Ca să ajungi la casa mea, trebuie să treci un deal și o vale și-apoi încă un deal și altă vale. Dacă vii dinspre pădure, o să te oprești lângă mărul de la poartă, un pic aplecat peste cărarea mărginită veșnic de trifoi și troscoțel. Dacă vii din cealaltă parte, adică dinspre drumul cel mare, îți ies în față, mândre și țanțoșe, hortensiile și crizantemele cu puf de toamnă, daliile colorate și prunii bătrâni cu scoarța crăpată de vreme. Pe cărarea dintre pruni poți să te plimbi dacă vrei. Cel mai bine e la ceasul în care razele soarelui cad pieziș printre crengi. Atunci ai să vezi cât de tristă este întotdeauna, în acel loc, seara. Dacă pornești de la al doilea prun, de la cel din mijloc, și faci doi pași înspre dreapta, nimerești exact în mijlocul unei tufe de măcriș, care crește acolo de când e și casa. Știu că-ți lasă gura apă. Ia două, trei frunze, ca să te răcorești, dar nu mai mult, căci atunci când te apleci ca să le culegi, zărești, chiar la marginea stratului de regina nopții, piatra pe care am adus-o într-o vară, tocmai din pădurea cu bursuci.
Bine, du-te acuma mai departe, pe lângă ea, (pune mâna pe muchia ei și te va fulgera o clipă cu răcoarea pădurii), fă-te că nu vezi tufa morocănoasă și încăpățânată a agrișului, care de doi ani nu-mi dă decât fructe pătate, ocolește gărduțul lângă care își ridică crengile firave un păducel semănat poate de păsările cerului, și ai ajuns în „poieniță”, adică în locul acela mărginit de doi cireși și trei vișini. Sunt mici încă și au frunze crude, de-aceea au apărători care îi feresc de dinții pofticioși ai caprelor cu ochi fumurii. Treci și de ei și vei ajunge exact în locul pe care nu poți, și dacă ai vrea, să-l ocolești: băncuța de lemn de sub păr, care te așteaptă răbdătoare să te așezi.
Și chiar așează-te, lasă-te puțin pe spate și uită-te apoi de acolo, înspre casă, și o s-o vezi, dintr-o dată, cum începe să se lumineze, mai întâi pe dinăuntru și apoi pe dinafară, și cum în jurul ei se adună, parcă pentru a o proteja, și florile, și frunzele, și pomii de care ți-am vorbit până acum, și păsările care și-au făcut zeci de cuiburi la toate streașinele, și chiar piatra aceea albă și răcoroasă, și măcrișul, și troscoțelul, și regina nopții. Iar dacă ai să te ridici de pe bancă și ai să te înalți puțin pe vârfuri, ai să mă vezi și pe mine, scriind povestea aceasta, pentru a le mulțumi lor, paznici dragi, necuvântători, care fac din casa și din curtea mea un rai.
MARIA SITARU
Romanian