Tezaure românesti la Viena

ANTOLOGIE AS

• Brățările și coiful de aur furate recent în Olanda sunt doar un pai în carul cu fân, în comparație cu noianul co­morilor ro­mâ­nești răs­pân­­dite prin lume, despre care nu știm exact pe unde se află și nici cum arată. Reportajul pe care îl publicăm, realizat în anul 2012 de Au­rora Pețan, este un popas la Viena, pe urma unor tezaure fabu­loase, descoperite și luate din Transilvania, pe vremea Imperiului Habsburgic •

Martie la Viena

În Martie, la Viena miroase a frezii. E început de primăvară, iar în faţa palatului primăriei răsună un vals de Strauss, sub sclipirile feerice ale unui pati­noar ce şerpuieşte pe aleile parcului. În mintea oricărui turist, Viena înseamnă clădiri impunătoare, catedrale ce stră­pung cerul, palate somptuoase. În­seamnă mu­zică, echi­libru şi artă la tot pa­sul. Pe scurt, măreţia şi eleganţa somptuoasă a unei capitale impe­riale. În min­tea mea, însă, dincolo de acestea, Viena înseamnă istorie: dru­murile grele, pline de ploi şi praf ale arde­lenilor plecaţi pe jos cu „jalba”, la „Împăratul”, spe­ranţele iobagilor în­tr-o justiţie au­g­ustă care să le uşu­reze jugul pus de nobilimea ma­ghiară, Horea, Ba­dea Câr­ţan, Avram Iancu și durerile pă­mântu­lui lor. Viena şi figura aproape mi­tică a Îm­păratului şi a curţii sale au dăi­nuit în ima­­gi­nația ardele­ni­lor timp de două se­cole, în tim­pul Im­periului Habs­bur­gic, şi apoi al ce­lui Aus­tro-Ungar. Dar, ca ori­ce capitală impe­ria­lă, şi Viena şi-a clădit splen­dorile pe sudoarea şi bogăţiile celor asu­priţi. Iar pămân­tul românesc a fost în­totdeauna prin­­tre cele mai bo­gate nu doar în roa­de, ci şi în co­mori. Aşa se fa­ce că în colecţiile impe­riale ale Vienei au ajuns te­zaure de o ines­ti­mabilă valoare, des­co­perite în acea pe­rioadă în Tran­sil­vania. Şi acolo au rămas! Despre aces­te in­cre­dibile tezaure ro­­mâ­neşti, pe care le-ar râv­ni orice mu­zeu din lume, ce au aparţinut unor căpetenii dace şi unor prinţi barbari de mai târziu, au au­zit foar­te puţini români. Aces­ta este motivul pentru care mă aflu la Viena la acest început de Martie. Şi, deşi sunt pentru prima oară aici, amân tradiţionalul „pele­ri­naj” turistic de la biserica Sfân­­tul Ştefan la Prater şi de la Hoffburg la Schön­brunn şi alerg, din prima zi, în căuta­rea muzeu­lui de istorie. Nu­mai că Viena nu are aşa ceva. Pentru austrieci, epocile vechi, de la paleo­litic până la celţi, sunt puse laolaltă cu dinozaurii, la Mu­zeul de Istorie Naturală, iar producţiile de lux ale Antichităţii şi Evului Mediu sunt incluse în co­lecţiile de la Mu­zeul de Istoria Artei. Cele două muzee se află faţă în fa­ţă, în două clădiri gemene. Deci, într-acolo mă îndrept.

Cu toate că e sâmbătă dimineaţă şi un soare în­cân­tător pe cer, la ora deschiderii, în faţă la Kunst­histo­risches Museum nu sunt nici zece oa­meni. Mai mulţi par să fie vizavi, la ştiințele naturii. După ce intrăm, aproape toţi turiştii se reped la etaj, unde se află o valoroasă pinacotecă, cu lucrări de Rafael, Rubens, Breugel şi mulţi alţii. La parter se află co­lecţia gre­co-ro­ma­­nă şi etrus­că, des­tul de mo­des­tă, cea egipteană, ce­va mai specta­cu­­loa­să, şi sa­la tezau­relor. Aici mă o­presc, sin­gură, în stră­luci­rea aurului vechi de se­cole. Şi aici am să ră­mân vre­me lungă, sub pri­virile din ce în ce mai în­gri­jo­rate ale custo­zi­lor sălii, ca­re pro­babil nu au mai avut de mult un vizi­tator atât de fas­cinat.

Comorile prinţilor barbari

Multă istorie şi multe des­tine de nea­muri întregi s-au ri­dicat ori s-au pră­buşit sub luci­rile au­rului. Dar în vre­murile de demult, aurul nu era doar o ispită materială. Me­talul galben era un metal al zeilor, care îi dă­dea putere ce­lui care îl deţinea. Un tezaur mare confe­rea putere mare. De la fa­buloasele comori ale lui Mithri­date şi Dece­bal, cap­­turate de ro­mani, la pier­dutul tezaur al lui Montezuma ori la aurul ni­belungilor scu­fundat în Rin, puterea unei căpe­tenii şi a nea­mului său a pierit odată cu tezaurul. Biograful lui Ca­rol cel Mare spunea, chiar, că avarii au pierit pentru că și-au pierdut tezaurul. Gloria şi pu­terea erau garantate de aceste comori de aur care, îngropate la vreme de restrişte, pu­teau asi­gura re­naş­terea unei comu­nităţi după ce trecea pri­mejdia. Tezau­rul era un fel de „bancă naţio­nală”, un soi de de­pozit obli­ga­toriu. Însă istoria are căile ei neştiute şi, de multe ori, poate de cele mai multe ori – aceste te­zaure au rămas îngropate, împreună cu speran­ţele celor ce le-au îngropat în pământ. Au trecut ani, secole, uneori milenii, iar sapa ori plugul vreunui ţăran a ajuns să dezgroape din uitare câte o co­moa­ră. Spe­ranţele îngropate îm­preună cu ea, odată ieşite la lumină, s-au transfor­mat adesea în bles­teme, iar tezaurele nu şi-au găsit liniştea decât în vitrinele câte unui muzeu. În vre­mea migraţiilor, la noi, în Car­pați, s-au ascuns multe tezaure, pro­babil mai multe decât în orice parte a Europei. Însă comorile prinţilor bar­bari sunt mai puţin cunoscute decât cele ale egipte­nilor sau ale sciţilor: ele au rămas în umbră, la fel ca epocile din care provin. Tezaurul de la Pietroasa, des­coperit în Mun­tenia şi ajuns la Bucureşti după nenu­mărate peripeţii, este cel mai faimos tezaur ce provine din acele vremuri. Este atribuit vizigoţilor din secolul al IV-lea, şi nu are egal în Europa. De o frumuseţe şi un rafinament fără seamăn sunt şi tezaurele ge­pidice, descoperite la noi în ţară, mai cunoscut fiind cel de la Apahida. Cât de barbari erau, de fapt, aceşti bar­bari, capabili să creeze şi să preţuiască frumosul la cote din cele mai înalte? Tot din vremea migra­ţiilor datează alte două tezaure, descoperite în pământ românesc, care au luat calea Vienei.

Tezaurul de la Sânnicolau Mare

Sala-tezaur a muzeului din Viena are cam un sfert din mă­rimea sălii tezaurului de la Muzeul Naţional de Isto­rie din Bucureşti. Îngrămădită, cu vitrine pe lângă pereţi şi cu pa­nouri în mijloc, îţi dă o senzaţie de sufo­ca­re, sus­ţinută şi de lu­mina palidă din vitrine. În capă­tul sălii se află pie­sele cele mai valo­roa­se. Prima reac­ţie pe care o am când le văd es­te aceea de nă­ucire. De fapt, nu e o reacţie, ci o în­măr­murire, stu­pe­fac­ţie, mi­ra­re, emoţie, apoi e­xaltare, apoi iar ui­mire… Cel mai fabu­los te­zaur, cel mai valoros, cel mai frumos, cel mai… este ro­mânesc! „Gold­schatz von Nagy­szentmiklós” scrie ma­re, pe un perete. Expli­ca­țiile din mu­ze­ele austriece sunt scrise doar în ger­mană, nici urmă de text în engleză sau vreo altă limbă de circu­laţie. Tezaurul cântăreşte aproape 10 kg și este din aur pur. De 20-22 ka­rate, transfor­mat în incredibile opere de artă: 23 de cupe, po­tire, căni, ulcioa­re, cu o lucră­tură dusă la perfec­ţiune, cu decoruri mili­metrice, fi­ligrane fantastice, figuri de oameni şi ani­male, decoruri ame­ţitoare şi ciudate inscripţii cu litere greceşti sau runi­forme, unele nedescifrate până astăzi. În fața mea se află tezaurul de la Sânni­colau Mare, perla colecţiei de la Kunsthistoriches Museum. Un tezaur fără egal, des­coperit în pământ românesc, dar despre care noi, ro­mânii, nu prea am auzit până acum.

Era în vara anului 1799, într-o zi de Iulie, când ţăra­nul Nera Vuin, sârb de origine, săpa pe lângă un zid ca să planteze vie, în curtea casei lui din satul Sânni­colau Mare, astăzi cea mai vestică localitate a Ro­mâ­niei. La un moment dat, sapa i s-a lovit de ceva me­talic. Ceea ce a scos apoi din pământ avea să fie cel mai mare tezaur aparţinând Evului Me­diu timpu­riu. Nu se ştie nici acum, şi probabil nu se va şti ni­ciodată, câte piese făceau parte din tezaur. Multe din­tre ele sunt perechi şi e posibil ca toate să fi avut o pereche, dar nu au mai ajuns până la noi. Po­vestea spune că desco­peritorul le-a vândut pe nimica toată mai multor negustori, separat, sau numai unui negus­tor grec ori armean, după altă variantă, care a încercat să le vândă la preţ mult mai mare, la Pesta. Aici piesele au atras imediat atenţia şi au fost confis­cate şi inventariate de magis­tratul municipal Ioan de Boraroş. O altă variantă spune că, atunci când ţăranul a încercat să le vândă, proprietarul terenului, un anu­me Nacu, a aflat şi a alertat autorităţile. Era în in­teresul lui, căci legea oferea o compensaţie atât des­co­peritorului (dacă declara imediat comoara), cât şi proprietarului pămân­tului, iar dacă descoperitorul nu declara, dar era de­nunţat, partea acestuia îi re­venea denunţă­torului. Deci, Nacu ar fi primit ambele părţi ale răsplăţii. Indiferent cum s-a întâmplat, cert este că cea mai mare parte a tezaurului a ajuns într-un final de la Pesta la Viena, unde se află şi astăzi. Unele dintre piese fuseseră de­teriorate, li s-au rupt toartele sau unele părţi ornamen­tale. Soţia lui Nera Vuin a declarat ulterior că a păstrat şi ea câteva piese mici, pe care le-a topit. Despre soarta ţăranului care a făcut colosala descoperire nu mai ştim mare lucru: doar că nevasta sa a bătut de două ori pe jos drumul până la Viena, ca să-i ceară Împăratului partea sa de recom­pensă. Nu a primit nimic. Locul în care s-a descoperit tezaurul se află astăzi pe strada Comorii. Descope­rirea a avut în epocă un mare răsu­net, valoa­rea sa fiind estimată la trei milioane de flo­rini. Tezau­rul de la Sânnicolau Mare a fost expus şi la Buda­pesta de două ori, prima dată în 1884, apoi în 2002, la ani­versarea a două sute de ani de la fon­darea Mu­zeului Naţional al Ungariei. În Româ­nia nu a fost expus niciodată. Au existat cereri din partea Muzeu­lui Banatului, pentru realizarea unor copii, însă mu­zeul din Viena a refuzat, pe motiv că se pot deteriora ori­ginalele. Au existat două serii de copii efectuate prin galvano-plastie, una la Muzeul Banatu­lui şi una la Szeged. Cea de la noi a fost rechiziţionată de o co­misie militară sârbă, în anul 1919, şi nu se mai ştie nimic de ea. Cea de la Szeged există şi azi. Despre o restituire a tezaurului nici nu poate fi vorba.

Ce s-o fi întâmplat cu perechile lipsă? Foarte pro­babil, au fost găsite împreună cu celelalte piese, dar li s-a pierdut urma. Sperând că poate, totuşi, au fost în­gropate undeva aproape de locul descoperirii te­zau­­rului, în 2006 o echipă mixtă de arheologi ro­mâno-maghiară condusă de Florin Draşovean, a in­vestigat zona cu aparatură performantă. Nu s-a găsit nimic. Căutătorii de comori au răscolit şi ei în zadar şi conti­nuă să răscolească și astăzi în preajma locului unde acum 211 ani a ieşit la iveală comoara.

Tezaurul este alcătuit din şapte ulcioare, orna­mentate cu figuri florale, mitologice şi geometrice, şapte vase joase – două farfurii mai mari, două mici, două patere şi un platou oval –, un bol cu o lu­crătură extrem de sofisticată, trei pocale, dintre care două cu un cap de taur răsucit, privind înapoi şi sprijinite pe trei picioare, iar un al treilea, în formă de scoică (nau­tilus), două potire, două căni şi un corn în formă de pâl­nie. Majori­tatea au inscripţii: în greacă, în limbi locale, dar cu alfabet gre­cesc, încă nedesci­frate satis­fă­cător, în sem­ne cu aspect de rune, de aseme­nea ne­descifrate sa­tisfăcător. În ins­crip­ţia de pe vasul nr. 21 apar „ju­pânii” (scris zoapan) Boila (Boilă sau Bui­lă) şi Butaul, con­siderate de unii cercetători nume româneşti.

Descoperirea este unică, iar spe­cialiştii au reuşit să facă prea puţine paralele cu piese găsite în alte părţi. Nu s-a ajuns nici as­­tăzi la un acord asupra prove­ni­enţei tezau­rului. Da­ta­rea s-a fă­cut în­tre secolele al VI-lea şi al IX-lea după Hristos. Bul­garii spun că a apar­ţinut unui prinţ bul­gar, ungurii că e hu­nic, apar­ţi­nând poate lui Attila, sau chiar tim­puriu ma­ghiar, împin­gând data­rea până în se­colul X, cer­cetătorii noştri spun că a fost al du­celui Ah­tum, un descendent al voievo­dului Glad. Unii con­sideră că piesele au fost exe­­cutate de meş­teri aurari din Cri­mea, alţii că au fost lucrate la Bizanţ, şi nu au fost uitaţi nici pecenegii. Cele mai multe fire tri­mit însă spre o origine avară a te­zau­­rului. Deşi la pri­ma ve­dere an­sam­blul pare uni­tar, pie­sele sunt de prove­nienţe di­ferite şi chiar din epoci dife­rite. Ele au fost la un mo­ment dat strânse laolaltă şi ascunse. E posibil să fi fost vor­ba de un tribut plă­tit de Bizanţ vreunui prinţ bar­bar de la Dunăre, prin care se cum­părau li­niştea şi securi­tatea în zonă. Unele vase au inscripţii gre­ceşti cu mesaj creş­tin, altele au repre­zentări de ins­piraţie persă-sasanidă, altele trimit spre zona cen­tral-asiatică, iar al­tele sunt greco-romane. Un ames­tec ameţitor, care însă nu ştir­beşte cu nimic din fru­mu­se­ţea între­gului. Ceea ce con­feră o mare valoare tezaurului este însă lu­crătura meşterilor au­rari care le-au făurit o lucră­tură aproape de perfecţiune. Studiile făcute de cercetătorii austrieci, care au efectuat o scanare microscopică asupra pie­selor, mărind detaliile de 4000 de ori, au arătat că exis­tă or­namente de doar un milimetru, pentru care s-a lucrat cu trei instru­men­te diferite.

Reprezentările figurative sunt destul de stranii. Pe unul din vase vedem un luptător călare, cu trăsă­turi mongoloide, târând un prizonier şi având atâr­nat la şaua calului capul decapitat al vreunui duş­man învins. Într-o altă scenă este înfăţişată o pasăre uriaşă, purtând în gheare o fe­meie, care ţine într-o mână un vas cu apă îndreptat spre ciocul pă­sării, iar în alta o ramură, ori, într-o altă repre­zen­tare, două ramuri. Acest motiv a fost pus în legătură cu păsări mitice din tra­diţia central-asiatică, din India, Siberia sau chiar China. Însă mult mai aproa­pe de noi este fan­tastica pasăre a basmelor româ­neşti, zgripţu­roai­ca, cea care îi aduce pe muritori de pe Tărâmul de Din­colo, înapoi, pe pământ. Zgripţu­roaica trebuie să bea apă şi să fie hrănită în timpul zborului de cel pe care îl transportă, la fel ca pasărea ce apare pe două dintre vasele de la Sân­nicolau Mare. Fabuloasa pasă­re din mitologia româ­nească este paznica lumii de dincolo şi a aurului aflat acolo. Ea este strâns înrudită (nu doar etimo­lo­gic) cu grifonii din ţinuturile hiper­bo­reene, care şi ei păzeau aurul din tărâmul lor. O altă scenă înfă­ţişează un arcaş la vâ­nătoare, călare pe un straniu ma­mifer înaripat şi cu cap de om, doborând o pan­teră. Iar o alta ne prezintă un grifon ucigând un cerb. Deşi tezaurul este cer­cetat cu asiduitate de aproa­pe două sute de ani, încă mai este cale lungă de stră­bătut până la dezlegarea misterului care îl în­con­joară. Di­mensiunile sale, caracterul de unicat, ciudă­ţenia ima­­ginilor şi a înscrisurilor, măiestria lucrăturii, puri­ta­tea aurului, frumuseţea formelor, toate acestea au făcut ca tezaurul de la Sânnicolau Mare să fie pla­sat în­tre pri­mele 10 cele mai spectaculoase tezaure de aur des­co­perite vreodată, alături de cel de la Pie­troa­sele şi în compania aleasă a tezaurului lui Tu­tanka­mon sau a celui tracic de la Panaghiurişte (Bulgaria).

Tezaurul de la Şimleul Silvaniei

Mergând înapoi în timp, undeva în secolele IV-V, un alt prinţ, probabil gepid, ascundea un alt te­zaur impresionant, în­tr-un loc aflat astăzi în Şimleul Sil­vaniei. Cel ce a recurs la aceas­tă măsură dis­pe­rată a împărţit te­zaurul în două părţi, îngropându-le la o dis­­tanţă de câţiva paşi una de cealaltă. În anul 1797, doi copii ciobani ce culegeau prune s-au împiedicat de piesele din primul tezaur, ce au ajuns şi au rămas de atunci la Viena. După aproape o sută de ani, în 1889, nişte zilieri care lucrau la scos cartofi au descoperit cea de-a doua jumă­ta­te, ajunsă apoi la Bu­dapesta. În total, 73 de piese de aur şi argint, cântărind cam opt kilo­grame. În a­nul 1999, cele două mu­zee au organizat o expoziţie comună, în care a fost expus în­tregul tezaur.

Din primul tezaur fac parte 24 de inele de aur, cu un dia­me­tru prea mare pentru a putea fi purtate pe deget. Încă nu se ştie ce întrebuinţare aveau. Apoi, 17 medalioane de aur, cu figuri de împăraţi romani din secolul al IV-lea (Maximianus I Hercules, Constan­tin I, Constantin II, Valentinian, Valens, Gratian), din­tre care trei sunt pierdute, un fragment de brăţară, un inel (de data aceasta de purtat pe deget), un pandan­tiv în formă umană şi un altul rotund, încrustat cu pietre semipreţioase. Dar obiectul cel mai fantastic îl reprezintă o salbă cu 52 de pandantive-amuletă, ce se purta peste tot trunchiul, peste piept şi peste spate, prinsă pe mijloc, de o parte şi de alta, cu două inele. Podoaba principală, care cădea pe mijlocul pieptului, consta dintr-o mărgea mare, de cristal fumuriu, stră­juită de doi lei de aur, aşezaţi faţă în faţă. Cel mai important pandantiv e reprezentat de un bărbat într-o barcă, aflat chiar lângă mărgeaua de cristal. Celelalte 50 de pandantive înfăţi­şea­ză unelte şi arme minia­turale, separate la anumite intervale de frunze de aur. Se crede că acest minunat lanţ petrecut peste corp avea rol de amuletă, pro­te­jându-l pe purtător. În ulti­ma vreme, s-a emis ipoteza că era purtat de o femeie.

În cel de-al doilea te­zaur, aflat acum la Buda­pesta, se aflau 10 perechi de fibule din aur şi pietre semipre­ţioase, trei vase deo­sebit de frumoase, în­crus­tate cu pietre scumpe, o fibulă din onix şi un inel de logodnă. Piesele sunt de factură germanică şi roma­nă: cele din primul tezaur – mai mult de inspiraţie ro­mană, iar cele dintr-al doi­lea – mai mult ger­manice. Fibulele au o lu­crătură magni­fică, iar broşa cu onix este unicat pen­tru vremea res­pec­tivă. În primul tezaur se găseşte cel mai mare me­dalion din câte s-au păstrat din Anti­chitate. Lucră­tura pieselor este de cea mai înaltă cla­să, iar tezaurul, în în­tregul lui, repre­zintă unul dintre cele mai va­loroase din epocă. Specia­liştii spun că pie­sele din tezaurul de la Şimleul Sil­vaniei trebuie să fi fost strânse de-a lun­gul a 150 de ani şi în­gro­pate sub ame­nin­­ţarea unei pri­mejdii teri­bile.

În faţa acestui delir al comorilor româneşti, pe care le puteai întâlni doar imaginate în basme, din cel mai pur aur, bătute cu pietre scumpe şi lucrate cu cea mai meşteşugită artă, res­tul exponatelor pălesc. Vitrinele de la Kunsthistorisches Mu­seum care adăpostesc piesele din te­zaurul de la Şimleu sunt chiar lângă cele sub care se află comoara de la Sân­nico­lau Mare.

Pentru turistul atent, trebuie să fie izbitor faptul că cele mai impre­sionante exponate provin din pămân­tul românesc. Celelalte sunt din Ucraina, Serbia, Croaţia, Cehia, Slovacia. Singurele piese remarcabile ce provin din Austria sunt cele din tezaurul de la Un­tersibenbrunn, dar nici pe departe de valoarea celor des­coperite în România.

După un tur al încăperii, e uşor de constatat că ju­mă­tate din sala tezaurelor din acest muzeu este ocu­pată de piese de la noi. În vitri­nele de lângă cele două mari tezaure se mai pot vedea superbe fibule di­gitate din argint aurit, ornamentate cu spirale, des­co­­perite la Şeica Mică şi în alte locuri neidentificate din Ardeal, precum şi catarame măies­trit lucrate, de aceeaşi provenienţă, datate în a doua jumătate a seco­lului al V-lea. Dar călătoria printre tezaurele ro­mâ­neşti nu e nici pe departe încheiată.

Tezaurul dacic

Coborând şi mai mult în timp, ajun­gem şi la epoca dacilor, foarte bo­gat reprezentată în mica sală a tezau­relor, căci o vitrină lungă, ce nu poate fi cu­prinsă din­tr-o singură privire, străluceş­te de odoare ce au apar­ţinut strămoşilor noştri. E aşezată chiar la intrarea în încăpere şi eticheta din ca­pătul ei spu­ne: „Dakischer Silber­schmuck”. Adică podoabe dacice de argint (şi argint aurit), toate situate între secolul al II-lea înainte de Hristos şi secolul I după.

Obiectele înşirate de la stânga la dreap­ta, nume­ro­tate şi însoţite de ex­plicaţii cuminţi în germană, par a fi des­prinse din in­ven­tarul vreunei fa­milii de neam ales, gata de plecare. Ele provin însă din mai multe localităţi: un colan frumos răsu­cit, de la Moroda (Arad), alte două, mai mari, desco­pe­rite la Marca (Să­laj), un lanţ din ine­le duble, cu un pan­dativ rotund, de ca­re atârnă nouă pie­se ascuţite de ar­gint, descoperit la So­meşu Cald (Cluj)… În mij­locul vitri­nei celei lungi tronează o brăţară dacică din argint aurit, cu şapte spire, descoperită la Orăştie, aido­ma celor de aur recuperate recent. Bră­ţara de la Viena poar­tă patina celor două milenii petrecute în pă­mânt, luciul său este inegal, umbrit din loc în loc de pete şi zgârieturi. Acesta este pri­mul obiect care îţi atrage privirile, în mo­men­tul în care intri în sala tezaurelor. Ciu­da­tele capete de lupi-şerpi ce au fost înfăţişate de mâna meşterului ve­ghea­ză în tăcere vitrina cu podoabe dacice. În cea de-a doua jumă­tate a vitrinei, din­colo de acest gardian somptuos, este te­zau­rul de la Să­lişte (judeţul Alba), cu­noscut şi sub numele de „Tezaurul de la Cioa­ra”, căci aşa se numea localitatea la vremea des­coperirii şi până târ­ziu, în anul 1965, când i-a fost schimbat nu­me­le. Era prin 1820, când ţăranul Matei al lui Şte­fan Molodeţ a descoperit întâmplător un tezaur format din 64 de piese de argint. Des­coperirea a fost raportată autori­tăţilor, iar tezaurul a ajuns la Viena. As­tăzi, în vitrina cea lungă, se află 31 de piese din acest tezaur. Dar ce bogat în istorie este pământul Săliştei! Căci satul Tărtăria, care a dat la iveală cea mai veche scriere din lume, apar­ţine tot de Sălişte, iar cuviosul Sofronie de la Cioa­ra s-a aflat în fruntea luptei ardele­nilor pentru păstrarea legii strămoşeşti, în vremea unitarianismului şi a generalului Bukow.

În alcătuirea tezaurului de la Cioara intră o ciudată piesă-unicat în formă de corn, pre­văzută cu patru nituri, fără nici o altă pa­ralelă în altă parte, a cărei utilizare ne este cu totul necunoscută. S-a presupus că ar putea fi toarta unui vas, element dintr-un coif sau chiar un tub de scurgere. Urmează apoi trei inele spiralate, patru brăţări simple, din bară de argint, o pereche de fibule cu scut romboidal, do­uă colane subţiri, din fire răsucite de argint şi cu în­chi­zătoare, un fragment dintr-un colan meşteşugit împletit din patru sârme de argint, mai multe pandan­tive de la un colier pierdut şi, elementul cel mai valo­ros, o plăcuţă de argint aurit cu nişte figuri executate prin batere, în relief (au repusée). Cele două per­sonaje înfăţişate au fost considerate de unii ca fiind preoţi, de alţii drept războinici. Vasile Pârvan con­sidera că repre­zentarea aceasta aparţine unui tip străin de cel dacic, în vreme ce arheologii de astăzi susţin, din contră, că este cea mai tipică manifestare a artei dacice. Personajele nu au caracteristici da­cice, faţa lor este imberbă şi ovală, alungită, îmbră­cămintea nu are mai nimic în comun cu cea a dacilor de pe Columna lui Traian sau Monu­mentul de la Adamclisi, nici încăl­ţămintea. Cu toate aceste con­tro­verse, plăcuţa de la Cioara, care probabil îm­podobea o centură de piele, aparţine unui tezaur cu si­guranţă dacic din secolul I înainte sau după Hris­tos.

Vitrina se opreşte brusc în faţa uşii, curmându-mi întrebările: ce prinţesă dacă şi-o fi strâns laolaltă bro­şele, inelele, brăţările şi colierele, şi le-a ascuns la vre­me de restrişte? Şi cine o fi purtat brăţara cea de şapte ori răsucită? Unde or fi dispărut celelalte piese din tezaur, mai mult de jumătate?

Basmul de aur

Nici mirosul de frezii, nici valsul de la Rathaus nu mă mai pot seduce după ce ies de la muzeu. Aş vrea să pot spune că experimentul trăit în mica sală a tezau­relor a fost unul al rigorii ştiinţifice, al docu­mentării severe şi minuţioase. Nu a fost aşa decât în mică parte. Strania lume a como­rilor noastre de acum multe secole îmi deve­nise, în timp ce o pri­veam, brusc familiară. La un moment dat, mi-am dat seama că ţineam inutil în mână carneţelul de notiţe cu foile albe, iar aparatul de fotografiat îmi atârna neputincios la gât: mă trezisem transportată în afara timpului, în lumea basmelor copilăriei. Toate acele tezaure erau aidoma comorilor împărăteşti din poveşti, strălucitoare şi bătute cu neste­mate, cu atât de mult aur şi atâta filigran, cu împăraţi şi prinţi, cu vrăjitoare şi jivine fermecate. Din când în când, pe lân­gă mine trecea în gra­bă câte o pro­fesoară cu glas răguşit, expli­când elevi­lor ei în aspra limbă germană câte ce­va despre te­zaurele de acolo.

Co­piii pri­veau ui­miţi po­calele de aur, apoi dispăreau în sălile urmă­toare. Ori vreun turist japonez se mai apropia de vitrine cu­rios, să vadă la ce mă uit de minute în şir, cu atâta in­sistenţă. Apoi reveneam în bas­mul meu. La o ma­să stătea Împă­ra­tul Ver­de, bând vin din pocale de aur şi mân­când bucate alese din farfurii de aur încrustate cu pietre rare. Mongolul nu poate fi decât Spânul cel crud şi viclean din poveste, cu mus­taţ­a lui răsu­cită. Animale ne­maivăzute popu­lau lumea de basm din acea în­căpere, iar per­sonajele prin­ci­pale erau ne­greşit de faţă: un Făt-Frumos călare pe un cal înaripat cu cap de om, care cu siguranţă vor­bea pe limba oa­me­nilor şi zbura ca vântul şi ca gân­­dul, şi o Ileana Cosân­zeana pur­tată în zbor de o zgri­pţuroaică, ce o aducea de pe Tă­râmul de Din­colo, scăpată de zmeu. Undeva, poate pe un ulcior pierdut, cei doi s-au întâlnit şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.

A doua zi, am revenit la traseul tu­ristului obişnuit, dar am rămas cu gândul în lumea de poveste de la muzeu. În ae­roport, la întoarcere, turiştii au sacoşe pline de cumpărături cu preţ redus de la Parn­dorf, ciocolată cu chipul lui Mozart, căni şi brelocuri cu ima­ginea prinţesei Sissi. Bagajele mele de la Viena sunt însă pline de amintirile unui basm românesc de aur, prizonier la Kunsthistoriches Mu­seum.

(Fotografiile autoarei)