O zi de toamnă la Roma – „La Dolce Vita…”

– În Octombrie, SILVIA KERIM ar fi împlinit nouăzeci de ani. Să fi îm­plinit o sută, ba chiar două sute, și bucuria uriașă cu care știa să cele­breze viața ar fi rămas. Îi sărbătorim amintirea, cu un text publicat în urmă cu 10 ani, dar care îi poartă în întregime grația și lumina –

Mi-ar trebui zeci de pagini ca să po­vestesc tumultuoasa istorie a imperiului roman, a poporului roman, a Romei. Așa încât voi „sări” direct în pre­zent! În prezentul aces­tui oraș de care mi-a fost dor, chiar mai înainte de a-l fi întâlnit „per­sonal”. I-am cu­noscut magnificența stu­diind cărți despre Roma, procu­rându-mi albu­me de artă, i-am vă­zut splen­doa­rea în nenumărate filme istorice ori în cele apar­ți­nând neo­rea­lismului ita­lian. Am iubit orașul ăsta pentru străzile lui, pentru „piaz­zette”-le lui, pentru fântânile lui ma­gice, pentru monumentele lui gran­di­oase. L-am iubit pentru fe­lul în care ni l-a înfă­țișat Fellini. Pentru scena – an­to­logică – din filmul „La dolce vita”, cea cu „Fon­tana di Trevi”, care ne-a ză­păcit pe toți. Sce­na în care superba – pe-atunci – Anita Ekberg, filmată spre sfârșitul nopții, intră în apa rece a Fontanei, îm­brăcată într-o somp­tuoasă rochie de seară, neagră, foar­te decol­tată, punându-i în valoare sânii imenși (pasiunea lui Fellini!). În piațeta pustie, golită de turiști noc­tambuli, fasci­nantul Marcello Mastroianni pri­vind-o „topit”, în pre­ludiul unei iubiri pasio­nale…

„Caffé Greco”

Azi, când dai cu ochii de Cetatea Eternă, orașul pare năpădit de un fel de abur. E prea multă lume peste tot! Roma ar trebui luată la pas, cu un sen­timent de reculegere. Străzile ei înguste, vechi de sute și sute de ani, ca și bulevardele croite în ziduri de istorie, ar trebui străbătute cu sfială, cu respect, cu recunoștință pentru lecțiile de Frumos și Civi­lizație pe care ni le oferă!

Și când colo, în celebra „Piață a Spaniei”, ale cărei trepte curg de la poalele bisericii Trinita dei Monti, n-ai loc să pui un picior – dară-mi-te… două! Turiști peste turiști de toate neamurile și vârstele stau îngră­mădiți unul într-altul. N-ai loc să urci, nici să cobori, așa că ocolești un pic, și astfel te trezești la doi pași de Via dei Condotti nr. 86, unde se află de aproape 300 de ani faimoasa „Caffé Greco”. O descoperi la parterul unui „pa­lazzetto”. „Locanta” cu­prinde vreo trei încă­peri înlănțuite în stil vagon. Are pereții acoperiți cu foto­­grafii și portrete în ulei ori acuarele ale unor per­sonaje ilustre care au frecventat-o, la vremea lor. Beau și eu o cafea –”divină”, o cafea tipic italiană – stând la o masă mică, rotundă, delicată ca o bijuterie antică! Ală­turi de mine, pe perete, fotografia lui Andersen. Are o dedicație indescifrabilă, din păcate! Poza asta e vecină cu a lui Wagner și cu cea a lui Grieg, pasionați ai locu­lui. De undeva, de peste drum, fâlfâie spre mine umbra întunecată a nefericitului Ca­sanova, un alt mare cafegiu… Plătesc 5 euro pentru o cafea fără egal, oferi­tă într-o ceșcuță cât un de­getar, și o apă plată, într-un pahar inscrip­ționat „Caffé Greco”.

Berlusconi în persoană

Pornesc spre Piazza Venezia, acolo unde se află acea uriașă bijuterie albă – care-mi place cel mai mult dintre toate monumentele Romei mo­derne: Monumen­tul dedicat regelui Victor Emma­nuel al II-lea, o splendoare din marmură albă, strălucitoare. Ziua, monu­mentul te orbește cu strălucirea lui. La căderea serii ori noaptea, luminat de zeci de reflectoare, pare o nălucă imensă, aurie, care te chea­mă, parcă, spre o lume mai curată, mă­reață. Așa că m-am bucurat să ajung la lăsarea întunericului acolo, în Piața Veneția, ca să pot ad­mi­ra în liniște fabuloasa statuie a regelui italian. Și când colo, zarvă mare aco­lo! În celebra „Piazza” dau de un vuiet uriaș. Sute și sute de turiști mi­șună parcă în cerc, de colo-colo, alții, cot la cot cu localnicii, așteaptă sosirea tramvaielor (e un nod im­por­tant aici, un fel de cap de linie pentru zeci de nu­mere de tramvai care te poartă până hăt-departe, pe cele 7 coline ale Romei și înapoi în Piața Veneția). Numai că în mijlocul aces­tui vuiet se află altul, un fel de miez al vacarmului, cauzat de sirene de poliție, vorbe urlate la mega­foane – toate astea îndreptate spre un punct luminat orbitor, de zeci de proiectoare ale televiziunilor de tot felul. Mă alătur și eu cercului zgomotos de gură-cască. Și… ce-mi văd ochii? În mie­zul aces­tei învol­burări asurzitoare – un tip scund, vag-grăsun, îmbrăcat într-un cos­tum extrem de elegant, bleu­marin, cămașă bleu, cravată roșie cu picățele albe, bronzat, cu părul lipit de cap, implantat – se zice – fir cu fir, vopsit cafe­niu, fără luciu, zâm­bește cuceritor din toți dinții, sticlind la lume! Ați ghicit: e Silvio Ber­­lusconi, primul mi­nistru al Italiei. Asaltat de ziariști, deloc tul­bu­rat de al sutelea scandal de presă în care e im­plicat, fulgerat de flash-urile zecilor de foto­grafi, răspunde cu voioșia unui star de cinema – sigur de el. Nu aud nici întrebările, nici răspunsurile, așa că întreb un vecin, roman „autentic”, cum e cu Berlus­coni. „Eu, unul, îl urăsc”, spune. „Și ca mine sunt mulți… Dar sunt și mulți care și-ar da și viața pen­tru el. Îl con­si­deră ca pe un fel de Mussolini – «sal­vatorul Patriei»”. Vorba bărbatului de lângă mine (pare un tip școlit) îmi amintește de titlul unui articol din „Il Messagero”: „Fiecare italian ar trebui să fie prietenul lui Berlus­coni”. Ca să vezi! Nici în splendida Italie lumea nu e ferită de veșni­cele scandaluri politice. Nu mai stau să aștept tram­vaiul care să mă aducă în Piazza del Risor­gimento, unde se află hotelul (gen pensiune) care-mi este casă pentru cele câteva zile cât mă aflu la Roma. Așa că „risc” un taxi. Nu sunt prea scumpe, iar distanța e relativ mică…

Friptură de români

Șoferul este un bărbat încă tânăr, uscățiv, blonziu na­tural, cu părul cam rărit. L-am găsit așteptându-și eventualul client, stând lângă mașină, sprijinit de por­tieră. La lumina rozalie, puternică, a felinarelor, nu știu de ce, tipul mi se pare oarecum… dubios. Urc în ma­șină, îi dau adresa, îi spun cum s-o ia, ca drumul să fie mai scurt (îl știu pentru că l-am „bătut” pe jos). Și totuși mă ocolește – minte că străzile sunt blocate. Pe drum îmi face conversație, apropo de numărul de tu­riști, de emigranți. Apoi, când să ajungem aproape de Via dei Scipioni, mă întreabă din ce țară vin. Îi spun: „Din România”. Și-atunci își dă cu părerea, pe un ton egal: „Fiecare român care vine în Italia ar tre­bui ars de viu!”. Am ajuns la colțul străzii. Tipul oprește apa­ratul care marcase 7 euro, apoi îl repor­nește, apasă de câteva ori pe un buton și-mi arată din nou aparatul de marcat: 27 de euro. N-am încotro, deși mi-a mâncat banii pe două zile de sendviciuri calde. Plătesc, fericită că nu a apucat să mă ardă de vie!

„Acasă” înseamnă un hotel mic, cochet, instalat într-o clădire veche, părând destul de dărăpănată pe-afară, dar frumos și bine restaurată pe spațiul care înseamnă camerele de hotel, băile, salonașul în care ți se oferă micul dejun. E ținut de două ita­li­ence, mamă și fiică, Antonietta și Nadia. Antonietta e rotundă, scundă, veselă, harnică. A studiat arhitec­tura și moare după Frumos. Nadia e măritată, aș­teap­tă un copil, muncește cot la cot cu mama și cu soțul ei pentru confortul clienților. Au angajate trei ajutoare, fete fru­moase, tinere, destoinice, de care sunt foarte mândre – toate – românce! Fac o curățe­nie lună în toate odăile și băile, ultra-modern dotate, ale micuțului hotel. Eu am cunoscut-o doar pe Monica, o splendidă fată de 21 de ani, înaltă, subți­re, brună cu ochi verzi. E din Botoșani. Își urmează studiile de la distanță – matematică și informatică. O întreb dacă le este frică să vor­bească românește pe stradă. „Frică? De ce? Vorbim tare, românește, pe stradă, între noi, și în metrou, și în autobuz… Nu ne-a zis niciodată nimic nimeni…”. Vesela An­tonietta îmi zice că e foarte mul­țumită de fetele „ei”. „Nu s-au atins niciodată de nimic, fac o curățenie lună, ireproșabilă… „.

„Înfulecați viața!”

Seara, târziu, la RAI 1 văd o emisiune de toată fru­­musețea, programată și realizată în cadrul forma­tului – cumpărat și la noi – „Cei mai frumoși ani”. La italieni, anii aceștia sunt votați de public și, de la ediție la ediție, sunt readuse în memorie și ovațio­nate melodii și interpreți care, decenii de-a rândul, au adus glorie națională – uneori mondială – mu­zicii ușoare italiene. Vezi Modugno, Mina, Milva, Gianni Mo­ran­di, Toto Cutugno, Massimo Ranieri etc. Forma­tul presupune și prezența unui invitat de marcă. În seara aceea de vineri, am avut norocul să-l pot urmări, ca invitat de onoare al RAI 1, pe însuși Alain Delon! Încă de la intrarea pe podium, el a fost aclamat, ovațio­nat, aplaudat din răsputeri. Publicul: cam 3000 de persoa­ne, adolescenți, tineri, bătrâni. Toți au sărit în picioare, ca la comandă, stârniți de un en­tuziasm vi­brant pentru arta ma­re­lui, fascinantului actor francez. Ni­meni nu l-a tratat de „băbă­ciune” – cum, cel mai ade­sea, se întâmplă pe la noi, în cazuri ase­mănătoare. Alain Delon s-a do­vedit a fi un interlo­cutor plin de farmec, vorbind fluent italie­nește, dar… dând-o și pe limba lui Molière, de câte ori subiectul discuției a fost unul mai… deli­cat. Între­bat despre femeile din viața lui, s-a do­vedit a fi deosebit de dis­cret, dar și foarte galant, în același timp. Cald! „Care a fost cea mai importantă doamnă, iu­bită, din viața dvs.?”. Zâmbind vag-șme­cherește, cu farmecul și su­râsul nealterate, Alain Delon a răspuns: „Urmă­toa­rea”…    La ul­tima între­bare: „Ce i-ați sfătui pe tine­rii din ziua de azi să facă în primul rând?”, filmat în gros-plan, superbul – din­totdeauna – Alain Delon, cel trecut, azi, de 70 de ani, a răspuns, în franceză, nu în italiană: „Bouffez la vie!”. „Înfulecați viața!”.

Dau o fugă până la Accademia di Roma­nia. Tram­vaiul 19 – vagoanele sunt cam ca la noi – mă duce din Piazza del Risor­gi­men­to până în Valle Giu­lia. Un tra­seu lung, superb, în care străzile și bule­vardele foarte curate, bordisite cu flori de toa­te culorile, taie car­tie­re cu grijă ocrotite, vechi de sute de ani, în care ziduri – încă în pi­cioare – care l-au văzut trecând cu glorie pe în­suși Iulius Cezar, se înve­cinează cu clădiri mo­derne, stră­juite de pal­mieri în­truna foș­nitori și de pini cu co­roane parfu­mate, ver­de-închis. Aca­de­mia noastră este, la drept vorbind, un palat magnific, alb ca un vapor, pla­sat în câmp deschis, în „coasta” unei co­line în vârful căreia se află celebra Villa Borghese… Fac o vizită fulger – atât cât să fiu primită cu căl­dură de gazde: Cen­trul de la Roma al Institutului Cultural Ro­mân, unde studia­ză cu sârg studenți și spe­cialiști în artă și lite­ratură, și să pot admira extraordi­nara biblio­tecă, ce cu­prin­de 34.500 de volu­me, cărți de arheologie, istorie, istoria Artei, dicțio­nare, literatură pentru copii, literatură română și uni­versală din toate timpu­rile. Pe pereții bi­bliotecii sunt expuse por­trete ale lui Eminescu, Călinescu, Enes­cu, Jalea. Plecând, mai ad­mir ceva: un perete imens pe care scrie cu litere de un metru: „În zilele regilor Ferdinand I și Carol al II-lea, Banca Națio­na­lă a României a înăl­țat acest edificiu pentru progresul științei și al ar­tei româ­nești la lumi­na eternă a lati­nității și ca simbol al legă­turilor de sânge și de cul­tură dintre Italia și Ro­mâ­nia, Anno MCMXXXII. În jo­sul panoului, îm­prej­muit de o ramă albă, scrie: „Do­nator – A­ca­demia Ro­mână Bucu­rești – Va­sile Pârvan”.

În zilele noastre, A­ca­demia respiră liberă și „vor­­­bește” despre cultu­ra românească fără să fie cen­­zu­rată de politrucii de la București, care trans­for­­ma­seră, mai ales în anii ‘80, această importantă in­ves­tiție națională, într-un instrument de glorificare a „epocii Ceau­șes­cu”… M-am bucu­rat că am putut trăi acest sentiment, această cer­­titu­dine a libertății chiar și acolo, pe acea insulă de pă­mânt româ­nesc, în preajma Columnei lui Traian.

Pământ românesc

Sentimentul acesta, curat ca aerul care venea spre mine din­spre coli­nele Romei, năpădite de pini cu co­roane în­tunecate și aspru-parfumate, m-a cu­prins și mai tare în dimineața de 10 octombrie când, la Librăria ro­mâ­nească „La strada”, m-am întâl­nit cu un grup numeros de copilași români, care învață la câteva școli cu clase ro­mânești. Și cu extraordinara lor pro­fe­soară, doamna Angela Ni­coară: „Sunt din Făgăraș, născută la țară, din părinți din Rucăr și din Drăguș. Eu am venit în Italia în anul 2000, împreună cu fiica mea, Alina, cu spe­ranța să ne facem viața mai bună și mai frumoasă. Am venit din orașul Făgăraș. Eu lucram în învă­țământ, Alina era elevă în clasa a VI-a la Li­ceul «Doamna Stanca». Din 2004 lu­crez la una din școlile din Ladispoli, unde cam 80% din elevi sunt români. Direc­torul acestei școli italiene a fost foarte deschis, m-a an­gajat imediat după ce mi-am depus CV-ul. A dorit să ajute acești copii, oarecum pierduți în zonă… De doi ani lucrez pe un proiect al Ministerului În­vățământului, «Limbă, cultură și civilizație românească». Am for­mat grupe de copii din mai toate clasele din școlile din Ladispoli, care au aderat la acest proiect. Pă­rinții lor, ro­mâni, n-au plătit niciodată ni­mic, nicio taxă de școlarizare pentru copiii lor. Am adus de-acasă cărți de școală, manuale de tot felul pen­tru elevii mei, pentru biblio­teca școlară. În primii ani am lucrat la un res­tau­rant, la bucătărie, ca să câștig un ban. Iar în pauza de două ore fugeam la școală, la copiii «mei». În fiecare an mă duc acasă să-mi încarc bate­riile și la întoarcere aduc cu mine în Italia pământ româ­nesc și grâu românesc. În a doua duminică din luna Mai vin cu elevii la Colum­na lui Traian. Și fiecare copil, cu mâ­nuța lui, depune o ofrandă de pământ de-acasă pentru Da­cii noștri”.

După acest aparté cu mi­nunata doamnă profe­soa­ră, a început Serbarea. Adică, am început să le vor­besc copiilor despre Acasă, despre Povești… A­poi s-a format un șir lung, voios, de românași, băie­ței și fetițe, copilași dornici să ca­pete în dar povestea mea. Înainte, mi-au cântat o strofă din „Deșteaptă-te, române!”, au spus poezii de Otilia Cazimir.

Am plecat de la Roma fericită! Gândul că acolo, în patria lui Traian, există și pulsează o insulă româ­neas­că, o inimă românească, alcătuită din inocență, din cinste, din respect pentru Țară și pentru tot ce are ea mai bun, mi-a dat curaj să vin acasă. Și să înfrunt zarva urâtă de pe la noi!