Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Şedinţe de spiritism cu voci ciudate prevestind viitorul, mizanscene pline de romantism, bârfe de Palat, complicaţii politice la cel mai înalt nivel, conflict deschis în familia regală a României, lacrimi şi dispe­rare… O întreagă cavalcadă de nenorociri, pornite de la o idilă nevino­vată: iubirea tânărului Principe Ferdinand, moştenitorul Coroanei, pen­tru domnişoara de onoare a reginei Elisabeta, Elena Văcărescu, o tână­ră poetesă de neam boieresc. Dar România se pregătea să joace un rol important pe marea scenă a lumii şi avea nevoie de o regină europeană, pe care regele Carol I a impus-o cu mână de fier.

Un scandal cât Europa de mare

Ziarele de scandal din Europa erau, pe atunci, la final de secol XIX, mai ceva ca în zilele noas­tre! Doamne fereşte să ajungi la mâna lor! Zvo­nurile de la Palat s-au răspândit numai­decât prin Capitală, în pasul ţopăit al copiilor ce împărţeau gazete strigând, cu glasuri înalte cât literele din titluri, ştirile de pagina întâi. Veştile au ajuns imediat la Viena, la Berlin şi la Frank­furt. La Pa­ris, „L’Écho” face senzaţie cu noută­ţile sale alar­miste: căderea dinas­tiei germane de la Bucureşti e iminentă, Regina Elisabeta ur­mează să fie de­clarată nebună, iar Elena Vă­cărescu, protejata Re­ginei şi logodnica tânărului Principe Ferdinand, e în pragul sinuciderii. De la Paris, ştirile trec repede Canalul Mânecii, iar „şocanta” afacere amoroasă de la Bucureşti ajun­ge la urechile celei mai puternice suverane a lumii, Regina Victoria. De la Londra, unde mai apăreau, pe lângă ziare, şi alţi „informatori” de la Bucureşti, marea Re­gină întoarce bârfa înapoi, pe continent, într-o scrisoare adresată fiicei sale mai mari, Vicky, îm­părăteasă în Ger­mania: „Aflu că domnişoara Elena Văcărescu e foarte intrigantă şi că o are pe Regina Elisabeta la degetul cel mic. Eu con­sider că Elena nu-i nici frumoasă, nici foarte rafinată şi mă în­do­iesc profund că Principele Ferdinand ar putea fi îndragostit de ea. Dar, cum este puţin izolat şi nu are posibilitatea să cu­noas­că alte doam­ne, a căzut sub influenţa Eli­sa­betei… Nimeni nu vrea ca viitoarea Regină să fie aleasă din rândurile familiilor româ­neşti”, dă verdictul Victoria, care avea interesul ei în toată poves­tea: nepoata sa favorită, Maria, avea nevoie de-un peţitor de rang. Veştile de la Bu­cu­reşti nu erau deloc încurajatoare… Dar pers­pectiva unei căsătorii între Principele Ferdi­nand, anu­me chemat din Germania ca să ducă mai departe ambiţio­sul proiect dinastic al un­chiului său, Re­gele Carol, cu o fiică de boieri români, nu suna bine nici în ţară. Ziarele de bulevard, care aveau de mâncat o pâine bună de pe urma acestei poveşti, vu­iesc de ecou­rile amorului in­terzis din­tre „Nan­­do”, cum era alintat Fer­di­nand în familie, şi tânăra bo­ieroaică româncă…

Principele Ferdinand

Fata despre care vorbeşte toată lumea

Elena Văcărescu, fetişcana care îi inflamase simţirile prin­ţului Ferdinand, nu era, totuşi, necunoscută în Occident. La 22 de ani debutase în forţă în literatura universală. Volumul său de versuri, „Chant d’Au­rore” („Cântecele zorilor”), pri­meşte prestigiosul premiu al Aca­demiei Franceze, iar bă­trâ­nul Victor Hugo ţine morţiş să o cunoască pe româncă. Ele­na îi prezintă, emoţionată, un poem din prima sa carte, iar Hugo o înnobilează cu cuvinte alese. Debutul promiţător al copilului-minune şi aprecierea ei de către mari nume ale lite­raturii fac să curgă multă cer­neală pe malu­rile Dâmbo­viţei. Născută în ce­lebra familie a boierilor Văcă­reşti, Elena se bucură de o edu­caţie aleasă, cu guvernantă bri­tanică şi cu pro­fesori particulari la mai multe discipline. Titu Maiorescu şi Vasile Alecsandri văd de tim­puriu ce stofă are fata şi-i în­deam­nă pe părinţi să o trimită la studii în străi­nă­tate. La Paris, Elena urmează cursuri de filo­sofie, estetică şi istorie şi se remarcă încă de la primele încercări literare. Urmaşă a faimoşilor poeţi Vă­că­reşti, cunoscuţi, şi ei, dincolo de ho­tare, Elena Văcărescu atrage imediat atenţia Reginei-poete Elisabeta, soţia lui Carol I. Antu­rajul artistic creat de regină atât în Bu­cureşti, cât şi în saloanele Palatului de la Sinaia era atât de con­formist, încât verva Elenei e repede re­marcată şi, în 1888, la doi ani de la ma­rele său suc­ces francez, fata primeşte propunerea de a deveni domnişoară de onoare a reginei. „Mă­runţică, bru­ne­tă, cu ochi fini, pe ju­mătate închişi, cu gura bine contu­rată, faţa puţin rotundă. Un pic grăsuţă, cu aer mai de­grabă inte­ligent decît tan­dru şi nici urmă de sen­zualitate în expresia ei”, sună un ma­liţios portret de epocă.

Budoarul Reginei Elisabeta de la Palatul Peleș

Spiritism în budoar

Fără a fi frumoasă, Elena e pur şi simplu scli­pitoare! Are un fel de a fi care îi intră imediat la inimă Elisabetei. Mămoasa Regină, căreia des­tinul îi luase singurul co­pil, pe Principesa Maria, la nu­mai 4 anişori, o adoptă numaidecât pe Elena şi îi dă un nume de alint pe măsură, „Mi­cuţa mea”, la care „Micuţa” îi răs­punde, spre con­sternarea generală a Curţii, cu „Regina mea”. Zi după zi, Elena câştigă încre­derea absolută a Elisabetei, care o cheamă până şi la şedinţele sale secrete de spiritism, pe care le ţinea în budoarul său, cât mai departe de ochii şi urechile „spio­nilor” Regelui Carol. De aici începe toată nebu­nia! Elena Văcărescu se do­vedeşte a fi un me­dium nemaipomenit: cade re­pede în som­nul uşor al prezicerii şi perorează cu orele, spre fascinaţia Reginei. Budoarul Elisa­betei se umple, dintr-oda­tă, de spirite care mai de care mai stra­nii. Spiritul micuţei Principese Maria se întoarce şi el de din­colo de mormânt, vorbindu-i mamei sale, ore întregi, prin inter­mediul Elenei. Legă­tura dintre Regină şi Elena e mai strânsă cu fie­care şedinţă de spiritism. Treptat, extraordinarele transe ale Elenei trec de la filosofie, poezie şi intrigi poli­tice, la premo­niţii sentimentale. Nici că se putea un teritoriu mai potrivit pentru firea visătoare a Reginei! Într-una din zile, unul dintre spirite, un fost rege al Por­tu­galiei, îi şopteşte su­veranei – nici mai mult, nici mai puţin! – decât că nepotul său, Prin­cipele Ferdinand, e îndrăgos­tit lulea chiar de „medium”, de Elena Văcărescu! Reginei nu-i vine să creadă aşa ceva! Într-adevăr, Principele era destul de apropiat de Elena, îl fas­cinau conver­sa­ţiile cu ea, dar Regina nu obser­vase nimic mai mult de atât… In­sistenţa spiritelor ce grăiau prin domnişoara sa de onoare o pune pe gânduri pe Elisabeta, care, observând mai atent, rea­lizează că, într-adevăr, tânărul moşteni­tor al tronului asculta cu mare pio­şenie lecturile Elenei, petre­cute în prezenţa celorlalte dom­ni­şoare de onoare. De-acum, pen­tru Elisabeta e limpede: aces­ta e semnul unei pasiuni pe care ea o ignorase!

Logodna secretă

Complet subjugată de spiri­tele din budoar, romantica Re­gină a României vede în vocile „de dincolo” semne ale desti­nului, care aştep­tau de la ea să le sprijine întru împlinire. Până la urmă, ce putea fi mai frumos de-atât: o iubire pură, între cea mai sclipitoare şi mai talentată dintre domnişoarele sale de onoare, o fată de-a locului, din os nobil, românesc, şi tânărul Principe ales să ducă mai departe jură­mântul faţă de ţară al Regelui Carol? Regina face tot ce-i stă în putinţă să-i ţină cât mai mult aproape pe cei doi tineri dragi sufletului ei. Îi soarbe din priviri când îi vede împreună pe „Micuţa” şi pe „Nando”! Omniprezent la curtea regală, fotograful Reginei Elisabeta surprinde pentru eternitate o astfel de ipostază. E, în foto­grafia asta, toată esenţa poveştii de iubire dintre Elena şi Ferdinand! Îmbrăcat elegant, în unifor­mă de ofiţer, cu cizme lu­cioase până sub ge­nunchi, firavul şi emotivul Principe e cufundat în lectura unei poezii a Elenei. Peste masă, stăpână pe situa­ţie, impetuoasa Elena îşi aşteaptă răbdător, într-un jilţ de principesă, complimentele.
Deasupra lor, în picioare, Regina „pozează” în stilu-i binecu­noscut. Priveşte parcă în viitorul prezis de spirite, ochii săi senini, pătrun­zători, trec dincolo de obiectivul aparatului foto. „Cât sunt de fru­moşi!”, pare să-şi spună Regina, trăind cumva, prin povestea lor de iubire, povestea romantică de care ea nu a avut parte, alături de mi­litărosul şi taciturnul Carol… Re­gina e tot mai încredinţată că între Nando şi Elena e ceva serios, mai ales că spiritele din budoar devin, pe zi ce trece, tot mai insistente. Fără să se mai gân­dească la po­si­bile consecinţe, fără să-i dez­vă­luie, măcar voalat, ceva lui Carol, Regina face ceea ce simte că tre­buie să facă. Dă glas „vocilor” şi organizează, cu neîntrecutul ei ta­lent în mizanscene de Pa­lat, o fa­buloasă lo­god­nă secretă. „O poe­zie!”, exclamă secretarul Reginei, când află de la aceasta toate detaliile evenimentului. „Obo­­sită, într-o di­mi­neaţă, domnişoara Văcă­rescu s-a întins pe divanul dintr-un ungher al biblio­tecii şi a aţipit imediat. O clipă mai târziu, ca din întîmplare, Prin­cipele a deschis uşa. Regina i-a făcut semn, ducându-şi ară­tătorul la buze, astfel încât să n-o tulbure din somn pe copila adormită. Foar­te emoţionat, Fer­dinand s-a aşezat lângă divan. De îndată, Elena, care dor­mea, a murmurat uşor:Nando, Nando! E blond, are ochii albaştri. Vino, Nando!
Această chemare irezistibilă l-a convins pe Fer­dinand. A îngenuncheat şi a luat-o pe Elena de mână.

Nando, spuse iar Elena. Şi se trezi.

Iată-mă, răspunse el. Mă accepţi?

Deci nu visam, spuse Elena.
Şi, printre lacrimi, se promiseră unul al­tuia…”.

Ultima noapte de dragoste…

Dar bucuria logodnei nu putea fi deplină nici pentru tinerii îndră­gostiţi, nici pentru celebra lor „na­şă”. Căsătoria nu putea fi dusă la bun sfârşit fără acordul familiei din Germania a lui Ferdi­nand şi fără acordul lui Carol, de bună seamă. Mai complicat: nici Carol nu putea decide de capul lui, fără să aibă, la rându-i, acceptul miniş­trilor săi… Ferdinand nu îndrăzneşte să des­chidă subiectul în faţa unchiului său, Regele Carol, şi tergiversează sub scuza că trebuie să-i mărtu­risească mai întâi tatălui său, în Ger­mania, iubirea pentru Ele­na. În­tre timp, la Roma, unde tatăl Elenei e ambasador, familia Văcărescu nu mai poate de nerăb­dare. „Orgo­lioasa doamnă Văcă­rescu, asaltată de scri­sorile fiicei sale, a vrut chiar să fugă la Si­naia, spre a-şi saluta ginerele. Trebuia cal­mată şi i se recomanda răbdare, discreţie şi prudenţă”, povesteşte unul dintre biografii Reginei Elisa­beta. Forţându-l să acţioneze, Elena se comporta atât de familiar cu Fer­dinand în faţa celorlalţi membri ai anturajului regal, încât lumea avea impresia că Regele Carol e de acord cu relaţia dintre cei doi tineri şi, de fapt, doar se preface că nu ştie de ea. O vizită în Muscel a între­gului alai regal e o ocazie perfectă pentru Elena şi Nando să petreacă momente de neuitat împreună. Cei doi vizitează Rucă­rul, defileul Dâmbo­vi­cioarei, intră prin peşteri, ies pe la Pajura… Pro­fită de complicitatea „naşei”, pentru a fura pen­tru ei fiecare secundă în care se pot pierde de grup, pentru a rămâne singuri, pentru a-şi reîn­noi, în fereala pădurii de mesteceni şi anini, jurământul făcut în biblioteca de la Palat. Tră­iesc fiecare clipă ca şi cum ar fi ultima! Mo­mentul mărturisirii nu mai poate fi amânat nici măcar o zi, dar până atunci, până la înfruntarea realităţii, Elena şi Nando trăiesc fericiţi în lumea lor de poveste, însufleţită de spiritele din bu­doarul Reginei…

Cuplul regal, alături de moștenitorul tronului, tânărul Ferdinand

… întâia noapte de război

Ciudăţenia face ca Regele, pus pe neaştep­tate în faţa întregii tevaturi, să nu se opună, ba chiar să îşi arate sim­patia faţă de Elena. Dar imediat ce alaiul a­junge la Bucureşti, lu­crurile se precipită. Chemat în audienţă ca să fie pus şi el la cu­rent, oficial, cu logod­na dintre Elena Văcă­rescu şi Prin­cipele Ferdinand, premierul Lascăr Catargiu are o reacţie antologică:

Majestate, aiasta nu se poate!, sună re­plica marelui om poli­tic conservator. Vocea lui Catar­giu era, de fapt, vocea tuturor li­de­rilor politici de la Bucureşti, care se temeau că ascensiunea în casa regală a unei familii boiereşti din ţară ar fi reaprins vechile dispute politice interne şi ar fi ruinat, până la urmă, însăşi ideea pentru care cu toţii acceptaseră ca România să fie condusă de un domn străin.
Povestea unei iubiri interzise – Elena Văcărescu şi Principele Ferdinand
Elena Văcărescu, mediumul Reginei Elisabeta

Eu, Maiestate, a insistat Catargiu, nu spun că Prinţul nu poate lua în căsătorie pe domnişoara Văcărescu, o poate lua, însă în cazul aista, trebuie să rămâie un simplu par­ticuler.

Regele Carol nu ia o de­cizie pe moment. Regi­na insistă pe meritele şi pe calităţile fetei, chiar pe faptul că era româncă, iar Regele ţine prea mult la Ferdinand ca să-i refuze fericirea. Trăise el însuşi în tinereţe o poveste de iubire cu care familia sa nu a fost de acord şi ştia ce trebuie să fie în sufletul nepotului său. Îşi lasă un timp de răgaz, dar reacţia societăţii e mai vehementă decât se aştepta. Vii polemici se nasc în gazetele româ­neşti, iar de la ele, în presa din Europa întreagă. Trecutul şi prezentul familiei Elenei sunt întoarse pe toate părţile prin ziare, în vreme ce de la Sigmaringen vine refuzul familiei lui Ferdinand faţă de căsătoria cu Elena. Orbită de iubire, Elena invocă acte străvechi ce susţineau că Văcăreştii proveneau din vechii duci ai Făgăraşului. Totul în van, ni­meni nu deţinea documentele cu pricina…

Doi pe un peron

Atacată din toate părţile, logodna dintre Elena şi Ferdinand e mai fragilă cu fiecare oră, cu fiecare nouă ediţie a presei mon­dene, cu fiecare nouă audienţă din biroul lui Carol, cu fiecare scrisoare ce vine la Palat dinspre casele monarhice ale Europei. At­mosfera e tot mai încordată. Regina susţine din răsputeri relaţia celor doi logodnici, Regele e tot mai iritat de situaţie. Elena trăieşte dramatic fiecare moment ce anunţă sfârşitul poveştii ei de iubire.

„Tagi Guangi mult iubit, Ferdinand scump, sunt năucită, zdrobită de durere. Nimeni nu crede în dragostea noastră, dar Dumnezeu ştie, Dumnezeu ne judecă. Mi-au luat totul, reputaţia, dragostea mea mai puternică decât viaţa, iar Regina, Re­gina este împietrită. Eu sunt terminată! Re­gele, la fel de crud şi de nedrept, el, pe care atâta l-am iubit şi l-am slujit cu credinţă. Roagă-te la Dumnezeu, Ferdinand, să nu ajung să-l dispre­ţuiesc. Dis­pe­­rarea noastră este atro­ce. Cine va avea milă de mine, de re­gină?”, îi scrie Ele­na, în se­cret, lui Fer­dinand. Dar Ferdi­nand tre­buie să ple­ce ur­gent în Germa­nia. O tele­gramă tri­mi­să de la Sigma­rin­gen îl chea­mă pe Prin­cipe, de urgen­ţă, acasă. Scena des­părţirii e la fel de teatrală ca şi lo­god­na secretă. Sub pri­virile emo­ţio­nate ale Reginei, cei doi îndrăgostiţi îşi spun „La revedere!” cu ochii în lacrimi. Întreg pe­ro­nul gării din Bucureşti se opreşte înmăr­mu­rit, după care trenul por­neşte, agale, spre îndepărtata Germanie…

Elena Văcărescu

Elena Văcărescu, prima femeie academician din România

După „Afacerea Văcărescu”, Elena se mută la Paris, unde desfăşoară o intensă activitate politică şi literară. În perioada Primului Război Mondial, militează, din capitala Franţei, pentru realizarea Marii Uniri. În 1919, este numită de către Regele Ferdi­nand, secretar general din partea României, pe lângă Societatea Naţiunilor. Pentru meritele sale, guvernul francez îi decernează ordinul Ca­valer al Legiunii de Onoare. În anul 1925, Elena Văcărescu devine membru de onoare al Academiei Române – prima femeie din România care a beneficiat de acest titlu. Moare la Paris, la 17 februarie 1947, şi este înhumată în cripta familiei Văcăreştilor, din cimi­tirul Bellu. Nici memoriile sale, nici alte documente nu atestă că ar mai fi avut vreo poveste de dragoste după eşecul logodnei cu Principele Ferdinand.

Regina Elisabeta

Exilul Reginei Elisabeta

Imediat după plecarea în Germania a lui Fer­dinand, Regina Elisabeta, slăbită şi depri­mată după toate cele întâmplate, pleacă şi ea din ţară, la Veneţia, să se odihnească şi să-şi vadă de sănătate. E însoţită de un mic alai, din care nu putea lipsi „Micuţa” Elena. De acolo, din Italia, cele două încearcă cu disperare să dea de Fer­dinand. De teamă că serviciile se­crete româneşti vor intercepta scrisorile trimise prin poştă, Regina roagă nişte interpuşi să-l viziteze pe Ferdinand la Sigmaringen. Dar ambii soli se întorc fără nici un răspuns din partea Principelui. Într-un final, forţată de Re­gele Carol, Elena părăseşte anturajul Reginei Elisabeta, cu care nu se va mai vedea nicio­dată, în ciuda insistenţelor suveranei. De la Veneţia, Elisabeta se va muta la Wied, acasă la familia ei, într-un lung exil, care va dura mai bine de doi ani, timp în care Carol reuşeşte să-l însoare pe Ferdinand.

Ferdinand și Maria

Maria, Regina lui Ferdinand

Pentru a evita posi­bile com­plicaţii ulteri­oare, Regele Carol s-a străduit să-i gă­sească re­pede o soţie tânăru­lui Principe Ferdinand. Şi a dat peste una dintre cele mai bune partide ale mo­mentului, frumoasa Ma­ria de Saxa-Co­burg şi Gotha, „Missy” pen­tru in­timi, nepoata favo­rită a Reginei Victoria a An­gliei: Regina Maria, cum o ştim noi azi. Fer­dinand şi Maria vor conduce ţara în timpul Pri­mului Război Mondial şi vor fi încoronaţi ca regi ai Ro­mâniei Mari, la Alba Iulia, în 1922.

Articol documentat pe baza vo­lumelor: „Carmen Sylva”, de Gabriel Badea-Păun, „Jurnalul” Regelui Carol I şi „Jur­nalul de răz­boi” al Reginei Maria

Ciprian Rus

Jurnalist, trainer şi analist media. A debutat în 1997 şi a activat în presa studenţească până în 2001, după care şi-a continuat activitatea la „Monitorul de Cluj”, unde a fost, pe rând, reporter, editor şi redactor-şef. În 2008, a fost recrutat în cadrul trustului Ringier, ca redactor-şef al publicaţiei „Compact”, apoi ca online content manager al site-ului capital.ro şi ca redactor-şef adjunct al săptămânalului „Capital”. Din 2010 este reporter la săptămânalul „Formula AS”.

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian