Viața muncitorilor români din Olanda, între promisiune și coșmar

• Sunt 40.000 de români care lucrează azi pe teritoriul Olandei, o forță de muncă indispensabilă, ignorată adesea de autorități. Seduși de visul unei vieți mai bune, cei mai mulți descoperă însă cu­rând că, în spatele vitrinelor strălucitoare și al promisiunilor poleite, se ascund contracte precare, evacuări fulger și-o serie în­treagă de abuzuri •

Clanța a scârțîit și în pragul ușii vopsite în alb s-a ivit dintr-o dată silueta masivă a unui bărbat tatuat. Sigur pe el, flancat de trei hăndrălăi chicotind nervos, și-a aruncat o privire înăuntru. Camera îngustă semăna mai curând c-un salon de spital: un dulap mic și două paturi de o persoană, despărțite printr-o noptieră. Pe marginea unuia dintre ele, stătea așezat Damian Goian, un băiat blond, de 24 de ani.

Întâi, au urlat la el să-și strângă lucrurile și să se care naibii. Nedumerit și vizibil speriat, Damian a refuzat. A încercat chiar să facă o glumă. La urma urmei, spune el, nu i-a invitat nimeni, el e acasă. Un „acasă” pro­vizoriu, ce-i drept. De patru ani, de când tranșează carne pentru abatoarele olan­deze, cazarea i-a fost mereu pusă la dispoziție de angajator. N-a mai apucat să spună altceva. A încercat să ridice pri­virea în sus și ta­tua­tul i-a plesnit o palmă peste față. Au urmat apoi pumnii și picioarele, rafale de lovituri din toate direcțiile, la care s-au întrecut toți ceilalți trei. Când s-a dezmeticit, Damian stătea întins pe podea cu fața plină de sânge, iar cei patru bărbați deasupra lui. A mai apucat doar să se târască până la baie, să-și spele fața și să se vadă în oglindă. Cei patru l-au urcat apoi într-o mașină, arun­când înăuntru și puținele lucruri pe care le avea.

Sub cerul liber, în inima Rotterdamului

Povestea de mai sus nu e ficțiune. E jurnalul unei zile mohorâte de noiembrie a anului 2024, în care, după patru ani de muncă pentru Vleesbewerking van der Pijl B.V., Damian Goian a fost abandonat în gara din Rotterdam, cu fața vânătă de lovituri. Cazul lui nu e o excepție. Sute, poate chiar mii de muncitori ro­mâni din Olanda urmează același traseu: de la ture epu­izante în abatoare sau ferme și locuri de dormit ins­tabile, până la pierderea bruscă și nejustificată a lor.

În zilele care au urmat întâmplării, fără familie sau vreo rețea de prieteni, Damian s-a trezit rătăcind pe străzile din Rotterdam. Cu telefonul spart și por­to­felul furat în timpul somnului, după prima noapte dormită sub cerul liber, nu i-a mai rămas decât să cerșească. Timp de o săptămână, s-a hrănit doar cu pâine și cele mai ieftine cornuri. Nu-i era frig, zice el. Era obișnuit. Patru ani lucrase zilnic în abator, la doar 1 grad Celsius. Era însă epuizat și nu avea unde dormi. Noaptea, când patrulau în gară, polițiștii îl trezeau și îl forțau să meargă mai de­parte. De cerut ajutor, le-a cerut în repetate rânduri, spune el. Încercările lui nu s-au soldat însă cu niciun răspuns.

Într-o zi, a ajuns la capătul pute­rilor. Obosit și înfometat, nu și-a mai dorit de­cât să fie arestat și dus undeva înă­untru. A făcut rost de un ciocan și a spart gea­mul unei mașini, iar poliția n-a întârziat să îl ridice.

Când violența se viralizează

Peste doar câteva luni, pe grupurile de Facebook frecventate de muncitorii români din Olanda, a început să circule o filmare violentă, cu bătaia încasată de Damian în acea zi de Noiembrie. Clipul, filmat chiar de unul dintre cei patru atacatori, dar postat pe Face­book de pe un cont anonim, îl dezvăluie pe Alex Florescu, mun­citor coleg cu Damian, intrând în cameră și lovindu-l. „Lângă el era șoferul care trebuia să mă ducă la muncă în ziua aia”, îmi explică Damian, încercând să-și amintească cât mai multe detalii. Pe ceilalți doi nu i-a pu­tut identifica. Aveau însă cheia de la casă. „Nu știu cum și de unde. Numai șeful ar fi putut să le-o dea!”

Stau de vorbă cu Damian și cenușiul ochilor lui pare să poarte o umbră de gheață crăpată. Ce mă ui­mește însă e calmul din privirea lui, calmul și poli­tețea cuiva care, deși duce cu el o mare nedrep­tate, a acceptat că nu se mai poate face nimic. S-a gândit la ziua aia de noiembrie nu o dată și nu găsește explicație, alta decât că, înainte cu o zi, i-a fost rău.

Și totuși, cine și de ce l-a pus pe Alex Florescu să-l dea afară pe Damian din camera de cazare, pusă la dispoziție de agenție? Ca să aflăm adevărul, ne-am îndreptat spre compania olandeză de procesare a cărnii Vleesbewerking van der Pijl B.V. Proprietarul ei? Un bărbat ușor gri­zonat, pe nume Cor van der Pijl care, întrebat dacă Damian Goian a lucrat pentru el, s-a grăbit să nege categoric. Confruntat însă cu extrasele de plată – care arătau clar vira­men­te lunare făcute de Vleesbewerking van der Pijl B.V. în contul de Revolut al lui Damian –, a recunoscut, totuși, că „a fost angajat la noi în trecut”. A ținut însă să precizeze că nu l-a concediat el, ci a plecat de bună voie, continuând să minimalizeze gravitatea inci­den­tului și s-o compare cu o ceartă de apar­tament. „Se întâmplă într-un cămin stu­dențesc. Poate să se în­tâmple și într-un bar”. Ciudat, totuși, știa de existența filmării, ba chiar și de numele lui Florescu, de care n-am ezitat să-l întrebăm. Lucra Alex Florescu pen­tru el, la momentul inci­dentului? Cor van der Pijl a confirmat. „Da, lucra. Atunci era încă angajat”. Plecase însă de vreo lună, a mai adăugat el. Coinci­dență, exact când filmarea se scursese online.

Dacă e să-i dăm crezare lui Marian Raicu, lider al grupării „Sindicatul Ro­mânilor din Olanda”, care și-a făcut un scop din a se ocupa de plângerile emi­granților români, „Cel mai adesea, cei care dau aces­te ordine sunt chiar mana­gerii agenției de recrutare. Nimeni nu-i poate însă acuza. Managerii știu prea bine că nu o pot face legal, așa că plătesc la negru alți muncitori români, pe care îi atrag de partea lor, așa numiții coordonatori, să facă ei treaba murdară. Motivul e unul simplu. Dacă muncitorii sunt bolnă­vicioși și trebuie să întrerupă munca prea des, ma­nagerii preferă să scape de ei. Pentru agenție, costul e însă prea mare să urmeze calea legală, cu preaviz de minim două săptămâni, timp în care are obligația să le ofere cazare. Atâția alți oameni disperați așteap­tă la coadă pentru un loc în abator, gata să plă­tească în avans și pentru un pat. Asta, bineînțeles, până ajung să fie evacuați și ei, și cercul vicios reîncepe”.

O baracă în Dordrecht

La poarta abatorului din Den Bosch, un orășel din partea de sud a Olandei, plutește în aer miros greu de carne crudă. Nu poate fi ușor să lucrezi, une­ori chiar și zece ore pe zi, în mi­rosul ăsta apăsător, înecăcios. Aici, în unitatea asta de procesare a cărnii, în spatele porților gri de care nu treci decât cu car­telă, Micșunica Bradu am­bala carnea care venea spre ea pe o bandă rulantă. Are 54 de ani acum și de perioada petrecută în Olanda își amintește ca de cea mai neagră din toată viața ei.

Cuvintele i se rostogolesc unul după altul, un amestec de suferință și indignare, peste care nu a trecut nici azi. „Mă durea umărul de la aceeași miș­care, îmi curgeau lacrimile pe față, dar n-aveai ce să faci. Trebuia să taci și să înduri. La capătul benzii ru­lante stăteau cu ochii pe tine, ca ofițerii de poliție”.

Înainte să ia drumul străinătății, Micșunica a lu­crat mai bine de două decenii la Administrația Fi­nanciară a Sectorului 3, din București. Dar banii erau puțini și nu ajungeau, așa că pentru o vreme, a lucrat și ca bonă pentru niște copii. Până într-o zi, când o colegă cu care s-a întâlnit în parc a făcut-o să își ia curaj.

În vara anului 2023, Micșunica Bradu s-a angajat la RMS Reyhan, o agenție olan­deză care furniza forță de muncă pentru abatoare. În noiembrie 2023, era deja dată afară, cu un pre­aviz de doar două ore. Moti­vul? A refuzat să se mute dintr-una din unitățile de cazare ale RMS Reyhan – o baracă de cam­ping din Dordrecht, într-un apar­tament din Den Bosch, un loc pe care și-l amin­tește „murdar și plin de șobolani”. După ce luase în primire baraca într-o stare jalnică și, timp de săptămâni, și-a chel­tuit puținele ore libere să o spele, vopsească și să o pună în or­dine, când începuse în sfârșit să arate a casă, i s-a dat ordin să o pără­seas­că. Cum, pur și simplu, a refuzat, i s-a spus în față că e concediată. Ce a surprins-o însă și mai mult e că, atunci când s-a oprit la biroul com­paniei să-și ridice salariul pe ulti­mele săptămâni, a fost înștiințată că nu a fost niciodată angajată de către RMS Reyhan.

Micșunica are și azi dovezile că a lucrat și ni le-a pus la dispoziție și nouă. În clipele alea, s-a simțit însă legată de mâini și de picioare. „De trei ori am sunat la poliție și le-am spus că am nevoie de ajutor. Le-am trimis chiar și locația”, își amintește ea. „Și ce credeți că s-a întâmplat? Nimic. Niciun cuvânt. N-a venit nimeni”. A ieșit în curte și, plângând, și-a sunat fiica pe video să-i povestească prin ce a trecut. În timp ce vorbea, Așkin Reyhan, patronul agenției, a văzut-o ținându-și telefonul ridicat și a venit spre ea. „A crezut că îl filmam. M-a scuipat, mi-a smuls telefonul și l-a făcut bucăți”. (L-am contactat și noi pe Așkin Reyhan, deloc surprinzător, a infirmat orice acuză.)

Fără un pat să doarmă, fără bani și fără niciun loc de muncă, Micșunica nu a mai avut de ales decât să se întoarcă în România. I s-a oferit, contra cost, firește, să se urce chiar atunci într-un microbuz, despre care i s-a spus că o va duce acasă. 2000 de kilometri de drum, două zile de călătorie non-stop, câte doi oameni pe un scaun. Și asta nu e tot. În loc să ajungă la destinație, șoferul a luat o altă rută și a abandonat-o în drum, la 200 de km de casă.

Pe muchia legii și a disperării

Micșunica Bradu și Damian Goian nu sunt sin­gu­rele victime ale unui sistem de asigurări precare, în care violența face legea tot mai des. În Breda, o lo­ca­litate din provincia Noord Braban, biroul lui Marian Raicu e plin de dosare cu astfel de cazuri. În septembrie 2024, Iulian Terchilă, un muncitor de 34 de ani, a fost asaltat cu brutalitate de coordo­natorul agenției de recrutare, Robert Spătaru, și de alți cinci, sub pretextul unor certuri domes­tice. După ce l-au bătut cu bâte de baseball, l-au urcat într-o mașină și l-au lăsat pe peronul gării din Eindhoven. În iulie 2024, Florin Lincan, proaspăt angajat de agenția RMS să lucreze într-un abator, s-a trezit cazat într-o casă fără apă, fără căldură și fără elec­tri­citate. Ca să-și încarce telefo­nul mobil, trebuia să meargă zilnic cinci kilometri până la un magazin. Iar ca să-și facă nevoile, trebuia să aștepte seara și să găsească locuri cât mai ferite în curte. Cam în aceeași perioadă, Andreea Lă­utaru, o tânără de 24 de ani, a fost obli­gată de reprezentanții agenției care o angajaseră să doarmă pe o pătură pe jos, într-o baie din Berlicum, lângă un băr­bat pe care nici nu-l cunoștea.

Toate aceste hârtii, acte, dovezi, fotografii și foldere din laptop spun povestea unei realități crude și tul­burătoare: atât de visata viață mai bună din Occident înseamnă pentru mulți dintre mun­citorii români condiții de muncă și de trai inac­ceptabile. Dependenți de angajatori nu doar pentru salariul lunar, ci și pentru acoperișul de deasupra capului, devin extrem de vulnerabili la abuz.

În 2020 și 2021, Inspectoratul Olandez de Mun­că a raportat că mai mult de două treimi dintre mun­citorii grav dezavantajați, angajați de agențiile olan­deze pentru muncile cele mai prost plătite, erau de fapt români. Procentul e cu atât mai pronunțat în industria cărnii, unde contrac­tele precare oferă prea puțină protecție. „Să-ți pierzi locul de muncă în­seamnă, de multe ori, să-ți pierzi și locuința, iar asta te cam la­să în stradă”, spune Petra Bolster, vicepre­ședinte interimar al Federației Olandeze a Sin­dica­telor. „Din perspectiva noas­tră, pu­țini angajatori se com­portă așa cum ar tre­bui”.

Cel mai grav însă, potrivit lui Marian Raicu, e că agen­țiile de recrutare au foarte pu­țină toleranță pentru pro­blemele de sănă­tate sau cele de familie. Exemplul pe care ni-l dă? Povestea Danielei Z., o româncă de 24 de ani, care – însărcinată în opt luni– a fost eva­cuată din casă de agen­ția la care lucra, cu un preaviz de doar cinci zile. Motivul ca­re i s-a imputat e în­drăzneala de a-și lua o zi liberă, pentru a mer­ge la consul­tația de sarcină.

Un tablou sumbru, pe care Petra Bolster îl deplânge. „Legislația este insuficientă pen­tru a-i proteja pe acești oameni”. Aplicarea legilor muncii nu se face cum ar trebui, iar sancțiunile pentru abuzuri nu sunt decât niște amenzi – costuri pe care angajatorii le pot suporta fără probleme. „Șansele să fii prins că îți maltratezi angajații sunt mici. Și chiar dacă ești prins, plătești amenda și tot îți aduce mai mulți bani decât dacă ți-ai schimba brusc mo­delul de business”. Însă și mai proble­matică pare lipsa de informare a muncitorilor, faptul că nu există o le­gislație care să oblige angajatorii să explice clar contractele. „Cei mai mulți muncitori emigranți nici măcar nu își cunosc drepturile”, spune Petra Bolster. Odată ajunși în Olanda, se trezesc prinși în contracte redactate în olandeză și „înainte chiar să-și dea seama, se trezesc că au semnat pentru un drum cu autocarul [spre Olanda] fără să știe că trebuie să-l plătească”. Sau descoperă că ceea ce părea un salariu minim decent este rapid erodat de costurile de cazare, care trag săptămânal din venituri câte 150 de euro pentru un pat. Până și o greșeală măruntă, cum ar fi să uiți un borcan de unt de arahide într-un spațiu comun, te poate costa o amendă de 25 sau 50 de euro, dedusă direct din salariu.

În încercarea de a-i informa pe muncitorii emigranți despre drepturile lor, guvernul olandez a lansat în urmă cu câțiva ani, Brabant Migratie Infor­matiepunt (BMIP), o inițiativă locală finanțată cu milioane de euro din bani publici, care a stat la baza proiectului național Work in NL. Ideea era simplă, să ofere îndrumare în mai multe limbi muncitorilor, pe o gamă cât mai largă de probleme – de la clarifi­ca­­rea contractelor de muncă până la gestionarea cri­zelor cum sunt acci­dentele de muncă sau abuzurile. Ma­rian Raicu crede însă că implemen­tarea BMIP a fost dezastruoasă. Își amintește de o vizită la Breda, unde „așa-zisul birou” destinat emigran­ților era un simplu stand în primărie, de unde o persoană îm­părțea pliante. Acum, avertizează el, situația se de­gradează și mai mult. „Românii încă nu știu unde să se înregistreze la primărie, ce să facă dacă sunt eva­cuați sau cum să raporteze un accident de muncă”, spune el.

Iar ca lucrurile să fie cu adevărat complicate, pei­sajul juridic olandez este de așa natură încât să eti­che­tezi un angajator cu acuza de exploatare com­portă riscuri mult prea mari. „Nu folosesc des cuvântul «exploatare» pentru că are o încărcătură juridică enormă”, explică Henry Stroek, reprezentant al sindicatului creștin CNV. „Cum îl asociez cu un angajator, cum mă trezesc cu o plân­gere de calomnie”. Po­trivit lui Stroek, cazurile de abuz economic – de la salarii de mizerie și ore lăsate ne­plă­tite, până la taxe exagerate pentru cazare – sunt tratate de obicei în Olanda drept „simple infracțiuni economice”, o situație care con­trastează puternic cu cea a țării vecine, Belgia, unde legea este mult mai fermă. În Olanda, abia o dată pe an un ast­fel de caz ar putea ajunge să fie încadrat ca „exploa­tare”, lăsând în umbră un șir neîntrerupt de abuzuri.

Un fel de sfârșit

După întâmplările amare din 2023, Micșunica Bradu și-a luat inima în dinți și s-a întors din nou în Olanda. A doua încercare s-a dovedit însă la fel de dureroasă. Agenția la care s-a angajat i-a oferit condiții de locuit insalubre, un apartament murdar, în care era imposibil de trăit. Și-a jurat atunci că nu va mai pune niciodată piciorul pe pământ olandez. Azi, a găsit în sfârșit liniște și stabilitate în Anglia, unde-și petrece zilele lucrând într-un restaurant.

Eliberat de poliția din Rotterdam, Damian Goian s-a întors în România pentru a-și reface actele de identitate, furate împreună cu portofelul, în timpul zilelor petrecute pe stradă. În aprilie 2025, acuzațiile penale pentru spargerea mașinii au fost retrase. Florin Lincan lucrează azi în România, dezamăgit de aventura printre străini și „țepuit” financiar. Fi­ind­că a îndrăznit să-i avertizeze și pe alții pe Face­book despre condițiile angajatorului lui, agenția i-a reținut 640 de euro din salariu. Andreea Lăutaru a găsit de muncă în Germania, unde caza­rea e bună și plata e predictibilă. Iulian Ter­chilă și-a înghițit umi­lința, și-a vinde­cat rănile, a sunat un prieten, și-a găsit de lucru în altă parte și și-a văzut mai departe de viață.

De la începutul lui 2021, relatările des­pre exploatarea și violența împo­tri­va muncitorilor care lucrează în fer­mele sau abatoarele olandeze revin constant în paginile presei locale și internaționale. Sindicatele se luptă în continuare cu abu­zurile sistemice, în timp ce zvonurile și rețelele informale rămân, paradoxal, cel mai de încredere scut. Pe grupurile de Facebook dedi­cate muncitorilor emi­granți se înlănțuie avertismente despre angajatori pro­ble­matici, iar filmările cu atacuri circulă ca niște alarme colective.

Cu toate astea, în ciuda tuturor aces­tor eforturi, pentru victimele vio­lenței și ale abu­zurilor, justiția rămâne adesea o iluzie.

Corespondență din Olanda de DIA RADU, ANNA MILOVANOVIC & JOB DOORNHOF