VICTOR BRAUNER: când tablourile prind viață

Alegerea lui Victor Brauner pentru expoziția-vedetă a deschiderii programului „Timișoara – Capitală Culturală Europeană” a surprins pe mulți. Exponent de prim rang al exilului nostru, pictorul avangardist nu a fost „recuperat” după Revoluție, așa cum s-a întâmplat cu Constantin Brâncuși sau Emil Cioran; în ciuda urmelor puternice pe care le-a lăsat în cultura românească, Brauner a rămas ca reper doar pentru o elită a societății, fiind aproape necunoscut publicului larg. Timișoara îi face dreptate și îl repune printre numele sonore ale culturii europene cu origine românească. Prezența tablourilor sale în țara natală, unde a și expus prima oară, e cu atât mai semnificativă cu cât întreaga operă a lui Victor Brauner e puternic impregnată de biografie: „Fiecare tablou pe care-l fac vine din cele mai adânci izvoare ale neliniştii mele”. Cu o operă intrigantă, răscolitoare, Victor Brauner are o viață cel puțin la fel de spectaculoasă. Expoziția de la Timișoara – plină de magie, la propriu și la figurat – e cel mai potrivit pretext pentru o incursiune… detectivistică. Cine a fost, de fapt, Victor Brauner? Vă propunem o    reconstituire „în tablouri”, la 120 de ani de la nașterea sa.

Primul tablou: cu șevaletul în mijlocul străzii

Victor Brauner se naște în Moldova, la Piatra Neamț, în 1903. E al trei­lea dintre cei șase copii ai unei familii de evrei, care duce o viață lipsită de griji, de pe urma fabricii de cherestea a tatălui Herman. Sunt ultimii ani de liniște ai lumii vechi, burgheze din România, pe care răzvrătitul Victor avea să o devoaleze, cu acuitate și umor, în desenele, caricaturile și tablourile de mai târziu. În 1907, pe când are doar 4 ani, Moldova natală e scu­turată din temelii de marea revo­luție țărănească, iar Herman Brau­ner hotărăște să se retragă cu fami­lia în Occident, întâi la Hamburg, apoi la Viena. În exil – primul din­tre numeroasele care-i vor marca biografia – Victor își descoperă apetitul către pictură. Reîntors în România, studiază la Brăila, pen­tru ca apoi să urmeze Școala de Arte Frumoase, sub îndrumarea marelui sculptor Dimitrie Paciurea. Exmatriculat din pricina atitu­dinii anti-academiste, ajunge să frecventeze, din 1922, „Academia Liberă de Pictură”.

Din anii aceștia, când familia Brauner locuia într-o vilă somptuoasă din București, datează și primele mărturii despre tânărul pictor, schițate de un contemporan, Emil Winner. „Pe Victor îl admiram în sinea mea, deşi nu înţelegeam nimic din ce picta. Nu înţelegeam, mai ales, de ce ţinea nea­părat să picteze subiecte care nu aveau nici o legă­tură cu «decorul». Își planta şevaletul în mijlocul străzii, împie­dicând, astfel, circulaţia căruţelor, trăsurilor şi maşinilor. Urlau la el birjarii, urlau şoferii să-şi tragă deoparte şevaletul şi scaunul pe care şedea, dar Victor Brauner continua imper­turbabil oniricele sale elucubraţii plastice. Până ce soseau «la faţa locului» vardiştii, care, cunos­cân­du-l pe «papa Brauner», ridicau cu grijă şeva­letul şi scaunul, îl luau pe pictor uşurel, unul de un braţ, al doilea de celălalt braţ, şi îl îmbiau delicat să se ducă acasă…”. În Bucureștiul acesta colorat, inter­belic, cu birjari iuți la mânie și cu vardiști ce știau de frica celor cu bani și relații, creș­te Victor Brau­ner…

Al doilea tablou: magie prin gaura cheii

Prosperitatea familiei, care îi permite să facă cursuri de artă la cel mai înalt nivel, marchează decisiv destinul artistic al lui Victor Brauner. Dar mai există un detaliu care va marca universul operei sale. Industriașul Herman Brauner, tatăl lui Victor, e mare amator de spiritism și magie. În casa fami­liei, au loc tot felul de experimente paranormale. La câteva dintre ele ia parte, ca medium, chiar micul Victor, care obișnuiește, constant, să privească prin gaura cheii, la încercările tatălui său. Mobile scâr­țâind, obiecte levitând, voci dictând tot felul de lu­cruri ciudate. Victor a avut parte de o copilărie ma­gică, în cel mai propriu sens al cuvântului! Ca dova­dă, poate fi văzut cu șevaletul prin Cimitirul „Bellu”, în vecinătatea „templului” ridicat de Bog­dan Petri­ceicu Hașdeu, în memoria iubitei lui fiice, Iulia, dis­părută la numai 19 ani. Faimoasele expe­riențe de spi­ri­tism ale lui Hașdeu, în încercarea de a comu­ni­ca cu fiica sa, îi sunt, cu siguranță, cunos­cute lui Victor, din preocupările ciudate ale tatălui său, de a intra în contact cu spiritele. Mai târziu, în anii ’40, Victor Brauner își amintește de tinerețea sa bucureș­teană și își imaginează un portret al Iuliei Hașdeu, în care „coafura” nefericitei fete, reproduce identic, chiar mausoleul închinat ei, în Cimitirul „Bellu”!

Al treilea tablou: (auto)portretul artistului nenorocit

În 1931, când se întâlnește, absolut întâmplător, cu foarte tânărul poet Gellu Naum, care-i va rămâne prieten pe viață, Victor Brauner e deja un nume consacrat în viața culturală româ­nească. Avusese un prim vernisaj la București, în 1924, intrase în cercul avan­gardei românești, alături de Ilarie Voronca, Ion Vinea sau Geo Bogza, publicase în reviste din Occident, debutase pe coperta celebrei reviste avangardiste „unu”, a lui Sașa Pană, ilustrase volumele mai multor poeți români. Gellu Naum, în vârstă de 18 ani pe atunci, ne lasă o mărturie de neprețuit asupra anvergurii lui Brauner. „Intrasem pe strada redacției «Universul», şi era un afiş afară: Victor Brauner. Am intrat. Un singur om, într-un colţ. Ca un suedez, aşa, blond, foarte drăguţ. Am rămas troznit când i-am văzut pictura. Mai văzusem eu Picasso, dar Brauner m-a zăpăcit complet. Mă uitam aşa, şi el m-a întrebat: «Cum e, îţi place?». Şi eu i-am spus: «Extraordinar! Ce văd în picturile tale, asta vreau eu să scriu!»”, povestește într-un interviu marele poet.

„Ce v-a bulversat? Ce-aţi simţit diferit în pictura lui?”, întreabă reporterul. „I-am simţit nenorocirea. Și o tărie de oţel în nenorocirea aia. Pentru că el avea o obsesie, la un moment dat, că are să-şi piardă ochiul. Şi, ştii, pentru un pictor ce însemnează ochiul…”, răs­punde Naum. Sunt deja ani buni, de când Victor Brauner e obsedat de tema ochiului. În 1925, în timpul primei sale călătorii la Paris, dese­nează un manechin cu o păpușă înfiptă în orbita stângă.

În 1927, într-o altă lucrare, apare, la fel, un chip cu o rană sângerândă la ochi. Totul culminează cu autoportretul din 1931, în care Victor Brauner apare cu ochiul stâng scos din orbită. „Într-o zi, în care nu știam ce să fac, eram golit… am pictat acest autoportret. Pentru a-l anima puțin, pentru a-1 face mai extravagant – căci în artă totul e permis – i-am scos un ochi…”, povestea autorul mai târziu. Angoasa legată de pierderea ochiului crește an după an, iar tablourile lui Victor Brauner o documentează cu minuțiozitate…

Tabloul al patrulea: Bătaia de la Paris

Reîntors la Paris, Victor Brauner e cooptat ime­diat în cercurile avangardei pariziene. Se împriete­nește cu André Breton, care îi va purta o caldă prie­tenie. Prima sa expoziție personală la Paris, la Gallerie „Pierre”, e prezentată elogios chiar de André Breton. Între timp, tot în capitala Franței, Victor Brauner îl cunoaște pe Constantin Brâncuși, în atelierul căruia lucrează o bucată de vreme. Sculp­torul e cel care îl inițiază în tainele fotografiei, iar una dintre imaginile pe care Brauner le păstrează cu sfințenie e una pe care chiar Brâncuși îi ceruse să o facă: în cadrul surprins de obiectivul camerei, apare o femeie căreia un bărbat îi leagă ochii cu o eșarfă. Ei bine, exact în casa din fundalul acelei poze, opt ani mai târziu, are loc o întâmplare bizară, care îl are drept „erou” chiar pe pictor.

Sunt mai multe relatări ale „orgiei” din noaptea de 27 spre 28 august 1938, care se petrece în atelierul pictorului spaniol Oscar Dominguez. Cea mai credibilă este cea relatată de chiar Victor Brauner, care vine cu propria-i versiune legată de încăierarea dintre gazda Oscar Dominguez și unul dintre oaspeți, și el pictor celebru, Frances Esteban: „Am văzut că disputa ia turnura unei încăierări, dar n-am dat mare atenție, până când am simțit o umbră a morții în paloarea lui Frances Esteban și a lui Dominguez. Nu știu de ce, imediat m-am aruncat la mijloc. Niciodată nu mai văzusem două personaje așa de îndârjite unul împotriva celuilalt. Dominguez s-a desprins de cei care-l țineau și am simțit o lovitură-n cap, urmată de o moleșeală și de un val de căldură. Ve­deam totul foarte tulbure în jur. Sângele-mi curgea abundent pe haină, nu realizam absolut nimic din ce s-a întâmplat. Trecând prin fața unei oglinzi, într-o fracțiune de secun­dă, mi-am văzut fața, și acea imagine mi-a amintit brusc de autoportretul meu, în care scurgerea ochiului semăna izbitor cu aceea din autoportretul pe care mi-l făcu­sem. Asta s-a fixat în mintea mea, cu toată confuzia gândurilor. De aceea, primul lu­cru pe care i l-am spus doctorului care era pe cale să-mi opereze ochiul a fost despre acest autoportret, confirmându-i că ochiul era pierdut…”.

Tabloul al cincilea: vrăjitorie sau predicție?

Pe patul de spital, Victor Brauner e frământat amarnic de propria-i nenorocire. Toate-i merg pe dos: tocmai ce părăsise în acel an România, unde, ca evreu, se simțea tot mai strâmtorat, soția, Margit Kosch, îl părăsise pentru un prieten bun, iar obsesia lui se împlinise: era condamnat să picteze, o viață întreagă, cu un singur ochi! În ne­sfâr­șitele zile de suferință de pe patul de spital, Victor are tot timpul din lume să se uite în urmă.

„Mi-am amintit, pe rând, toate desenele și tablourile în care mereu am pictat subiecte halucinante, cu ochi, cu teribila obsesie a suprimării vederii. Lu­crurile care mi s-au întâmplat și care mi se întâmplă sunt dinainte anunțate în toate desenele, tablourile sau obiectele mele. Nu sunt decât două soluții: sau vrăjitorie (inconștientă), sau predicție. Nu are mare importanță, căci este iremediabil…”.

Des­coperă detalii premonitorii în multe dintre operele sale. Într-una din ele, sulița care străpunge ochiul personajului principal are în capăt litera D, chiar inițiala lui Domin­guez, cel care l-a rănit în încăierarea din Montparnasse! Cu timpul, Brauner devine tot mai convins că acci­dentul care îl lăsase fără un ochi nu fusese tocmai un accident și că Dominguez era doar un instrument al destinului.

Tabloul al șaselea: Ascuns în Pirinei

Peste toate dramele suprapuse în viața lui Victor Brauner vine, implacabil, Al Doilea Război Mon­dial. Evreu – nici măcar evreu francez, ci evreu cu pașaport românesc! – cu simpatii fățișe de stânga și exponent al unui cu­rent artistic considerat decadent de către na­ziști, Brau­ner devine țin­tă si­gu­ră după ocupa­rea Pa­ri­sului de Ger­ma­nia. Ar­tistul e și aici pro­fetic: dovadă stă unul dintre cele mai spec­ta­culoase ta­blo­uri ale sale, din ex­poziția de la Timi­șoa­ra: un por­tret al lui Adolf Hit­ler, din 1934, realizat cu câțiva ani înainte de începerea ce­lei de-a doua confla­gra­ții mon­­­diale…

Brau­ner antici­pase tăvălugul care avea să stri­veas­că din temelii Euro­pa, dar, chiar și așa, nu reușește să se sustra­gă ororilor războiului. Se refugiază în Pirinei, un­de, vreme de câțiva ani, stă ascuns și circulă sub pașaport fals, ca să nu sfâr­șească într-un lagăr de exterminare, precum unii din­tre prietenii săi evrei. Stă ascuns și pictează o lungă serie de tablouri de mici dimensiuni, care pot fi trans­portate mai ușor, pe furiș. Este momentul în care experimentează pic­tura în ceară și parafină, dar și perioada în care se inițiază temeinic în ezo­terism.

În ciuda faptului că e un exponent de primă mână al grupului avangar­dist de la Paris, condus de André Breton, Brauner nu reușește să scape peste Ocean, la fel ca tovarășii săi de idei. În vreme ce tablouri ale sale sunt expuse la New York, în expo­zițiile lui Peggy Guggenheim, Victor Brauner tră­iește într-o izolare totală, vreme de trei ani, la Celliers-de-Rousset, alături de Jacque­line Abraham, cea care avea să-i devină soție.

Dar problemele lui Victor Brauner nu se termină odată cu războiul. Deși își dorește mult să revină în România, de care îi e foarte dor, înțelege repede că noul regim comunist îi este ostil. Din acest motiv, e nevoit să se refugieze în Elveția – un nou exil! – ca să nu fie extrădat în România comunistă, unde fratele său, celebrul folclorist Harry Brauner, și cumnata sa, marea tapiseristă, Lena Constante, aveau să înfunde pușcăria, pentru mulți ani…

Ultimul tablou: „Sfârșitul și începutul”

Coșmarul lui Brauner se termină în 1945, când revine la Paris. În 1947, parti­cipă la Expoziția Internațională a Supra­rea­lismului, unde expune faimoasa sa masă-lup, care face furori. După război, atât Vic­tor Brauner, cât și opera sa, devin obiect de studiu. Mari artiști îi trec pragul pentru a vedea cum creează „pictorul cu un singur ochi”. Teribilele premoniții din opera sa uimesc pe toată lumea.

Devine el însuși tot mai convins că arta sa e mai mult decât artă: în numeroase interviuri și discuții, măr­turisește că nu face picturi sau desene, ci „lucruri” cu funcție magică. Unul dintre cei mai apropiați prieteni de la Paris poves­tește că Victor Brauner crease și purtase cu el, pe la numeroasele adrese ale atelierelor sale, mai multe picturi-zeități protectoare, botezate cu nume românești, în grafie fran­ceză: „Bouncumine”, „Careajoute”, „De­ferit”, „Eboundetot” sau „Foartesigur”. În plus, avea mai multe alte lucrări pe care refuza să le vândă, tocmai pentru că le con­ferise o putere ocultă. Lui Victor Brauner i se duce buhul de mare vrăjitor, până acolo încât unii prieteni din lumea culturală vin să-i ceară ajutorul, când se simt depășiți de problemele din viețile lor!

În paralel cu această celebritate ocultă, Victor Brauner ajunge, în sfârșit, la o bine­meritată recunoaștere din partea criticii și a publicului larg. Lucrările i se vând tot mai bine, în 1961 expune la Galeria „Bodley”, din New York, pentru ca, imediat, să fie ales ca reprezentant al Franței la Bienala de la Veneția, din 1966.

Între timp, în 1963, după 25 de ani de exil!, Franța decide să-i acorde cetățenia! Dar atât succesul artistic, cât și recunoașterile primite în țara de adopție vin cam târziu. Victor Brauner se stinge din viață în 1966, fără să-și mai vadă lucrările expuse în salonul special de la Veneția. Nu înainte de a lăsa o ultimă mostră a premonițiilor sale teribile: unul dintre ta­blou­rile sale, pictat în 1965, se numește „La fin et le debut”, „Sfârșitul și începutul”” Și ne mai lasă și epitaful de pe mormântul din Montmartre, o cheie de lectură a întregii sale vieți: „Pentru mine, a picta e viața, adevărata viață, VIAȚA MEA”.

***

„Victor Brauner: invenții și magie”

De ce Brauner la Timișoara 2023?

Victor Brauner, unul dintre cei mai importanți artiști români interbelici, e prea puțin cunoscut în România. De la această concluzie au pornit organi­zatorii Timi­șoara – Capitală Culturală Europeană, când au decis aducerea tablourilor sale în țară. Ex­poziția de la Timi­șoara (curatoriată de Camille Mo­rando, de la Centrul Pompidou din Paris) include atât lucrări din perioada românească, cât și din cea pari­ziană. „Victor Brauner e prezentat, în sfârșit, în țara natală. E unul dintre cei mai mari artiști ai supra­realismului cunoscuți la nivel internațional, dar mai puțin în propria sa țară, din păcate”, afirmă curatoa­rea franceză.

*

Suprarealist de elită

Victor Brauner (n. 15 iunie 1903 la Piatra Neamţ – d. 12 martie 1966, Paris) a fost pictor, sculptor şi poet suprarealist, originar din România. În tinerețe trece, după propria-i mărturisire, prin mai multe faze „dada­iste, abstracţioniste, ex­pre­sioniste”. În anii ’20, îl întâlneşte pe poe­tul Ilarie Vo­ronca, cu care va în­fiinţa re­vista „75 HP”. În pe­rioada 1928-1931, co­la­bo­­rea­ză la revis­ta „unu”, revistă de avan­gardă, în care publică repro­du­ceri după ma­jo­ritatea ta­blourilor şi dese­ne­lor sale, alături de por­trete făcute prie­te­nilor săi, poeţi şi scriitori. La Paris, unde locuiește în mai multe rânduri, după 1925, e expo­nent de bază în cercul suprarealiștilor.

*

Inventatorul „pictopoeziei”

În 1924, Victor Brauner și poetul Ilarie Vo­ronca au lansat o teh­nică nouă – poe­zia vizuală și, odată cu asta, un nou con­cept – „pic­topoezia”. Con­ceptul a fost pre­zentat în revis­ta de a­vangardă „75 HP”, pe care tot ei au ini­țiat-o: „Poe­zia pic­ta­tă nu e poe­zie. Poe­zia pictată nu e pictură. Poezia pic­tată e poezie pic­tată”. Pic­to­poezia nu avea să fie doar un moft de tinerețe pentru Victor Brau­ner, dovadă stau „po­e­mele vizuale” rea­lizate în anii ’40, portretul lui Novalis (1945) și portretul lui André Breton (din 1948).

*

Cel care aduce suprarealismul la București

„S-a expatriat acum 5 ani dintre noi şi a stat la Paris, unde a experimentat formula artei supra­realiste. Primit în cercurile din ca­pitala Franţei şi a artei şi recunos­cân­du-i-se talentul şi virtuţile multiple, a fost inte­grat gru­pării conduse de André Breton. A­cesta i-a scris o ex­trem de elogioasă pre­faţă la catalogul expo­ziţiei pe care Brauner a făcut-o înainte de a se în­toarce iar în Româ­nia. Pânzele lucrate la Paris, în sensul su­prarealiştilor, le va vernisa la Bu­curești. Publi­cul va putea a­tunci lua, pentru întâia oară, con­tact cu acest fel de mani­festare şi va avea prilejul să admire talen­tul lui Victor Brau­ner, cunos­cut din expozi­ţiile și reprodu­cerile în revistele de avant­gardă, îna­inte de pleca­rea sa în Fran­ţa”.
(„Adevărul”, 4 aprilie 1935, despre Victor Brauner)

*

Viața ca pictor monoftalmic

Însemnările și obiectele per­sonale care ne-au rămas după moartea lui Victor Brau­ner certifică faptul că artistul român a suferit e­norm în pro­ce­sul de recupe­rare de după accidentul la ochi și că a fost nevoit să își modifice stilul de a picta: e unul dintre motivele pentru care își centrează atenția mai mult pe mesajul, decât pe forma tablou­rilor sale. Pre­zentă cu mult dinaintea acci­dentului, obsesia pentru ochi se adâncește; printre cărțile pe care le citește se numără „Arta de a vedea: po­vestea unei cure mira­culoase; un studiu de psi­hologie vizuală; un mesaj de speranță pentru cineva atins de pierderea văzu­lui”, a lui Aldous Huxley, sau lucrarea lui Pierre Lamy, „Misterul vederii: legile percepției vizuale”.

*

Prietenul poeților

Deși a fost apropiatul multor artiști plas­tici, Vic­tor Brauner a avut, de-a lungul vieții, priete­nii foarte strânse, mai cu seamă cu poeți. A rea­li­zat ilustrații pentru Stephan Roll, Gellu Naum, Sașa Pană, Lau­tréamont, René Char, Benjamin Peret sau Gherasim Luca. Îna­inte de plecarea la Paris din ’30, Victor Brauner se împrietenește cu Geo Bogza. „Era un băiat foarte drăguț, blând, vesel, un ca­marad for­midabil, plin de spirit și inven­ti­vitate. Despăr­țirea de el a fost nespus de du­reroasă. A fost un timp când pe el 1-am iubit cel mai mult”, spu­nea Geo Bogza. O relație încă mai puter­ni­că l-a legat de Gellu Naum. De când s-au întâl­nit și până ce războiul și comunismul i-a ținut de­parte unul de altul, cei doi au fost mereu îm­preună. Brauner ilus­trează, de altfel, cărțile de poeme „Drumețul incendiar” și „Li­ber­tatea de a dormi pe o frun­te”, ale lui Naum. Altă dovadă a relației speciale pe care a avut-o cu poeții o repre­zintă și portretele pe care Brau­ner le-a făcut acestora. Unul dintre ce­le mai cu­noscute este cel al lui Ion Mi­nu­lescu.

*

Brauner, vrăjitorul

Spre finalul vieții, după tot ce experimen­tase până atunci, Vic­tor Brauner era tot mai convins de virtuțile sale de magician sau vrăji­tor. Dar și anturajul său ajunsese să creadă în asta. Unul dintre biografii lui, Sarane Ale­xan­­drian, povestește că, „Într-o scrisoare din 1948, Gaston Puel 1-a rugat pe Brauner să o pri­meas­că pe soția lui, care avea fobia șerpilor, astfel încât vederea unei năpârci, care a trecut pe la picioarele lor în timpul unei plimbări, a provo­cat în ea o criză de nervi, cu paralizie a mem­brelor inferioare și tremur, cu muțenie. Puel i-a cerut lui Brauner s-o vindece pe soția sa de această fobie: «Cred că persoana dv., care are un farmec special și care are, a priori, toate șansele să o încânte pe soția mea, ar trebui să-i ofere o șansă de vindecare. Trebuie să adaug că soția mea ar vrea mult să vă cunoască, dar îi este oarecum teamă de tablourile dv., în care a văzut deja re­prezentarea unui șarpe (repre­zentare care o tulbură totdeauna)»”.

Pentru redactarea acestui text, autorul a consultat lucrări despre Victor Brauner ale autorilor Emil Ni­co­­lae și Mihaela Petrov, ca și cata­lo­gul expoziției „Victor Brauner” de la Timi­șoara. Expoziția „Victor Brauner: invenții și magie” poate fi vizitată, la Timișoara, până pe 28 mai.