România la pas

• Oraș al vinului bun și al primei Uniri, capitală a Vrancei, unul din cele mai frumoase ținuturi din România, Focșaniul știe prețul istoriei, în vremuri când, fără rădăcini, suntem praf •

Granița dintre Românii

Există un loc în Focșani unde făceai un pas și treceai dintr-o Românie în alta. Obeliscul impunător din Piața Unirii marchează punctul exact pe unde a trecut, timp de patru secole, granița dintre Moldova și Muntenia. Stau chiar pe ea. Prin această piață, înconjurată de clădiri mai vechi și mai noi, tre­cea Milcovul care des­părțea două Românii. Astăzi nu mai trece pe aici. Printr-un gest simbolic, i-a fost mutat cursul la marginea orașului, ca nimeni și nimic să nu îi mai despartă pe români. A fost o vreme când existau pe aceeași stradă – Focșanii Moldoveni și Focșanii Munteni, cu vămi, cu administrații separate, cu sisteme juridice diferite, cu negustori care plăteau taxă ca să treacă Milcovul, dar și cu negustori care preferau să sape tuneluri secrete. În urma lor a rămas o rețea care străpung până azi o treime din subsolul orașului, estimată la trei kilometri lungime. Băuturi, blănuri, mirodenii, țesături – toate treceau pe sub pământ, prin coridoare boltite de cărămidă, prin beciuri pe mai multe niveluri cu ieșiri în pivnițe de case și în curți interioare, ascunse vederii. Un sistem logistic al evaziunii, funcțional și complex, construit cu o minuțiozitate savantă. După 1977, comuniștii au distrus o mare parte din rețea, când reconstrucția cartierelor distruse de cutremur impunea săpături adânci. Muncitorii dădeau peste bolți de cărămidă sau coridoare întunecate și le astupau, fără expertize arheologice. Au mai rămas câteva intrări zidite în subsolurile caselor vechi din centru. Uneori, asfaltul cedează. Focșănenii știu că sub ei există o rețea de drumuri necercetate, o lume veche, care le inspiră respect, dar și teamă de necunoscut.

Casa din care cresc copaci

La doar câteva sute de metri de obelisc, pe strada Cuza Vodă, se află Casa Apostoleanu, unde Regele Carol I trăgea regulat când venea în zonă. De la gară, Regele mergea cu trăsura direct la Apostoleanu, o gazdă pe care o prețuia nespus. În salonul casei se țineau serate muzicale la care veneau celebrități ale vremii, arhitectul Ion Mincu, scriitorul Duiliu Zamfirescu, dar și regina Elisabeta. Și tot în același salon, în Decembrie 1917, delegații Puterilor Centrale și reprezentanții României s-au așezat la masă și au semnat armistițiul care a pus capăt luptelor pe frontul românesc. Casa este încă în picioare. Chiar dacă azi este aproape o ruină, ascunsă în curtea unui spital, poți să îți dai seama de frumusețea de altădată a locului. Ferestre înalte, scară largă cu alee în față, pentru trăsură, coloane simple și maiestuoase. N-are placă comemorativă, nu e muzeu. Îi cresc pomi din acoperiș, ferestrele sunt astupate cu scânduri bătute în cuie. O parte importantă a istoriei României – vic­timă a in­culturii și indiferenței.

Teatrul Maiorului

Dacă intri în Teatrul din Focșani fără să știi nimic despre el, prima reacție e de uimire. Ceva pare că nu se potrivește. O cu­polă pictată cu medalioane aurite, fotolii de catifea vișinie, balcoane curbate cu balustrade fine, o acustică pe care o simți și când pășești. Un loc cu totul nepotrivit, pe o stradă dintr-un oraș de provincie. Dar el există! Un maior în rezervă, pe nume Gheorghe Pastia, a decis că orașul lui natal merită un teatru. A donat 570.000 de lei – banii economisiți în patruzeci de ani de carieră militară – și a pus o singură con­diție: clădirea să fie folosită doar pentru teatru! Ceva mai departe, a construit și un Atheneu pentru concerte! A murit înainte să-l vadă terminat. Inaugurarea a avut loc pe 21 Noiembrie 1913, onorată de Teatrul Național din Iași, sub direcția lui Mihail Sadoveanu, cu festivități ce au durat trei zile.

Tiberiu Ispas, un ghid al locului, mă con­duce prin clădire și prin istoria ei: „E, practic, o replică a teatrului din Odesa. Aceeași cupolă, aceleași soluții de acustică, aceleași raporturi dintre sală și scenă. De aceea George Enescu a cântat pe scena asta, pentru că acustica merita. Între 1913 și 1960, au urcat pe ea mari nume ale tea­trului românesc: Toni Bulandra, Ion Manolescu, Constantin Nottara, ba chiar și Iorga, ca să țină un discurs. Ca prin miracol, teatrul a supraviețuit celor două războaie mondiale, cutremurelor din 1977 și 1986, privatizărilor și paraginei post-decembriste. A fost redeschis în 2004. Pe aleea din față se află un „Walk of Fame”, cu stele dedicate marilor actori care au trecut prin teatrul ăsta de-a lungul unui secol”. Moștenirea nu a fost abandonată, spectacole se joacă în permanență aici, vin trupe din toată țara, sălile sunt mereu pline. Ce privilegiu pentru focșăneni! Și ce noroc să fi avut în oraș un iubitor de cultură, precum Gheorghe Pastia.

Vinurile lui Ștefan cel Mare

Mai întâi mi-a atras atenția clădirea. Un adevărat palat, grandios și impunător, construit în stil neo­românesc. Abia apoi am văzut afișul cu Muzeul Vinului. Nu aveam cum să ratez așa ceva! Numai că, odată intrat, m-am trezit într-o adevărată sală a pașilor pierduți, o sală imensă cu coloane de marmură, înaltă până la acoperișul clădirii! Imediat a apărut un ghid binevoitor, care mi-a confirmat că sunt chiar într-un palat – fostul Palat al Justiției. Iar această sală uriașă era marea sală de bal a orașului. Da, îna­intașii noștri aveau gustul rafinamentului, nu dansau ca pe vremea comunismului, în cantine. În urmă cu aproape o sută de ani, această sală era mobilată cu mese lungi de banchet! Lumânări în sfeșnice de argint, rochii de seară, muzica unei orchestre adusă cu trenul de la Sibiu, pahare de cristal. Lumea dansa, se distra, oamenii trăiau momente de curtoazie și voie bună, alteori țineau întruniri solemne, cu sute de invitați. „Unde este muzeul vinului?, am întrebat, descumpănit. Mi s-a spus să aștept. În cele din urmă, a apărut un domn care s-a prezentat: Valentin Iliescu și mi-a făcut semn să îl urmez. Lăsăm sala de baluri în urmă și coborâm în beciurile clădirii! Un muzeu al vinului în subsolul unui palat de justiție! Cobori câteva trepte și atmosfera se schimbă. Temperatura scade, aerul miroase a lemn vechi și piatră umedă, până și lumina pare galbenă și slabă, ca de cramă. Butoaiele prinse în doage stau înșirate în rânduri, de-a lungul bolților de cărămidă. Afară poate fi August sau Decembrie, aici e mereu același anotimp, fără nume. În acest subsol, amenajat cu fonduri europene, descopăr, într-adevăr, un uimitor muzeu al vinului. Găsești aici de la primele ustensile ale prelucrării strugurilor, până la eprubetele din laboratoarele moderne, de la butoaie și scule de dogar, până la ultimele soiuri de vinuri îmbuteliate occidental. Domnul Iliescu mă poartă prin toată povestea vinului local: „Vrancea produce o treime din vinul României”, spune. „Dar asta e doar statistică, povestea e alta.

Povestea începe cu Ștefan cel Mare, care ținea la Odobești cel de-al treilea paharnic domnesc, un slujbaș a cărui unică sarcină era supravegherea producției de vin. Beciul Domnesc de la Odobești a fost construit la porunca lui Ștefan, ca pivniță pentru vinurile destinate curții. E singura cramă din România cu pisanie domnească. Dimitrie Cantemir nota în «Descriptio Moldaviae» că vinul de Odobești e al treilea din Moldova, după Cotnari și Huși. Asta, acum trei sute de ani. Podgoria are atestare din secolul al XVII-lea, dar vița-de-vie e în pământul ăsta cu mult mai devreme”.

Dar marea surpriză a viticulturii vrâncene nu e vechimea, ci Șarba, un soi de vin creat în 1956, la Stațiunea de Cercetare din Odobești, de un cercetător pe nume Spiru Constantinescu, în fața căruia francezii făceau plecăciuni când ajungea în podgoriile lui. Șarba s-a născut prin încrucișarea de Riesling Italian cu Tămâioasa Românească. Omologat în 1972 este un vin alb, semiaromat, pe care specialiștii îl descriu ca trandafiri de dulceață, amestecați cu fructe exotice. „Nu îl poți reproduce în altă parte, îmi spune domnul Iliescu. „Îl crești pe alt pământ și iese altceva. Pământul ăsta e parte din rețetă”. Într-adevăr, Șarba nu există nicăieri altundeva pe planetă.

Și mai e o comoară în județul Focșani, pe care puțini o știu: la Panciu, în hrubele pe care legenda le atribuie tot lui Ștefan cel Mare și pe care Primul Război Mondial le-a folosit ca depozite de muniție, se produce din 1958 șampanie după metoda Champenoise – fermentare naturală în sticlă, doi ani în hrube la temperatură constantă de 15 grade. România e a patra țară din lume cu producție autohtonă de vin spumant prin fermentație naturală, după Franța, Germania și Rusia. Șampania de Panciu e un produs care se naște în aceleași adâncimi de piatră în care Ștefan cel Mare își ținea vinul. Tradiția nu s-a rupt – și-a schimbat doar sticla.

Armenii: prosperitate și credință

Am fost în Piața Moldovei din Focșani, un labirint gigantic, unde sătenii din zonă vindeau roți uriașe de brânză, roșii, flori în toate culorile pământului. Am fost și la Zanfir, un restaurant „împinge tava” pe două etaje, cu geamuri mari către bulevard și cu tot ce îți trece prin minte că ai vrea să mănânci – de la sarmale și păstrăv, la pizza și prăjituri. La Azuro, am băut o bere adusă chiar din Italia! În cele din urmă, am ajuns pe Bulevardul Gării. Ceva era schimbat față de restul orașului. Dacă te uiți cu atenție la fațadele caselor, observi ceva greu de definit la prima vedere: ancadramentele ferestrelor sunt altfel, mai ornate, cu cornișe care nu seamănă cu arhitectura românească obișnuită. Arcele de deasupra ușilor au o curbură distinctă. Nu e scris nicăieri unde sunt, dar un trecător mă lămurește: Păi, sunteți în cartierul armenesc!

Case mari și elegante, făcute cu gust rafinat, istoria armenilor este scrisă chiar pe aceste fațade: s-au stabilit la Focșani încă de pe la 1600. Au prosperat repede. La 1832, comunitatea armeană din Focșaniul Moldovean număra 3.590 de suflete – a doua comunitate ca mărime din oraș. Ei erau elita economică, medicală și bancară a Focșaniului. Iacob Missir conducea Camera de Comerț și Industrie a trei județe și primise „Steaua României” de la regele Carol. Vartan Missir era unul dintre cei mai activi susținători ai Unirii. Basile M. Missir – născut la Focșani, făcuse dreptul la Iași și Paris – a ajuns Președintele Senatului României. O singură familie armeană a dat acestei țări, în decurs de câteva generații, pe unii dintre cei mai influenți oameni politici ai ei. Descendent al acestei familii este binecunoscutul scriitor, Varujan Vosganian.

Armenii au ridicat două biserici – câte una de fiecare parte a Milcovului! Au construit școli, un cartier cu o arhitectură aparte, au înființat un cimitir, la vest de Gara Focșani. În mijloc se află o capelă albă, cu uși roșii, înconjurată de brazi, cu alei îngrijite și monumente funerare care sunt, unele, adevărate opere de artă. Pe unele scrie: „Veșnică pomenire celor 1.500.000 de martiri armeni, victime ale genocidului declanșat la 24 Aprilie 1915″. A fost ridicat de comunitatea din Focșani în 1995, cu prilejul comemorării a 80 de ani, a tragicului eveniment.

Cimitirul e îngrijit de trei generații ale aceleiași familii. Un om care s-a născut, a crescut și trăiește printre mormintele lui, moștenind îngrijirea cimitirului de la părinți, ca pe o datorie. Și care face din locul ăsta un parc al liniștii și al respectului față de trecut. Astăzi, din comunitatea armeană, care a construit jumătate din Focșaniul vechi, mai sunt câțiva zeci de oameni. Preotul Avedis Mandalian ține ușile bisericii larg deschise pentru oricine vrea să intre, pentru oricine știe că Dumnezeu este același, în mod egal, al românilor și armenilor.

Orașul poveștilor la pas

„Țara la pas” e un titlu potrivit cu orașul Focșani. Un loc care nu ți se descoperă dintr-odată, ci trebuie „frunzărit” ca o carte. Are pagini de istorie și povești care nu se lasă văzute dintr-o privire. Dar răsplata răbdării e mare. Puține orașe au identitatea istorică a Focșaniului, noblețea ei atât de importantă în timpurile alunecoase de azi. Un oraș prins bine în rădăcini, care dă stabilitate, liniște și speranța că acolo unde există istorie va exista, mereu, și prezent. Pecete românească. Și, Doamne, câtă nevoie avem de ea!