Un pui de rai în Munții Vrancei – RĂIUȚI

• Reportaj despre dorul de verde •

Hartă pentru un dor

Vară. Blocuri. Mașini. 40 de grade la umbră. O umbră uscată, cu miros de eșapament și smoală. Asfaltul care se topește sub pașii tăi. Solzii de praf ai căldurii. Toate astea împreună, lipite de tine, ca o a doua piele. Vuietul continuu al orașului, singură­ta­tea lui mult prea zgomotoasă. Înserările în care tot ce îți dorești e să poți să respiri. Adânc, până la ca­păt, ca și cum ai sorbi apa dintr-o fântână. Însă nu poți. Nu aici. Nu în orașul ăsta unde, chiar și noap­tea, betoanele sunt căptușite cu un abur fierbinte. Și abia atunci când nu mai poți să respiri, ți se face dor. Dor de mirosul reavăn de răcoare. Dor după un loc în care aerul e ca apa dintr-o fântână adâncă. Dor de verdele ăla uriaș, în care se odihnește liniștea. Dor de vântul cu fân cosit. Dor după tot albastrul cerului în care s-au cuibărit munți. Dor după ecoul înde­părtat al unui lătrat de câine. Dor de urzeala din mă­tase a zumzetului de insecte. Dor de păsări, de cân­tecul lor, undeva, la marginea pădurii. Dor să vezi cum se destramă un nor sau măcar un fuior de fum pe dealuri. Dor după altfel de oameni decât cei pe ca­re îi observi aici, claxonând cu furie, la un se­mafor. Dor doar să le mai asculți poveștile, viața lor neștiută, nebăgată în seamă, aflată la ani lumină depărtare de ceea ce ne-am obișnuit să numim „rea­litate”.

E un mare noroc pe lumea asta să fii reporter. Tot ce trebuie să faci e să deschizi o hartă și să te plimbi cu degetul deasupra ei, prin toate locurile unde nu ai ajuns vreodată. Să urmărești culmi împădurite și văi înguste, să cauți în inima lor așezări pierdute, până când vei ști unde trebuie să ajungi: Munții Vrancei, Va­lea Mil­co­vului, comuna Re­ghiu, satul Răiuți. Răiuți: toată blândețea lumii ascunsă în­tr-un nume. Un nume. Atât și e de ajuns ca să-ți faci bagajul și să lași în ur­mă orașul ăsta ars până la zi­duri de soare.

Un poștaș în slujba țării

De la Focșani până la Ră­iuți sunt mai puțin de 40 de ki­lometri. O altfel de distanță, care desparte două feluri de rea­litate: cea a unui oraș cu­minte, amorțit de căldură și ui­tare, și o alta, încă neștiută, ne­lămurită, ca un dor. Se înse­rează în Focșani. De la fe­reas­tra camerei unde voi petrece noap­tea se văd culmile munți­lor. Înăuntrul lor, ascunse, tre­buie să pâlpâie stins luminile Răiuțiului. Un mic miracol al vieții, într-o mare, acum întu­necată, de ver­deață. Trec de Odo­bești, las câmpia în urmă. Mă în­drept spre Mera, poarta de in­trare în Munții Vrancei. Odată ce am intrat pe va­lea râului Milcov, începe să plouă. Un alt mic mi­racol. Mera, Vulcăneasa, Șindrilari, Reghiu. O lu­me cuibărită de-a lungul apei, în care cele mai înalte ziduri pe care le văd nu sunt cele ale unor școli sau primării, ci blocurile de calcar ale unor stânci uriașe. Ploaia se întețește. Un drum abrupt, de piatră și pământ, e singura legătură dintre Re­ghiu și Răiuți. Un drum pe care șiroiesc acum torenți. Culmile împădurite au fost acoperite de o perdea grea de apă. Au rămas departe: siluete de ceață, destrămate de pi­căturile uriașe. Timpul e doar mișcarea ritmică a șter­gătoarelor pe parbrizul ma­șinii. Un scârțâit con­tinuu, o așteptare. Nu e sim­plu să ajungi în Răiuți, nu cred că a fost vreodată. Pentru toți ostașii care s-au perindat în slujba țării, asfaltul din comuna Re­ghiu n-a fost niciodată o prioritate. Votăm oameni pentru parlamentul european mer­gând pe drumuri de pământ și piatră. Se poate și așa. Do­vada vie e mașina care tocmai coboară încet, aproa­pe plutind pe ape, spre locul în care aștept ca ploa­ia să treacă. Fac un semn cu mâna, cobor gea­mul mașinii. Omul îl coboară și el pe al lui. „Bună ziua”, spun, „bună zi­ua”, mi se răspunde. „Merge urcat drumul ăsta până în Răiuți?”, întreb. „Ăăă…”, spune omul din cea­laltă mașină, scoate capul pe geam și inspectează o vreme roțile mașinii în care mă aflu, numărul de București, chipul meu, situația. „Ăăă”, răspunde pen­tru a doua oară. „Sunt jurnalist, reporter, am ve­nit tocmai de la București ca să scriu despre viața de aici”, îi zic, ca și când asta l-ar ajuta să-mi spună că se poate. Dar, într-un mod ciudat, îl ajută. Ochii lui se luminează de un zâmbet larg, atât cât să-mi ofe­re răspunsul pe care îl așteptam: „Se poate, se poate, doar să aveți grijă la o pantă d-asta mai mare, asta și încă una și ar mai fi una, da’ merge, cu grijă, merge… I bun drumul, bun…” Mi-am luat o piatră de pe inimă. Am așezat-o în drum, să fie la un loc cu celelalte. Îl întreb de viața de aici, de pe culmile astea cu pajiști, păduri și case. Îmi spune că și viața e bună: „Nu ne trebuie nimic. Avem biserică, școală, magazin, toate avem…”. În realitatea asta de aici, atât și e de ajuns ca totul să fie bine. Simt însă nevoia să cârcotesc: „Dar drumul nu e bun”, zic, și-l privesc pe om atent, ca să-i ob­serv mimica feței. Mă privește în ochi, fără să cli­pească: „Ba-i bun, cum nu? Acum trei ani nici nu era… Toate-s bune la noi: avem biserică, școală, ma­gazin…”. Bărbatul repetă, să fie sigur că am înțeles. Îl întreb dacă tinerii au ple­cat. „Au cam plecat”, îmi spune, „dar nu trece lu­na și-s înapoi. Acum începe coasa, vin înapoi co­piii, stau ce stau, pleacă iar la orașele lor, iar vin…” Îl întreb cu ce se ocupă. Îmi spune cu mândrie că are animale, pământ bun și că e poștaș. Poate și de asta e totul bine. Față de ceilalți oa­meni din satele înalte ale comunei Reghiu, oa­meni care, îmi spune, mai lucrează cu ziua la pădu­re, el are un salariu lunar fix. E ceva. În realitatea asta de aici, e enorm. Îl întreb cum îl cheamă. „Maftei”, îmi zice, „Matei”, îi zic și eu. Continuă să zâmbească. „Merge drumul, merge!”, mai strigă o dată în urma mea. S-a oprit ploaia. Drumul merge, urcă în serpentine înguste și abrupte spre Răiuți.

Farcaș: buletin de știri

„Aici e Răiuți?”, o întreb pe femeia care își trage vaca cu un lanț subțire, de metal, pe drumul de pământ și piatră. „Eee, Ră­iuțu! Niciun Răiuți! Uite Ră­iuțu!” Și mâna ei se în­tinde cât să îmi arate o culme înaltă, împădurită, încă îndepărtată și aburind de ceață. Are o privire iute femeia asta. Și vorba răs­tită. E aprigă, genul de om cu care n-ar fi bine să te cerți. Mă cercetează cu ne­încredere. Trebuie să-i ex­plic și ei cine sunt, de unde și, mai ales, de ce am venit. „Nu vă știu”, îmi răspunde repezit, ca să-mi arate că încrederea ei nu se câștigă atât de ușor. „Dar ce sat e ăsta?”, o mai întreb o dată. „Farcașu, ce sat să fie?!”, iar ochii ei par să-mi spună că degeaba sunt jurnalist dacă nu știu atâta lucru. „Nu scria nicăieri”, încerc să mă scuz, „de obicei, la intrarea într-un sat sunt pa­nouri pe care scrie nu­me­le…” „Ce nevoie avem noi de table d-alea?”, mă în­trea­bă drept răspuns. Îi dau dreptate. Probabil că ni­meni, niciodată, nu a bătut drumul până aici doar pentru că a găsit un nume pe o hartă. Zâmbesc. Abia când o întreb cum îi e via­ța, pare să se mai îm­blân­zească un pic. Se plânge. „Acu două zile ne-a bătut piatra de ne-a nenorocit! Piatră, piatră, piatră, mai mare ca pruna piatra! Eu am fost la stâni toată viața mea, că bărbatul era cioban, dar piatră fără ploaie, n-am prins să fie! 72 de ani am și n-am văzut așa ceva, de când mă știu! Ai de capul meu, vai de lu­mea noastră! Cu alte două zile înainte de piatra asta, trăsnete și trăsnete! A dat și într-un nuc, uite acolo, în livadă, nu-l vezi de aici, dar să te duci să-l vezi, și când a dat, l-a împrăștiat în toate di­recțiile, numai așchii! Și-o ars trăsnetul și inter­neturile la copii! Până la prăpădul ăsta, strop de ploaie, zvântăraia pă­mântului a fost! Tot s-a uscat, ne-au secat izvoa­rele și n-avem apă! Și eu, singură! Vă­duvă-s de un an, feciorul e plecat, chi­șoarele mă dor, mâinile mi se strâmbă… Ce suntem noi în fața puterii lui Dum­nezeu?! Cum să te pui împotrivă?! Aaai, ai!” Smu­cește de lanțul sub­țire cu care e le­gată vaca. „Na, ni, aa.” S-a îmblânzit. Și-a vărsat oful, s-a liniștit. „Da’ e bine în Farcaș, e bine. La vreo două sute de oameni, tot mai suntem. Pri­marul e bun, băiatul de la magazin aduce de toate…”. N-are pensie, dar are pământul ei, „și câte o boală de asta de vită, ni, mă ia!”. O mai ajută și băiatul. La coa­să, la orice. Vine, pleacă, vine iar… „Și la cine ziceați că merjeți în Răiuți?”, mă iscodește curioasă. Se uită iarăși cu neîncredere la mine, cântărește din ochi dacă îi spun adevărul sau nu. Probabil că îi vine greu să creadă că un străin venit tocmai de la București a ajuns până aici doar ca să întrebe cum îi mai e viața. Of­tează. „În sus”, zice. „De la ma­ga­zin, în stânga. I bun drumul, bun… Io-s Răduța Za­ră. Hristos s-a înăl­țat!”, strigă drept rămas bun. „Ade­vărat s-a înălțat”, îi răspund ruși­nat. Nu doar unde e satul Răiuți, dar nici Înălțarea nu știam că e azi. Tot ce visam să fie, și mai mult de atât, e aici, în drumul spre Răiuți. Mirosul reavăn al pămân­tului, aerul limpezit de ploa­ie, livezile nesfârșite cu cireși, pruni, caiși, nuci, păduri cât vezi cu ochii, pajiști un­duite de vânt, cu fân uriaș care așteaptă să fie cosit, cerul cu munți, îndepărtarea cu păsări și câini, aburul ceții fumegând ușor pe dealuri. Lumea asta, ca vinde­care după ar­șița orașului. Viața ca un miracol simplu, mângâietor, încremenit în frumusețe. Ră­iuți: un rai mai mic, de o blândețe nesfâr­șită, aflat pe pământ, la doar o palmă dis­tanță de cer, în Mun­ții Vran­cei. Trec de magazin, de școală, apoi de o troiță aflată la răspântie. Hris­tos s-a înălțat azi de pe cruce și e în tot ceea ce văd acum.

Oamenii de sus

Știi că ai ajuns până la capăt, când drumul devine doar o clisă adâncă. Să mergi mai departe înseamnă să nu te mai poți întoarce. Nu cu mașina, cel puțin. O femeie mă privește cu mâinile streașină la ochi de la poarta casei. O siluetă subțire, ca un fum de ceață. E încă departe de mine, dar îi simt cumva mirarea. O mirare vie: aproape că aș putea s-o ating. „Ăăi!”, strigă și apoi coboară. Nu mai întreb dacă aici e Răiuți. Mi-am învățat lecția. Întreb doar ce e mai departe. „Pădurea, mun­tele”, îmi răspunde. „Mai e și o altă ca­să, dar omul a murit, nu mai trăiește ni­meni aco­lo. Asta, a noastră, a rămas cea mai sus din sat.” Aici voiam să ajung. Sus. Cel mai sus. La ulti­mii oameni din Ră­iuți, dincolo de care începe tot ceea ce nu mai știm despre viață. Femeia a coborât, și-a adus mirarea aproape: „Când v-am văzut, nu mi-a venit să cred. Mă, am zis, n-are cine să treacă pe drum! Că nu vine nimeni la noi aici! Cine să vină?! Și străin de loc… De la troiță, ați văzut troița, începe Răiuțiu. Satul se întinde de acolo-n sus până la noi, și tot de la troiță, mai de vale. Ăștia suntem toți. Am rămas puțini tare. 30 de oameni să tot fim. Ce să faci? Co­piii ne tot pleacă. Băiatul meu e la liceu în Focșani, fata, uite că termină acum a 8-a și pleacă și ea. 9,89 a avut media! Premiantă! Dar haideți, haideți la noi, că suntem a­ca­să, că e sărbă­toa­re! Avem și o bătrână venită în vizită, vecină din sat, e și soțul meu, și fata, veniți, ve­niți! Radu, măi Ra­­du, a venit Bucu­reștiul la noi!” O bătrână mă priveș­te lung din curtea casei. „Hristos s-a înălțat”, spune, „Adevărat s-a înăl­țat!”, îi răs­pund.    Oamenii mă pri­vesc cu luare amin­te. Trebuie să fiu o arătare ciu­dată, un extrate­res­tru tele­portat de la Bucu­rești toc­mai până aici, la poa­lele unui vârf de deal care măsoară 960 de metri: Dea­lul Răiuț. „Și chiar mă gândeam”, zice Radu, bărba­tul, „că ce s-a mai întâmplat la noi în sat e că au pus bec nou pe stâlpul din fața casei, chiar înainte de votare. S-avem lu­mină, să votăm ce trebuie. În rest, nimic. În cătunul Muscocea au mai rămas oameni de o colivă, iar viața noastră e așa cum e ea mereu. Cu animale, pământ, pădure… Ați venit să vedeți dacă în Răiuți suntem răi și iuți, nu?!” Omul râde. Râd și eu. „Pun acum niște carne pe grătar, trebuie să rămâneți la masă! Să nu ne refuzați! Acum e gata!” Cu lucrurile astea simple, profund umane, începe o poveste. Și cu privirea veche, lungă, curioasă, a unei bătrâne.

Paraschiva are 78 de ani și locuiește în Răiuți de o viață. „Am venit la oamenii ăștia, ca să mai am și eu cu cine vorbi. Că suntem necăjiți, bre. Necăjiți… Că tot pe dealurile astea ne-am dus viața, viață mai grea ca acu, că totul era pe jos, cu piciorul. Numai când o luam de vale, spre piețe, cu prunele uscate și cu miejii de nucă, să le vindem, puneam boii la căruță. N-aveam de niciunele d-alea cum le aveți voi la oraș. Doar ce puneam    și creșteam noi, cu mâna noastră. Atât. Animale, pomi, ce pui în pă­mânt să crească. Și crește, crește, bre, totul, dar cu muncă multă și cu grijă! Și omul crește. Cum o fi, crește! Că, uite, eu am crescut fără tată. Mama a fost văduvă de tânără. Și tot ca un bărbat le făcea pe toate. Ea mâna boii, ea merjea la pădure, ea tot. Eu eram cu oile, cu grădina, cu sapa. Mai stătea cu noi o bunică. Ținea casa, făcea de mâncare. Toate femei și doi frați care erau mai mult pe dealuri. Și am crescut. Greu, dar și cu bucurie, bre, că nu poți fără aia. Când era hora, mă învârteam de uitam de toate! I greu să fie femeia bărbat, bre. I greu. Da’ uite că se poate. Orice se poate pe lumea asta, putere să-ți dea Dumnezeu să le duci! Că azi am copiii mei. Și copiii mei au copii. Plecați și ei care încotro. I-am ținut în școală, le-am făcut nunți… Și pe mama, tot eu am ținut-o, că și ea m-a ținut pe mine cât a fost dreap­tă de spate. Dar, uite, acu, de o vreme, ne co­câr­jăm toți. 17 ani au trecut de când sunt văduvă, copiii au plecat, nu mai am puterea să țin un animal, și rămân așa, cu ochii-n cer și cu dorul să mai zic la oameni o vorbă, să nu mă apese că stau singură. Și atunci o iau la pas și vin la oamenii ăștia. Că ăștia-s oameni buni, buni tare, bre, oameni cum se fac oamenii. Da, bre, așa. M-oi duce și eu acasă la mine de-acum. Vă las singuri să vorbiți. Prima casă de la troiță e a mea. Paraschiva sunt eu. Să vii și pe la mine, bre, să vii!”

Bătrâna se ridică. O urmăresc cu privirea. Pă­șeș­te încet, demn, se oprește cât să pri­veas­că cerul și pornește apoi mai de­parte.

Un mocan la București

„Am fost și eu la Bucureștiul ăla, am fost”, zice Radu Lalu. Are o voce grun­joasă, aspră, bătută de vânt, îmblânzită de o privire hâtră, de om iute, care în­țelege repede lucrurile, știe când să tacă, știe când sa glumească.    „Să fie vreo 40 de ani de atunci. Un mocan mucos eram, coborât din munți, tocmai din Răiuți, să văd lumea pentru prima oară. Șase ani aveam, sau pe acolo. Pfaaa… Până la gară a mai fost cum a mai fost, căscam ochii mari la lume și încă o înțelegeam. Mai o casă, mai o stâncă, mai un drum… Dar când am ajuns pe peronul ăla și am auzit eu cum șuieră trenul, cum pufăie și vine ca șarpele spre mine să mă înghită, odată am țipat, m-am smucit din mâna mamei și am început să alerg de nebun unde am văzut cu ochii! A stat trenul după mine să mă aducă înapoi, să mă facă să urc, dar eu nu și nu, nu las balaurul să mă înghită! Cum, necum, m-am suit… Și cu nasul lipit de geam am rămas dup-aia, tot drumul! Ce frumoasă e lumea, mă gândeam, ce frumos e tre­nul! În București, când am ajuns, primul lucru pe care țin minte ca l-am văzut, a fost un autobuz. Și am fugit și de ăla! M-am cherdut de mama. Pfff, altă spai­mă și altă groază! Atâția oameni în­ghesuiți la un loc nu credeam să existe. Numai picioare și picioare și picioare! Ăsta-i iadul, m-am gândit. M-a găsit mama, târziu, dar, după, altă belea a fost, că a trebuit să coborâm la metrou! Cum să cobori sub pământ, când tot ce știi și vezi sunt ce­rul și munții?! Hai, copile, hai, copile, zicea ma­ma. Hai copile, m-am liniștit. Dar m-am liniștit până am dat de banda aia cu cuțite, cum îi zice?!”, și Radu își întoarce privirea către Mirela, soția lui, ea zâmbește și îi spune: „Bandă rulantă, Radule, au pus acum și în «magazinul Milcov» din Focșani.” „Ban­dă ru­lantă, naiba s-o pieptene!”, zice Radu. „N-are decât să fie la ea acolo! Mie tot bandă cu cuțite mi se pare că e!” Râdem iar împreună.

S-a înălțat soarele în Răiuți, a zvântat apa în li­vadă. Lucrurile sunt simple, așa cum ar trebui să fie mereu pe pământ. Radu întoarce carnea pe grătar și povestește mai departe: „Când am văzut cuțitele alea cum vin spre mine, iară am sărit și am țipat. Dar, știi, țipăt, cum se țipă în Răiuți, să te audă lumea de pe un deal pe altul! Râdea tot Bucureștiul de mine, dar ce îmi păsa mie!? Cu chiu cu vai, am ajuns și jos, la metrou. Acum aveam altă problemă: cum să existe o lume fără soare, ce caută atâția oameni sub pământ? Mă gândeam și mă chioram în becurile alea multe, la ceasul ăla de pe peron, care clipea, clipea, clipea… Și, na, vine și metroul. Scârțâie, face ca toate lighioanele iadului, dar cât de cât nu mă mai sperii, că aveam antrenament de la tren. Dar când aud eu atenție se închid ușile, aaaaa! Dăi și fugi din nou!”. Și Radu râde iar, cu poftă, umple lumea cu râsul lui. Râdem și noi cu el. „Mocan prost, aia eram”, zice, apoi tace și rămâne tăcut o vreme.

Miez de nucă și prune uscate

„Viața mea a fost mereu asta. Asta de aici, din Răiuți. Pe asta am înțeles-o, pe asta am dus-o. Și n-a fost ușoară viața, că am rămas de mic orfan de tată, iar de la 12 ani, eu am fost bărbatul în casă. Ce s-ar fi făcut mama fără mine? Cine să cosească fânul, cine să meargă la pădure, cine să urce în copaci, să bată nucile, să le strângă, să le cojească, cine să culeagă prunele, să le lase la uscat pe lojniță, să le întoarcă, să le răsucească? Că de trăit, am trăit din pământ și animale, dar pe lumea asta, la cum e ea făcută, mai ai nevoie și de bani… Iar banii ăia nu creșteau în pom ca cireșele! Mulți ani, cel puțin aici, în părțile noastre, ca să câștigi banii ăia trebuia să pleci departe, prin piețe, cu prune uscate și miez de nucă. Mi s-au înnegrit mâinile de câtă nucă am cojit în viața asta! Cot la cot cu mama! Noapte de noapte! O tonă de miez de nucă, o tonă de prune uscate! Dimineața înhămam boii la căruță, puneam pru­nele și nuca în saci și coboram la drumul mare! Acolo închiriam o mașină, dubă, să fie mai încăpătoare, și plecam. Galați, Brăila, Tulcea, an după an după an, cu prune și nuci! Și uite…”, zice Radu, tace și își mângâie ochii cu degetele, ca și cum fumul i-ar fi intrat acolo și nu i-ar da pace, „și uite, n-am cum să uit în Tulcea, că mama rămânea la o tarabă dintr-o piață, iar eu încărcam miejii de nucă într-o roabă și plecam cu ei, pe faleză, spre o altă piață. Eram măricel deja, 17, 18 ani aveam. Și trăgeam de căruțul ăla pe faleză și trăgeam cu ochii și la lume, și lumea mi se părea așa de mare și de frumoasă: Dunărea aia, vapoarele, terasele, un hotel, blocuri, oameni îmbrăcați frumos care se plimbau, și fete, multe fete, fete de vârsta mea, cochete, pe tocuri, care stăteau pe bănci și râdeau, și eu treceam pe lângă ele și trăgeam la roaba mea cu nuci, ele se uitau la mine și eu abia îndrăzneam să mă uit la ele, cum să mă uit?, cine eram eu?, eu aveam treabă, trebuia să vând nucile alea, să avem cu ce trece iarna în Răiuți, s-o ajut pe mama, că mama era singură…” Și bărbatul își șterge din nou ochii cu degetele, deși nu se mai află de mult lângă foc.

„Ultima oară am fost cu nucile și prunele în piață fix acum 20 de ani. N-am cum să uit asta, că abia făcusem nuntă cu Mirela. Ea era încă o fătucă, abia o luasem de la părinți. 20 de ani avea ea, 27, eu. Și țin minte că abia intraseră telefoanele mobile pe piață. Aveam și eu unul, cu cartelă Connex. Dar era scump tare să vorbești la ele… Dar scump, nescump, seară de seară, sunam acasă, la soția mea, să o întreb ce face, să-i spun noapte bună. Vezi?”, zice Radu, „de asta țin minte!” Și râde din nou. „Atunci am fost ultima oară cu nuci și prune în piață. Și nu doar pentru mine a fost ultima oară. Pentru toate satele astea. N-a mai vrut lumea să cumpere, au găsit de prin alte părți, nu știu, dar, gata, n-a mai mers. Acum, ce bani mai câștig, câștig din lemne, la pădure… Dar e bine și așa. Sunt la casa mea. Am copii mari, soție frumoasă…”. Radu o privește pe Mirela și îi zâmbește. Mirela îi zâmbește și ea înapoi. „Și apoi, și Răiuțiul ăsta al nostru… Nu m-aș mai da din el dus! Uite!”, și Radu face roată cu mâna de jur împrejur. „Uite ce avem! Gem pomii de rod și pădurea de animale! Că și pui de căprioară am avut în bătătură! L-am găsit pier­dut în pădure și l-am crescut cu lapte de vacă! Până s-a mărit să plece, se ținea după noi peste tot. Că țin minte că într-o zi a venit cineva în vizită, eu i-am deschis ușa și Bembi, că așa-i ziceam la pui, a apărut de niciunde și fix printre picioarele omului a intrat în casă și, hop!, s-a așezat mândru pe fo­toliu! A rămas omul ăla gură cască! Se freca la ochi și tot nu credea că așa ceva se poate…”. Radu râde iar: „E gata friptura”, zice. Mirela așază masa, De­nisa, fata lor, spune o rugăciune. Mâncăm. Mâncăm în liniște, în Răiuți.

Luminile orașului

Denisa e o fată sfioasă, cuminte, aproape la fel de înaltă ca părinții ei. În privirea ei s-a întipărit toate îndepărtarea asta a Răiuțiului. O blândețe. O liniște. Un foc viu, despre care îmi spune că arde neîntrerupt, chiar pe dealul de deasupra casei. „Nu știe nimeni de el, dar e acolo, mereu.” Poartă un tricou cu Stranger Things, un serial celebru de pe platforma Netflix, în care un grup de adolescenți ajung captivi într-o lume răsturnată. Internetul e legătura ei zilnică cu lumea mare. Asta, doar când nu are de greblat, de săpat, de semănat, de cules, de îngrijit animalele. Cu prietena ei cea mai bună, îmi spune, se vede o dată, cel mult de două ori pe lună. „E departe la noi, departe.” Se trezește în fiecare dimineață la 5 și jumătate, ca să ajungă la școala din Șindrilari. Învață bine. Dacă n-ar fi luat un 9 la geografie, ar fi terminat clasa a 8-a cu 10 pe linie.    A avut norocul, acum câțiva ani, ca pro­iectul c@rte în sate, al asociației „Eu, tu și ei” din Focșani, să ajungă până sus, în Răiuți. Denisa a descoperit atunci o altă lume, în care se poate evada oricând. Denisa a descoperit cărțile. „Și m-am îndrăgostit de citit! Am început cu Creangă, cu bas­mele lui Slavici… Apoi am citit Baltagul lui Sado­veanu. Când citeam, unde mergea Vitoria Lipan, mă duceam și eu cu ea. Parcă eu eram ea, știți!?” Când vorbește despre cărți, toată timiditatea ei dispare. S-a entuziasmat, vorbește cu aprindere și gesticulează. Părinții o ascultă vrăjiți, o ascult și eu. „Știați că balada Miorița s-a născut la noi, în Munții Vrancei? Eu am fost foarte bucuroasă când am aflat! Acum îmi plac mai ales romanele de fantezie și de dragoste. Dar preferatul meu din tot ce am citit rămâne Eminescu! Cu el am descoperit cât de frumoasă e poezia și datorită lui am început să scriu și eu!”. O întreb cum e să scrie. Ce simte ea că ar fi poezia. Se rușinează, coboară vocea cu un ton. Îmi spune că, după părerea ei, o poezie nu e doar un vers pe care îl citești, ci ceea ce reușești să vezi înăuntru, dincolo de el. „Starea aceea, știți? Ca în biserică, în liniște, când te rogi la Dumnezeu, când vorbești cu El. Eu o simt când se înserează, când se schimbă cerul, când se face albastrul altfel, se adâncește parcă, până se întunecă de tot. Și de aici, de la noi, de la poarta casei, se vede până departe. Uitați acolo, vedeți?, acolo departe e Focșaniul. Și sea­ra se aprind luminile în oraș și se văd și de aici, de la noi, din Răiuți. Pâlpâie, pâlpâie. Și eu mă duc în livadă, am locul meu acolo, și mă tot uit la ele și mă gândesc că în orașul ăla o să ajung să trăiesc și eu. Nu știu dacă înțelegeți cum e. E ca un dor, ca o chemare. Nu știu, e ceva în mine, care dă pe afară. Și atunci scriu. Când scriu mă apropii de Dum­nezeu. Mă deschid și vorbesc cu El în versuri. Și pe urmă, după ce scriu, rămân în livadă. Ca într-un ocean cu stele simt că stau și ascult cântecul greierilor. E cântecul meu preferat din toată lumea! Și al păsărilor, dimineața, când plec la școală!” Denisa Lalu a tăcut. Abia șoptește acum: „nu știu, mereu m-am simțit altfel decât cei de vârsta mea. Sunt sigură că o să-mi foarte dor de Răiuți, când o să plec la Focșani, la liceu… Dar trebuie să văd și cum e viața aia!”. Mire­la, mama ei, strânge în tăcere masa. A ascultat tot ce a povestit fiica ei. Oftează: „Pentru ei, pen­tru copiii noștri, fa­cem tot ce facem. Să aibă ei ce n-am avut noi!”. În­tinde mâna. Îmi arată și ea locul de unde, atunci când se înserează, încep să licărească luminile orașului. Mai e însă până atunci. Acum sunt încă aici, în Răiuți, de Înăl­țare, în lumea asta de sus, care nu a apucat în­că să se răstoarne.