
– În ultima zi a unui an ciudat, 2020, am fost călător în ultimul tren pe ruta Brad-Arad. Încă din toamnă, firma privată ce opera pe acest traseu și-a anunțat intenția de retragere și mi-am dorit să fiu părtașă acestui moment. Unul trist, indiferent din ce punct de vedere l-am privi: economic, social, dar mai ales uman. Ca o moarte anunțată, căreia nu i te poți împotrivi –
Cenușăreasa din Tirol

Gara din Brad e pustie. Mai am o oră până la plecarea trenului „cel de pe urmă”, care mă va duce la Arad. Nici țipenie de om prin preajmă. Dau înconjur clădirii, poate, totuși, găsesc pe cineva. Nimeni. Doar eu și clădirea asta faină, monument istoric, dată în folosință în 1896, și construită, la acea vreme, după modelul austriac al unei stații de cale ferată din Tirol. E o clădire impunătoare, renovată recent în culori calde, galben, bej, maro. Ușile sunt, cu toate, ferecate. Ferestrele de termopan au, încă, etichetele pe ele, semn că nimeni nu le-a mai atins de când or fi fost montate, cu vreo doi-trei ani în urmă. Arunc o privire în interior. Mai bine n-aș fi făcut-o! Pe cât e de mândră și de curată pe dinafară clădirea, pe-atât e de distrusă pe dinăuntru. Mormane de moloz, resturi din vechile structuri de lemn zac împrăștiate peste tot. Într-un fel de hol exterior, frumos mărginit de-un gărduleț de lemn, pășesc cu grijă pe bucăți de gresie alăturate aiurea, doar așa, ca să fie. Se vede că nu aici le-a fost locul, ci sunt părți disparate dintr-un desen coerent și întreg cândva. Pe fiecare bucată se deslușește un desen în roșu și negru, forme neterminate și decolorate parțial. Un fel de operă de artă, mai mult sau mai puțin clasificată ca atare, pentru realizarea căreia, cu siguranță, cineva a trudit din greu.
Dinspre Apuseni bate un vânt rece. Și odată cu el sosește și forfota veselă, de-altădată, a moților care au trecut în timp pe aici. Coborâți din munți cu desagii plini, și-au căutat drum spre câmpie, spre Arad, spre Pâncota, Sântana, Gurahonț, Sebiș, sau spre târgul cel renumit în trei județe, de la Hălmagiu. Câmpia de Vest a țării a fost lucrată cu unelte de lemn făurite de moți, și strugurii cei buni din podgoriile Aradului s-au transformat în vin licoros, în butoaie de lemn, tot de moți lucrate. Mai bine de-o sută de ani, laptele nefiresc de alb, smântâna groasă și cașul vacilor crescute pe crestele Apusenilor, bunătățile neîntrecute ale moților de pe Criș au umplut mesele domnilor de pe la oraș, duse cu trenul acesta ce are să dispară, ca și când nici n-ar fi fost.

Ca-n orice gară care se respectă, și la Brad liniile de cale ferată fac un fel de buclă, semn că multe și încărcate vor fi fost trenurile ce-au trecut odinioară pe-aici. Acum, doar câteva vagoane fantomatice zac părăsite pe o linie, „grădini” pe cale ferată, în care semințe de buruieni și de copaci aduse de vânt găsesc culcuș prielnic ca să prindă rădăcini.
Dacă n-aș ști că e capăt de linie, aș putea gândi că trenul în care mă voi urca pentru ultima oară trebuie să apară dintr-un moment în altul. Dar trenul se află în fața mea, anunțându-și sosirea printr-un șuierat de locomotivă. O ruginitură alb-roșie cu care voi străbate cei 167 de kilometri până la Arad. Eh! Dacă tot am pornit într-o aventură, de ce n-ar fi și rabla asta parte din ea?
Încet, încet, încep să se adune călătorii. Înfofoliți în haine groase, aduși de spate, mai degrabă de griji decât de ani, obosiți, triști și resemnați, fac coadă în fața unui geam pe care scrie „Casa de bilete”. Câțiva inși ajunși, ca și mine, mai repede în gară, și-au și ocupat deja locurile în cele două vagoane.
E ora prânzului când trenul se pune în mișcare. Nu-i niciun impiegat să-i facă semn că-și poate începe călătoria, nimeni să ridice paleta cea verde, salut de drum bun. Troncăne trenul din toate încheieturile și-abia atunci înțeleg ce înseamnă că este „automotor”: nu are locomotivă, adică, doar câte o cabină pentru mecanic, la fiecare din cele două capete ale sale, și nu se alimentează cu curent electric, ci cu motorină. De aceea face zgomotul acesta infernal și, pe unele porțiuni de drum, se leagănă atât de tare, de parcă-ar fi o barcă ușoară, pe un ocean furtunos. E bătrân trenul și demodat, dar înăuntru e curat și cald. Nici afară nu e foarte frig, deși e sfârșit de decembrie. Soarele poleiește totul în lumină și asta face călătoria ușoară și veselă. Călătorii nu-s nici prea mulți, nici prea vorbăreți. Stau ascunși în spatele măștilor, regulamentar, deși, din când în când, discret, și le coboară, plictisit, sub bărbie. Nu-mi dezvălui identitatea de ziarist, să nu le tulbur drumul și liniștea. Încerc să trag cu urechea la cei puțini care povestesc, dar zgomotul trenului le acoperă cuvintele. Mă mut de la o fereastră la alta, încercând să imortalizez cât mai multe imagini de pe traseu.
O buclă într-un timp regal

În halta din Țebea nimeni nu coboară, nimeni nu urcă. Doar timpul se-nvârte grăbit, în ritmul roților de tren. O fulgerare de gând și… se întâmplă ceva ciudat. Lunca ce se-ntinde între calea ferată și cimitirul eroilor e plină de moți îmbrăcați în straie populare, cu brațele încărcate de flori și steaguri tricolore. Din tren (unul mai reușit ca al meu!), coboară Regele Ferdinand și Regina Maria, Principele Carol și Principesa Ileana, mitropolitul Miron Cristea, generalul Alexandru Averescu și atașatul Franței în România, generalul Henri Berthelot, însoțiți de o suită întreagă de alți demnitari și oaspeți de rang înalt. E luna august, Anul Domnului 1924, și moții își sărbătoresc Crăișorul, pe Avram Iancu, la 100 de ani de la naștere. În cinstea înalților oaspeți, moții au construit o haltă din piatră și cărămidă, legând-o de Complexul istoric printr-o alee dreaptă, mărginită de brazi. În grădina de flori a haltei cresc cei mai parfumați trandafiri din zonă, iar fântâna are, se știe, cea mai rece și mai bună apă de pe pământ. Mereu adună trenurile minute de întârziere aici, căci și mecanicii, și șefii de tren, ba chiar și călătorii coboară să-și potolească setea cu apă din fântâna asta fără de egal. Legănarea trenului mi-a stârnit imaginația. Toate astea nu-s decât un tablou istoric, o poveste din alte vremuri. Acum, halta din Țebea e părăsită și, pare-se, proprietate privată. Brazii au fost tăiați pe la jumătatea secolului trecut și înlocuiți cu plopi, care nici ei nu mai sunt. Nici rege nu mai e și nici regină, nici moți nu prea mai sunt, să-și mai plece genunchii la mormântul Crăișorului lor.
Străbatem mai departe lunca Crișului, cu sate în care moții au scris istoria – Ribița, Țebea, Baia de Criș, Lunca Moților, Birtin, Vața de Jos, Ociu, Ocișor, Hălmagiu. Și chiar pare că suntem încă acolo, în începuturi de istorie, când noul se adapta cuminte vechiului, într-o conviețuire pașnică și liniștită, împăcându-i pe toți. Peisajul e fascinant. În halta Lunca Moților, calea ferată se intersectează cu drumul național ce duce de la Brad la Oradea. Trenul oprește exact în mijlocul drumului. Un domn între două vârste manevrează alene barierele dincolo de care, cu motoarele oprite, câteva mașini stau aliniate pe ambele sensuri de mers. În stația următoare, Birtin, lucrurile arată la fel. Lipsesc doar barierele, în mijlocul unui drum de țară.
Cel care mână dihania

Știu că în timp ce trenul e în mers, nimeni nu are acces în locomotivă sau, în cazul acestui automotor, în cabina mecanicului. E drept, nici loc n-aș prea avea, așa că mă opresc în ușă, cu permisiunea celui ce mână dihania asta zgomotoasă și ruginită. Se numește Ionel Buldijer și se bucură ca un copil că e cineva interesat de poveștile drumului de fier. Sunt 40 de ani de când lucrează în domeniu. A muncit, desigur, la CFR, de unde s-a și pensionat în 2008, iar un an mai târziu, s-a angajat la un operator privat. Are 62 de ani și, îmi spune, a fost mereu apropiat de calea ferată. „Doamnă dragă, eu am făcut servici din plăcere. Nu-i totuna să mergi la lucru că trăbă sau chiar să-ți placă ceea ce faci. Dar ceea ce văd că se întâmplă acum e strigător la cer. După Revoluție, s-a distrus complet totul la calea ferată, și asta numai și numai din cauza conducerii țării. Păi, gândiți-vă, era cale ferată și de la Brad la Deva, cinci viaducte mari și trainice și câteva tuneluri erau pe traseu, un peisaj de-o frumusețe de nu se poate spune! Prin 1997, a fost o alunecare de teren și s-au distrus vreo 20 de metri din calea ferată, așa că s-au folosit de asta ca pretext să o închidă cu totul. Vi se pare normal? Vă spun eu că nu e! Acum, se pune mare accent pe transportul rutier, dar cel mai sigur și mai curat tot cel de pe calea ferată rămâne”.
Tocmai intrăm în Vața de Jos, trecând pe lângă gardul fostului complex balnear de aici, renumit odinioară, acum într-o paragină bine ferecată. „La Vața, pe vremuri, a fost gară. Veneau oameni în stațiune, la tratament, toată vara. Tot anul plecau trenuri de marfă, încărcate cu calcita prelucrată aici”, îmi spune mecanicul. „Acum, e o haltă oarecare, care stă să se prăbușească. Uitați-vă puțin! Vă place ce vedeți?”. Cum ar putea să-mi placă? Pe acoperișul ciuruit al fostei gări, cu nenumărate bucăți de țiglă lipsă, s-a așternut o pătură de mușchi și de frunze uscate, iar zidurile sunt în picioare dintr-o inexplicabilă inerție, poate pentru că, atunci când le vor fi ridicat, constructorii au pus în lucrătură nu doar mortar, ci și respect și mult drag.
Ceva mai departe, pe la Ociu și Ocișor, liniștea miezului de zi stă tolănită în fiecare gospodărie între turnurile bisericilor de lemn. Înainte ca lunca Crișului să se îngusteze, undeva, departe, se zărește un vârf de munte înzăpezit, pe care se disting cu ușurință câteva eoliene uriașe, învârtindu-se în bătaia vântului. „Uitați, acolo e vârful Bihor, cel mai înalt vârf din Apuseni, are 1849 de metri. Am fost cu mașina până acolo, că-mi place să umblu prin țară, să văd tot alte și alte locuri. Tare-i faină țara noastră!”, spune Ionel Buldijer. N-am cum să-l contrazic. Drumul ăsta e ca o poveste pe care nimeni n-a scris-o încă sau ca o bucurie căreia eu mă predau necondiționat.
Când intrăm între munți, povestea se-nnegurează ușor. Cariera Leasa, scrie pe o tablă. Câteva utilaje de mari dimensiuni zac în părăsire, atinse de crengile copacilor crescuți în voie, printre ruine de cărămidă și fier. Vor fi mușcat din trupul muntelui, cândva, și piatră din piatra acestuia se va fi așezat la temelia multor zidiri trainice. În loc a rămas o rană uriașă, neagră și golașă, pe care pădurea o va lua, cu siguranță, în stăpânire, cât de curând. „Acum ne apropiem de tunelul de la Vârfurile. E singurul tunel de pe acest traseu și a fost construit pe vremea Imperiului Austro-Ungar”, își continuă explicațiile, ca un veritabil ghid turistic, Ionel Buldijer.
Mocrea, Pâncota, Șiria…

Tunelul. Mecanicul reduce viteza, apasă pe-un buton și locomotiva șuieră prelung. În câteva secunde, străbatem întunericul de beton dintre două lumini, ca-n poveștile în care, într-o bătaie de gând, ajungi deja pe alt tărâm. Pântecele împietrit al muntelui se desface într-o depresiune micuță, lăsând trenului loc să treacă, paralel cu Crișul Alb. Stația Vârfurile. Clădirea haltei e vizibil gospodărită, cu o mică grădină alături și chiar câțiva butuci de vie întinși leneși și golași pe araci. Un impiegat în uniformă salută regulamentar, suflând scurt într-o fluierice ascunsă în palma stângă, cu mâna dreaptă ridicând paleta cea verde, semn de drum bun.
Între munți, peisajul îți taie respirația, deși ar putea părea deprimant, cu copacii așa, golași, cu puzderie de frunze așternute la picioare. Pâlcuri de ferigi înalte, aproape cât un stat de om, și zdrențuite pături de mușchi sunt singurele pete de culoare. Un verde viu! Da, și mai e și cerul, de-un albastru strălucitor, acolo unde pădurea și munții îi lasă loc. Tălagiu, Aciuța, Romanița, Gurahonț – alte stații prin care trenul oprește câte un minut. Gurahonț e, cumva, stația în care calea ferată iese din strânsura muntelui. De-aici încolo, trenul devine aglomerat. Mulți, foarte mulți navetiști, ce fac zilnic acest drum, până la Arad, dus-întors. Către sfârșit de secol 19, Gurahonț se afla, în întregime, în proprietatea baronului Boroș Beniamin. Care e legătura acestuia cu călătoria mea în ultimul tren? Pe la 1873, baronul, inginer de profesie, a fost cel care a realizat proiectul căii ferate Brad-Arad. Un proiect pe care l-a transformat apoi în realitate, ajutându-i pe moți să-și ducă mai ușor ciuberele la vânzare, prin târgurile Aradului.

Trenul își continuă drumul, șerpuind pe-ntinderea câmpiei, iar stațiile-n care oprește – gări sau halte – nu mai par cu totul părăsite, ci sunt luminate și îngrijite. În coasta lor se-ntind sate mari, de câmpie, evident mai bogate decât suratele lor dinspre munte.
Dincolo de Gurahonț, opririle se măsoară cam în jumătăți de minut. Trecem prin Mocrea, cu apele sale mirosind a pucioasă, prin Pâncota și Mâsca-Măderat, renumite pentru vinurile lor albe și pișcăcioase, apoi prin Șiria lui Slavici, vegheată de sus de luminile ce-nvăluie cetatea. Sunt 35 de stații pe această „linie a moților”, între Brad și Arad. Le citesc numele rând pe rând, ca pe o litanie, și-ncerc să mi le-nchipui pline de forfotă și lumină, așa cum le-a fost viața cândva.
Nu știu cine va fi gândit, la începuturile acestei căi ferate, clădirile stațiilor. Nu seamănă una cu alta, dar au ceva ce le leagă, ca un fir nevăzut mărgelele dintr-un șirag: toate au un fel de pridvor de lemn, lucrat, în partea de sus, traforaje de o incontestabilă măiestrie. Arabescuri, linii drepte sau curbe, care se suprapun, se întretaie, dantelării cu vopseaua scorojită, ce conferă fiecărei clădiri o identitate proprie. O cochetărie poate ușor demodată subliniază cu discreție personalitatea fiecărei clădiri, scoțând-o din anonimat. E drept că multe sunt ruine pe margini de drum, cărora dantelăria aceasta le subliniază noblețea de altădată.

Cinci ore am străbătut, în legănarea trenului, un colț de țară. Prin munte, prin păduri și pe maluri de ape, prin câmpie nesfârșită mai apoi, buchisind pe viu istoria și geografia învățate, cândva, în școală.
E întuneric deja când ajungem la destinație. Gara Arad, cea mai frumoasă gară din România. Clădirea, modernizată doar cât și pe unde a fost necesar, e de-o curățenie impecabilă. Așa semeață cum e, îmbrăcată elegant, în cărămidă aparentă, purtând cu discreție amprenta timpului în care-a fost ridicată, pare o carte poștală numai bună de păstrat în albumul cu amintiri. Ultima gară, ultima zi din an. Și singular și irepetabil, sentimentul de-a fi fost călător în ultimul tren care a circulat direct spre istorie, de la Brad la Arad.
Veste bună, la ora la care scriu!
Istorica „linie a moților” va supraviețui și în anul 2021! CFR a preluat din nou traseul Brad-Arad, pe care vor circula trenurile cunoscute sub numele de „Săgeata albastră”. Nenumăratele solicitări ale navetiștilor și ale autorităților locale din zonă și-au găsit o rezolvare fericită. Poveștile încep cu „A fost odată…”. E bine că, uneori, nu se sfârșesc tot așa!