Mai întâi este Bărăganul. Câmpia plată, nemișcată, cu vântul fierbinte mișcând cu foșnet abia perceptibil frunzele uscate de porumb. Miriștile aurii ale grâului deja treierat. Pare că te plimbi într-o fotografie – căl­dura a încremenit totul. Apoi este apa Mostiștei. Malurile devin șerpuitoare, lumina tremură pe valurile ei mici și devine verzuie. Două lumi care se întâlnesc fără să se amestece. Sunt doar des­părțite de o linie haotică, de plante gigantice – tufe de pelin mari până la brâu, flori de cicoare ca niște roți de căruță, lanuri înalte de mușețel sălbatic. Am luat la rând satele de pe malul bălții – Boșneagu, Ulmu, Sultana, Curătești, Dorobanțu… În vipia amie­zii, peste tot, oamenii stau la umbră: întinși pe sub o salcie, lângă zidul răcoros al unei case de chirpici, la o măsuță pusă sub nuc. Cunosc din co­pilărie această lâncezeală de vară a oamenilor din sud, în care câmpia pare doar visul unui bătrân ațipit la umbra căruței. Așa că, pentru a afla po­veș­tile Mostiștei, mă pun și eu la umbra unui dud și aștept.

Nicolae Gazu și „rățili”

L-am văzut cum o pornise spre baltă. Mergea rău de un picior, se ajuta de o bâtă, se oprea din când în când și cerceta până departe apele. Îl cheamă Nicolae Gazu și are 88 de ani. „Încotro ați pornit?”, l-am întrebat. „De două zile nu mi-au venit două răți acasă. Știți… am vreo 40 de răți și astea nu mi-au venit… e una albă și una tăr­cată…”. Am pornit și eu cu Nicolae către baltă, să găsim „rățili”. Nea Gazu, cum îi zice lumea în sat, a fost paznic pe Mostiște toată viață, așa i-a cu­noscut pe toți pescarii și a aflat toate secretele locului. „Domle, balta asta are vreo 3000 de hec­tare și de-aia zic că are multe secrete. Eu am apucat-o și când s-a umflat de a inun­dat toate casele de pe mal, de n-aveau oamenii unde să își în­groa­pe morții, și când era secată, de o treceai în picioare și prindeai peștele cu mâinile goale. Da alea erau alte vremi, când oamenii    trăiau din peștele de-aici în bună pace. Seara, dacă nu aveai ce mânca, mergeai cu o mână de râme și te întorceai cu o traistă de pește, da omu lua doar cât îi trebuia. Erau locuri, mai sunt și acum, da nu vreau eu să ți le spui, unde adunai scoicile cu grebla. Scoici de apă dulce, de-alea mari și negre. Adunai o găleată, le desfăceai, le fierbeai și le puneai la ceaun cu un pic de usturoi. Așa trăia lumea. Și pește era tot ce îți dorea inima, de la crap la șalău, plătică, roșioară… orice. Da eu am fost paznic aci și știu că oamenii res­pectau apele, nu ca acu. Păi ce, pes­cuia cineva în prohibiție? Așa cum eram noi, ță­rani, lăsam peș­te­le să se în­mul­țească, să trăiască și el. Și omu ce mân­ca atunci? Puricei de mămăligă, adică mă­mă­ligă dată prin untură și pusă la prăjit. Sau mâncai papară, cum ziceam noi, pâine pusă la uscat, apoi stropită cu apă și cu sare pe ea, da de pește nu te atingeai”.

Jumate om, jumate pește

Și totuși, în toți anii trăiți pe balta Mostiș­tei, Nea Gazu a avut de-a face cu un „hai­duc al bălților”. Oa­menii îi spuneau doar „a lu Papuc” și unii cre­deau chiar că se născuse, nu se știe cum, din baltă. „Se înstăpânise” peste bălți și oamenii se fereau de el ca de un animal ciu­dat, cres­cut prin stufă­rișuri, și care trăia prin­tre ei. „Domle, eu am avut greutăți mari cu a lu Papuc… era un om mic de înălțime, cu un spate lat, umbla doar cu o pereche de nădragi jerpeliți pe el, da așa ceva eu nu am mai pomenit: trăia pe sub ape, când îl prindeam noaptea la pescuit ilegal se scufunda și nu mai apărea. Umbla numa desculț și avea tălpile de la picioare cu piele groasă de două dește, nimic nu trecea prin ea, putea să mear­gă și prin stuf și prin mără­cinișuri așa, des­culț. Avea o barcă altfel decât aveau pescarii, una mică, de intra numa un om în ea, ceam îi ziceam. Și îi confiscam plasele și barca, da a două zi apărea cu alte scule și cu altă barcă de-aia mică de-a lui. Am stat odată o juma de ceas lângă locul unde s-a băgat sub apă și nici bolboci nu făcea, și nici nu a mai apărut. Că poate respira prin trestie de stuf, că poate așa era felul lui de om jumătate pește, Dumnezău îl știe. Trăia cu săp­tămânile prin stufărișuri, cu lighi­oa­nele, și mânca pește crud. Când ne vedea numa râdea și nu zicea nimic. Avea și o casă spre Odăile, în partea aia, un bor­dei. Știu că a mers mi­liția la el într-o noap­te să îl prindă și el stă­tea cu lampa a­prin­să, nu avea curent. Și, cu jan­dar­mu lângă el, a stri­gat o dată din piept «Hă!» și s-a stins lam­pa care era în cealaltă parte a ca­merei, a să­rit pe geam și dus a fost prin bălți, trei luni nu a știut nimeni de el”.

„A lu Papuc” a dis­părut tot așa cum se credea că și venise, pe bal­ta Mostiștei. Oa­menii i-au găsit fesul într-o iarnă, lângă o copcă săpată în gheață. Unii spun că a încercat să fure sculele altor pescari și a alunecat, alții zic că n-avea cum să moară, că putea trăi și pe sub ghețuri, tot ca peștii.

Nea Gazu a început să bată cu bâta lui în apă și să strige într-un anumit fel, un sunet ciudat, ca de pasăre. După un timp, din stufărișurile bălții au apărut și cele două rațe ale lui, urmate de un alai de lișițe sălbatice. „Treceți mă, ne­cajilor, acasă!”, a mormăit bă­trânul și a pornit către sat, urmat de cele două rațe ale sale, cu mers legănat.

Mișa a lu Ciupearcă

În satul Ulmu, de unde este Nea Gazu, nu mai trăiește niciun pescar din cei vechi. Dar, după cum a aflat el în primăvară, ar mai fi în viață Mișa a lu Ciupearcă, în Sul­tana, satul aflat de cealaltă par­te a bălții, unde încă se mai pes­cuiește. Am traversat Mostiștea pe podul de la Doro­banțu și am urcat de la Mânăstirea spre Sulta­na. Mișa trăia. L-am găsit acasă, stand la umbră, spri­jinit în baston. Un om masiv, cu umerii lați, așa cum au de obicei pescarii. Douăzeci de ani a trăit pe Mostiște și altceva în afară de pescărie nu a știut. Când vorbește despre baltă și pește, ochii i se aprind, așa cum am văzut doar la căutătorii de aur când vorbesc despre comori. „Mi-a plăcut, tai­că, mi-a plăcut pescăria. Mer­geam cu bărcile, cu năvoadili, cu prostovoalili sau cu târbocu… Știi ce-i acela prostovol? E o plasă rotundă, numa cu plumbi de jur-împrejur. O ții cu ambele mâini și cu dinții, te rotești de trei ori ca să se deschidă plasa și apoi o arunci în apă. Da trebuie să îi dai drumul în același timp și din mâini și din dinți, că altfel ți-i zboară, că e grea. Nu oricine dădea la prostovol, ehei…”.

Pe vremea când Mișa era pescar, satul avea o echipă de 40 de pescari! Astăzi nu mai este ni­ciu­nul. Aveau bărci, și mai mari și mai mici, și bă­gatul năvodului se chema „toană”. Mergeau în largul Mostiștei, în anumite locuri, ca să „dea o toană”. Și era atât de mult pește, încât doar dintr-un năvod puteau să umple și trei bărci. Năvoadele erau atât de pline cu pește, încât nu îl pu­teau trage cu mâna și foloseau anumite roți, numite „vârtel­nițe”, pe care înfășurau funiile groase, pline de ca­tran. Dar nu dintotdeauna s-a pes­cuit cu nă­voade în partea aceas­ta a Mostiștei. La în­ceput, oamenii prindeau peștele cu mâna, în apa mică și în stufă­rișuri, sau cel mult cu târbocul sau fire cu cârlige. Știința pes­cui­tului cu năvoade au adus-o turtu­căie­nii. Adică pescarii bul­gari din Turtucaia, mutați pe partea ro­mânească a Dunării.

Turtucăienii

Mai mulți pescari se mu­taseră din Turtucaia în Olte­nița. De acolo veneau și stă­teau în case improvizate pe malul Mostiștei, de luni până vineri. Și fiecare zi pe care o petreceau în satele românești era ca o zi de târg: un lung șir de căruțe și mașini îi așteptau la mal să vină cu peștele. Iar seara, când se pregăteau de cină, aproape tot satul se strân­gea în jurul focurilor făcute de ei.    Nea Mișa își amintește: „Domle, era dați dracu turtu­căienii. Făceau seara focuri și găteau peștele la țăcălie, adi­că îl băgau pe o țepușă și o înfigeau în pământ, deasu­pra focului. Nu era nimic compli­cat, da era extraordinar de bun. Și puneau și ceaune mari să facă borș de pește. Mai întâi băgau ghigorț să fiarbă, pește de-ăla mărunt, cu țepi. Că ăla dădea gustul. Apoi îl scoteau și puneau zarzavatul și bucățile de crap. Mâncai până picai. Și toate muierile din sat veneau și le aduceau pâine și rachiu și tot ce doreau și se stătea până noaptea târ­ziu la foc pe malul apei… și beau turtucăienii… ca pe apă beau rachiul! Și noaptea, când se culcau, dormeau cu sticla la capu patului”. Cu timpul, pes­carii din sat s-au amestecat cu cei din Turtucaia și au început să le fure meseria. Se uitau cum băgau plasele, cum le scoteau, ce locuri alegeau. Dar chiar și așa, era greu să le afli toate secretele. „Păi, noi băgam plasele aci și turtucăienii mai încolo. Și ei scoteau de trei ori cât scoteam noi. Da aveau pe unii bătrâni cu ei și le făcea semne unde să bage. Și vâsleau rar, ei mai mult zburau pe dea­supra apei, niciun clipocit, niciun val nu era de la ei… Ce să îți mai spui, taică, era meseria lor, o aveau în sânge și unele treburi nu se învață, le ai de la Dumnezeu. Așa erau pescarii ăștia lăsați de la Dumnezeu, să știe cum umblă duhul apelor și să simtă și ce e pe fundul bălților”.

Prima și ultima zi de pescărie

Toată lumea îi spune „balta Mostiștei”, dar de fapt este vorba de o deltă ce se întinde din apro­pierea Bucureștiului până aici, la Boșneagu și Mâ­năstirea. Ba merge mai departe, printr-un canal, până la Dunăre. Așa că pescuitul aici nu este ca pe un lac oarecare, și poate de aceea nea Tutunaru, deși a trăit pe malul apei, nu s-a făcut pescar.

E seară și e răcoare. La cârciuma satului Ulmu, toată lumea stă și povestește la o bere. Peste drum se vede delta Mostiștei, plină de chirighițe, de lișițe și cormorani, de egrete și pescăruși. Apa devine roșiatică în apus, soarele sclipește stins prin­tre trestiile înalte. Nea Tutunaru pare să fie la ora confesiunilor. „Bre, da matale știi de ce nu m-am făcut pescar? Stai să îți spui di ce, că pe barcă m-am urcat și am fost în larg. Era în Boșneagu un moș, a lu Zdrelea, dacă îl știi. Și el, când m-a auzit că vreau să mă apuc de pescărie, mi-a zis «Mă, copile, apucă-te, da să te rogi la Sfântul Partenie să te păzească, că el toți pescarii îi ferește.” Zicea Moșu că Partenie a scos dracii dintr-o baltă, de nu prindea nimeni nimic în ea și așa credință avea, că Dumnezeu îi arunca pești pe mal, la picioare! Partenie în sus, Partenie în jos, am zis că plec și io pe baltă cu pescarii lu ăștia, de la Sultana». Dau să mă urc în barcă și io, îmi fac o cruce mare și zic: «Sfântu Partenie să ne aibă în grijă!». Da ăia s-au uitat strâmb la mine, că nu auziseră de el. Era vreo șase dimineața. Da nu zici, bre, că pe la zece, când eram în larg și cu năvoadili băgate, numa odată se întunecă ceru. Da deodată, de ziceai că vinea noaptea! Și dă-i la vâsle! Am lăsat și scule, și tot! S-au făcut valuri de trei metri! Vedeam pe câmp cum ia vântul pe sus căruțele și oamenii nu știau unde să se ascunză! Neagră era apa sub noi, negru era cerul, și noi luptam cu valurile! Unii în barcă începuseră să plângă, alții râdeau ca oamenii nebuni! Și io mă rugam la Sfântul Partenie. Am ajuns la mal cu bărcile aproape zdrobite, nu credeam că mai scăpăm cu viață. Aia a fost și prima și ultima mea zi de pes­cărie. Și de-atunci, io în fiecare an, pe 7 Februa­rie, sunt la biserică și aprinz o lumânare pentru Partenie”.

Oamenii au răsuflat ușurați că povestea s-a terminat cu bine și și-au mai comandat câte o bere. Priveam toți la oglinda apei din fața noastră și, luați de valul confesiunilor, fiecare zicea câte ceva din ce a trăit. „Eheee… da io, că mă duceam iarna pe baltă, era gheață groasă, de o spărgeam cu toporul! Făceam două găuri, una ici, alta colea, și cu iglița băgam sculele pe sub gheață. Și îmi fă­ceam căsuță din coceni de porumb, puneam coceni și jos, pe gheață, și așa dormeam toată noaptea acolo. Și auzeam cum pârâie gheața și cum umblă lupii din pădurea Ciuruleasa pe maluri!”. Un altul, mai tânăr, a zis și el: „Bre, io nu am apucat vremurile alea. Da știți ce am făcut acu, când am venit din Spania? Bre, primul lucru, m-am dus la dudul ăla din marnea bălții, și am mâncat doi pumni de dude, de-alea albe. Nu există, bre, ceva mai bun pe lume! Nu știu cum să zic… da m-a uns pe suflet…” Și tot așa, poveștile au tot curs, până către miezul nopții, când oamenii au început să plece spre case, în cântecul greierilor. Câteo­dată, cântecul greierilor leagă stelele de pământ.

Mostiștea regală

Cu mult înainte, în urmă cu 7000 de ani, aici a trăit minunata cultură Gumelnița. Aici s-au născut fabu­loasele statuete gumelnițene, înfăți­șările zeilor, primul cuplu de îndră­gos­tiți modelați în ceramică. Poate nu întâmplător, toate creațiile lor în­fă­țișau legătura cu universul, feri­cirea de a trăi simplu, zeii coborâți pe pământ, printre oameni. Și tot pe malul Mostiștei, la Mânăstirea, Ma­tei Basarab și Doamna Elina au ridicat o biserică strălucitoare. Regii României au iubit acest loc, și Casa Regală a României l-a ales pentru unul dintre domeniile ei. Carol I, Fer­dinand, Carol al II-lea și, în cele din urmă, Regele Mihai își petreceau aici zilele de odihnă. Palatul regal există și astăzi, chiar dacă este aban­donat și lăsat pradă naturii. Toate acestea nu pot fi coincidențe. Dar eu nu pot nici să le pun pe seama ener­giilor locului și nici știința vechilor gumelnițeni nu o mai avem, ca să înțe­legem misterele nevăzute și ti­clu­ite de univers. Așa că nu îmi ră­mâne decât să pun totul pe seama frumuseții de început de lume a lo­cului și a bunătății oamenilor.

Epilog

Am plecat spre București. În mașină mirosea a pește. Soția lui Mișa îmi dăduse câțiva pești, așa cum se pregătesc spre păstrare în soarele dogoritor al Bărăganului: dați cu sare și uscați la streașina casei, pe sfoară. Mi i-a dat și mi-a zis: „Nu te uita că sunt tari ca lemnul și plini de sare. Ajungi acasă și îi pui de seara până dimi­neața la desărat, în apă curată. Pui și o felie de pâine deasupra, ca să tragă bine sarea. Și după aia, ori îi pui pe pilaf, ori îi amesteci cu un pic de roșii, usturoi și o țâră de undelemn. Altceva nu îți trebuie, mamaie. Bine, ar hi bună și o turtă, da matale n-ai unde să îți faci o turtă pe plită, că din astea nu există la București…”.

Am făcut cum mi-a zis bătrâna și am mâncat cel mai delicios pește din viața mea. Ce locuri ciudate își alege câmpia pentru a-și ascunde secretele… în­tr-un pește uscat la soare, într-un apus pe marginea unei bălți, în mersul legă­nat a două rațe rătăcite printre lișițe…