotdeauna în vest, iar sanctuarul și altarul în est. Această orientare s-a păstrat până astăzi și în Biserica Ortodoxă și nu este deloc întâmplătoare: la intrarea din vest a bisericilor ortodoxe se găsește de obicei o frescă a Ju­decății de Apoi, adică a morții, în timp ce în est, deasupra altarului, se află turla Panto­cratorului, simbol al lui Hristos și al Învierii.

Omul soare cu aripi

Paralelele stranii, dintre mitologia egipteană și unele reprezentări din bisericile de lemn ale Maramureșului ridică întrebarea cum de au ajuns aceste simboluri în spațiul cultural de aici. Sau au fost, la fel ca odinioară, cultul zeiței Isis (sora lui Osiris!), larg răspândite în spațiul dunărean și preluate de creștinism sau cel puțin tolerate?

Să privim „omul soare” din Șurdești, Plopiș și Rogoz: acesta este reprezentat întotdeauna cu aripi, deci, ca o ființă cerească, și cu o carte în mână: Biblia? Cartea Legii? În timp ce chipul solar este clar recognoscibil în primele două re­pre­zentări, figura din Rogoz înfățișează doar raze stilizate. Oare este „omul soare” un vestigiu al zeului-soare Ra, care coboară, ca și Osiris, în lu­mea subpământeană, așa cum sugerează câinele infernului din Rogoz, în timp ce oamenii-soare din Plopiș și Șurdești plutesc în sfere cerești?

La Desești, întâlnim o reprezentare cum nu se poate mai încântătoare a unei semiluni repre­zentate ca „barcă cerească”. Este vorba despre sufletul celui decedat, care stră­bate, împreună cu stelele, apele lumii de dincolo, asemenea bărcii lui Osiris, pe care se află morții? Vechii egipteni priveau, într-adevăr, lumea de dincolo, ca pe o apă primordială. Motivul apei se regăsește și în mitologia greacă, sub forma râului Styx, care se cere traver­sat.   

Pe tavanul zonei de intrare a bise­ricii de lemn din Șurdești nu tronează doar acest chip solar personificat. Tot acolo se găsesc și traiectoriile cor­pu­rilor cerești – probabil o reprezentare heliocentrică a Pământului cu Luna (cu chip uman). Iar dacă discul împărțit în patru, din centru, reprezintă cu ade­vărat Soarele, atunci merită să privim din nou imaginea din Rogoz: frânghia răsucită deasupra „omului-soare” este ținută laolaltă tot de un asemenea disc împărțit în patru – un simbol solar?

De altfel, funia cu discul împărțit în patru se întâlnește, sculptată în lemn, în numeroase biserici din Maramureș. Iar simbolul solar – aici sub forma unei roți solare sculptate – continuă să fie larg răspândit în zonă până în zilele noastre.

Divizarea în patru a discului solar dă de gândit: oare nu este și aureola lui Iisus singura dintre toate aureolele sfinților care este împărțită în patru? Conform diverselor surse, modelul au­reolei din iconografia creștină ar fi fost, într-adevăr, Soarele, ca simbol primor­dial al nemuririi și veșniciei.

Cap de cal cu floarea vieții

În biserica din Rogoz, un cap de cal, care are floarea vieții pe frunte și pe piept, împodobește capătul grinzii cen­trale a acoperișului. Turiștii nu ajung, de regulă, să vadă această par­ticu­la­ritate fermecătoare, pentru că ar tre­bui să urce în pod. Simbolul florii vieții apare în mai multe culturi ale Anti­chi­tății. Cele mai vechi exemple se găsesc în Asiria, în palatul regelui Assurba­nipal din Dur-Șarrukin (645 î.Hr.), dar și pe stâlpii sanctuarului lui Osiris din Abydos, Egipt, deși nu e clar dacă sim­bolul a făcut într-adevăr parte din tem­plul originar sau a fost adăugat ulterior.

Revenind la Ro­goz, observăm că și la exte­riorul bisericii de lemn toate grinzile aco­pe­ri­șului se ter­mină în ca­pete de cai stilizate. Ca­ii au jucat un rol cen­tral în mi­to­logia celtică, fiind con­­siderați animale to­temice divi­ne. În creș­tinism, calul a devenit apoi simbolul pentru Agape, iubirea necon­di­ționată dintre Dum­nezeu și om. La prima noastră vizită, Ion Chi­rilă, care era pe a­tunci preot paroh, a ex­plicat că în direc­ția al­ta­rului, care este si­tuat în est, indicând punc­tul de răsărit al soarelui și care, în Anti­chitate, repre­zenta punctul cardinal al Învierii, capetele de cai sunt ușor înclinate unul spre celălalt, ca semn al iubirii divine.

Fenomene luminoase intenționate

Un alt fenomen interesant întâlnit la Ro­goz face trimitere la unele obiceiuri pre­creștine, așa cum erau ele practicate în Egip­tul Antic: acolo, templele erau adesea cons­tru­ite astfel încât lumina soarelui să cadă, la răsărit, în anumite zile cu o semni­ficație spe­cială (de pildă, la solstițiu sau în ziua zeului căruia îi era închinat templul), exact asupra sanctuarului și statuii zeului respectiv.

La Rogoz, în data de 6 August, care mar­chează ziua Schimbării la Față a lui Iisus, razele de lumină pătrund la răsăritul soa­relui direct pe altar, prin fereastra estică. Aseme­nea jocuri de lumină intenționate, dintre care unele sunt documentate, ar exis­ta și în alte biserici ortodoxe. Și noi am dat întâmplător peste unul: în biserica din Pătrăuți, Bucovina.

Un model preluat de la traci

Asemenea jocuri simbolice de lumină sunt însă mult mai vechi, așa cum aveam să aflu în Bulgaria, la Muzeul Național de Isto­rie din Sofia, unde era expusă o parte din cel mai vechi tezaur de aur din lume, co­moa­ra de la Varna (5000 î.Hr.). Acolo au fost des­co­perite, în mormântul unui condu­cător tribal trac în vârstă de circa 45 de ani, pes­te 1,5 kilograme de aur – 990 de podoa­be și obiecte reprezentând simboluri ale puterii, o cantitate mai mare de aur datând din acea epocă decât s-a găsit în tot restul lumii la un loc. Cel mai neobișnuit obiect a fost însă o teacă din aur pentru penis, extrem de subțire, un indiciu că virilitatea purtătorului trebuia protejată, acesta având datoria de a fecunda ritualic, o dată pe an, Mama Pământ, și a zămisli astfel lumea, a explicat atunci ghida.

Pentru acest ritual, el trebuia să pătrundă mai întâi în peștera Utrobata, în formă de vulvă, care a fost descoperită abia în 2001, într-unul dintre cele mai mari complexe tracice de lângă Nenkovo. Intrarea în peșteră este o fantă naturală, șlefuită de mâna omului. În interior, apa se prelinge continuu pe pereți, iar printr-o deschidere din tavan pătrunde zilnic, la amiază, un fascicul de lumină, așa-numitul „falus solar”, care ajun­ge pe altarul în formă de uter, exact în ziua solstițiului de primăvară și de toamnă, fer­tilizându-l simbolic.

Ce legătură misterioasă există între zugravii de biserici din Maramureș și Zeii Egiptului?

Fotografii: George Dumitriu