Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Orașul regilor

La Curtea de Argeș sunt îngropați primii Domni ai Țării Românești și ultimii regi ai României. Într-un gest de patriotism sublim, regele Carol a ales să-și doarmă somnul de veci alături de principii Basarabi și să-și împartă veșnicia cu Negru Vodă. Istoria României e așezată pe zăcăminte ale regalității, din aur pur

Un loc de trăit și un loc de murit

Nici nu trecuse bine vestea venirii noului prinț de sânge nemțesc pe tronul regal de la București, că un vuiet cuprinse, pe neașteptate, România în­trea­­gă. Însoțit de un mic alai soldățesc, Carol luase la pasul calului, țara care urma să-i devină și patrie, ridicând nori de colb, în căutarea frumuseților ei. Bucuroși și mirați, țăranii se opreau din muncile câm­pului, privindu-l cu mândrie pe Carol, noul prin­­cipe al țării, așa de tânăr și sigur, în șaua lui. „De când lumea și pământul, n-o trecut vreun domn prin părțile noastre!”, ziceau. Dar tânărul prinț era omul unei misiuni. Ca să înțeleagă mai bine ce răspun­dere avea, ca să descopere „minunea de țară” despre care îi vorbise cu atâta însuflețire Brătianu, când îl convinsese să ia drumul mlăștino­sului Bucu­rești, Carol s-a hotărât să bată la pas toată țara, să vadă Ro­mânia de-aproape, neinfluențat și ferit de pre­ju­decăți. Însuflețit de frumusețea priveliștilor pe care le întâlnea, prințul străbate codrii Vlăsiei (încă în­tregi pe atunci), coboară Valea Prahovei, urcă pe Olt, trece câmpia arsă de soare a Bărăganului, urcă în frumoasa Moldo­vă, ia urma istoriei vechi, cu ce­tă­­țile ei domnești, calcă pragul tainicelor mâ­năstiri or­todoxe, impresionat de clo­potele și toaca vecer­niei…

La București, boierii privesc suspi­cioși acest „du-te-vino” al tânărului principe. Într-o zi, câțiva dintre ei își iau inima în dinți și, pe ton jumătate mieros, jumătate ironic, îl întreabă pe Carol despre incursiunile sale în șaua calului, prin păduri și câm­pii: Eeei, Măriaaa Taaa! Da’ ce tot cauți atâta prin țară?. Ce caut?, răspunde Carol calm și poli­ticos. Caut și eu, ca tot omul, un loc de trăit și-un loc de murit!. Și-ați găsit ceva?, își face cu­raj un boier tinerel. Am găsit!, îi răspunde Ca­rol. Loc de trăit am găsit la Câmpulung, pe Dealul Mă­­țăului. Și loc de murit?. Loc de mu­rit am aflat la Curtea de Argeș. O tăcere res­pec­tuoasă se așterne peste adunare, când află că tânărul prin­cipe, înainte chiar să-și încea­pă dom­nia, își hotărăște sfârșitul vieții „pe Argeș în sus”.

„Locul cel mai aproape de cer”

Biserica Domneasca Sfantul Nicolae din Curtea de Arges; picturi bisericesti din secolul al XIV lea.

Sunt și eu la Curtea de Argeș, pe urme­le regelui Carol și pe locul fostei Curți Domnești a primilor Basarabi. În fața mea e turla de la intrarea în incinta superbei biserici Sfântul Nicolae Domnesc, în dreap­­ta e bulevardul principal din oraș, tras peste drumul deschis de Carol, până în capătul celălalt al localității, la mânăs­tirea Meșterului Ma­nole. Mă aflu în Mu­zeul de istorie al orașului și am în față o lito­grafie de pe la 1800, cu vederea spre Curtea Domnească, și încerc să-mi ima­gi­nez priveliștea care l-a întâmpinat pe Ca­rol la prima sa venire aici. Sus, pe un deal cuprins de jur-împre­jur de copaci, ruinele unui turn se profilează pe un fundal do­minat, ca de niște cre­ne­luri de piatră, de Munții Făgărașului. Jos, la poa­lele dealului, e biserica domnească a Basa­rabilor, în rest, verde cât vezi cu ochii! Curtea Dom­nească se termina puțin mai sus, unde e acum Primăria. Acolo se bătea mo­ne­dă pe vremea pri­milor Basa­rabi! Un pic mai încolo, era biserica Sfântul Gheor­ghe, du­pă care începea moșia Mânăs­tirii Curtea de Argeș. Moșie mare, cu sălașe de țigani. Iar pe aici, peste tot în jur, era plin, plin, plin de vii! Peste tot, în Curtea Dom­neas­că, numai vii. Refac, aju­tat de Ștefan Dumitra­che, direc­torul mu­zeului din Curtea de Ar­geș, „ta­bloul” primei vizite a lui Carol în fosta capitală a Țării Românești. Mi-l și imaginez pe tânărul prin­cipe, strunindu-și calul prin ogra­da Curții Domnești, înainte să por­nească spre Mâ­năstirea de la Curtea de Argeș. Lui Carol i-a plă­cut foarte mult locul, spune is­toricul Ștefan Du­mitrache. Pu­țină lume știe, dar înainte să facă Peleșul, Carol ale­sese, în călăto­riile lui prin țară, Dealul Mă­țăului de la Câmpu­lung, ca loc unde săși ridice un castel. A vă­zut acolo, la Podul lui Neag, un peisaj care semăna per­fect cu zona natală a stră­moșilor săi din familia Hohen­zollern. Nu­mai că moșnenii din Câm­pulung au ținut la preț, iar Carol a re­nunțat la idee și și-a ales «locul de trăit» la Sinaia. Dar de ce a ales Curtea de Argeș ca «loc de murit», o să mă întrebați. Eu cred că principele a simțit energia unică a acestui loc. Chiar Carol le spune asta bo­ierilor, când îl în­treabă de ce anume a ales Curtea de Argeș: «Acolo e locul cel mai aproape de cer!».

Istoria de sub podea

Biserica Domnească de la Curtea de Argeş

E o după-amiază de vară, molcomă ca apa Arge­șului, bate un vânticel cald, iar pe cerul albastru-viu, decupat, parcă, din frescele bisericești, nori lungi și albi alunecă, atât de aproape de turla Bi­sericii Domnești, de simți că-i poți atinge cu vârful degetelor. Locul cel mai aproape de cer!

Sunt prima oară la Curtea de Argeș, la fel ca Regele Carol, în călătoria lui din tinerețe. Locul chiar are o energie aparte! O simți de cum pășești în curtea Bisericii Domnești. Lași în urmă bule­vardul orașu­lui, cu terasele lui dichisite, mai ceva decât Centrul Vechi al Capi­talei de azi, și calci, ca printr-un tunel al timpului, pe urmele re­gilor Basarabi, în prima capitală a Țării Româ­nești. Faci câțiva pași și ajungi, pe dată, în urmă cu 700 de ani! O lumină ireală stăpânește bise­rica și așează o pa­tină argintie peste frescele așter­nute pe pe­reți. O nălucă din altă lume, ce se lasă privită în stră­ful­gerările unei zile de vară. Fie­care mic detaliu al istoriei noas­tre vechi e încrustat în foiță de aur, ca un sfânt odor. Nici nu știi la ce să te uiți mai întâi, la cu­pola bisericii străbătute de raze, la însemnările prinse în ziduri, la catapeteasma lucrată, parcă, cu un ac ferme­cat, la portretele domnilor Ba­sarabi, aburite de timp ca de ceață, înveșmântați în mătă­suri și aur, asemenea regilor euro­peni, mormin­tele dom­nești, care pavează întreaga bise­rică, încât trăiești aievea senzația că pă­șești, la propriu, nu pe mar­mură, ci pe istorie…

Chiar la intrarea în Biserica Dom­neas­că, restauratorii au lă­sat pe-un perete urme ale tuturor straturilor de pictură ale vechii biserici. Jos e stratul de la înce­puturi, apoi unul mai nou, apoi încă unul. Straturi, straturi, filă peste filă, așa s-a scris istoria românească la Curtea de Argeș. Aici au trăit, aici au domnit, aici au ctitorit și aici și-au găsit odih­na veșnică „ctitorii de neam și de țară”, primii domni ai Țării Ro­mânești. Pentru cei dintâi Basa­rabi, Curtea de Argeș a fost și „loc de trăit”, și „loc de murit”…

Misterul „mormântului 10”

Mormântul 10 – Negru Vodă?

Nu mai puțin de 14 morminte, dintre care 13 de domni și cavaleri munteni, găz­duiește ne­cropola Basarabilor de la Curtea de Argeș! Dintre toate, cel mai misterios este așa-numitul „mormânt 10”, un sar­co­fag magnific, cioplit din piatră, încrus­tat cu simboluri vechi, mul­te nedezle­gate, ce tronează imperial, în­ca­drat de candele și străjuit de tricolorul românesc. Legenda spune că sub les­pedea cenușie zace chiar Negru Vodă, misteriosul domn întemeietor al Mun­teniei. Descoperirea lui, în 1920, a născut o vie emoție în țară. Regele Fer­dinand, Maniu și Brătianu, vin să vadă minunea, marele istoric Nicolae Iorga cade în ge­nunchi în fața sarcofagului, Regina Ma­ria e sedusă de podoabele dom­nitorului. De față cu asistența așa de aleasă, se des­face giulgiul de pe prințul „cel negru”, iar cei prezenți sunt fascinați de eleganța veșmintelor voevodului, de croiul tunicii, de rafinamentul manșe­telor, de nasturii cu stemă basarabească, inspirați de un model angevin, paf­taua de aur, grea de aproape 300 de grame, în formă de castel medieval. Voie­vodul de la Argeș, așa cum ni-l arată veșmintele și podoabele sale, putea sta ală­turi de cei mai străluciți monarhi ai Europei con­temporane lui!, constată, la unison, istoricii ro­mâni. „Mormântul 10” repune istoria României acolo unde îi era locul, în lumea bună a Europei me­dievale! Dar cine să fie îngropat în el? Să fie rămă­șițele legendarului Radu Negru Vodă? Misterul învăluie, încă, răspunsul, precum un fum de tămâie. Dar tocmai lipsa certitudinilor lasă și mai mult loc pentru emoția aceasta atât de vie, pe care trebuie să o fi simțit și Regele Carol, când a intrat pentru pri­ma oară în Biserica Domnească de la Curtea de Argeș. Mărețele umbre îl așteptau: 13 domni și bo­ieri, întemeietori de țară, își duc somnul de veci în biserică! Testa­men­tul lor – o țară puter­nică, întărită în dreapta credință – devine legământ și pentru tânărul principe prusac. Primii Basarabi au ridicat Curtea și Biserica Domnească, Vlad Țepeș și-a făcut cetate mai sus, la Poienari. Neagoe Basa­rab a ctitorit Mânăstirea Curtea de Argeș… Cotropit de frumusețea și măre­ția locului, înconjurat de atâta trecut regal, Carol înțelege me­sajul: acum e rândul lui în istorie. România moder­nă are și ea nevoie de un întemeietor.

Meșterii cei mari

Regele Carol I

Când ajunge la cea de a doua țintă a călătoriei sale, la Mânăstirea de la Curtea de Argeș, Carol gă­sește locul într-o stare de deplină ruină, după două incendii succesive. Decide imediat să investească într-un amplu proiect de reconstrucție a lăcașului în care Meșterul Manole și-o zidise pe Ana lui. Și el, și mai ales Regina Elisabeta, sunt seduși de legenda locului. Pentru reconstrucția mânăstirii, Carol îl aduce, tocmai din Franța, pe arhitectul André Le­comte de Nouy, cel mai vrednic dintre discipolii fai­mosului Eugene Viollet-le-Duc, restau­ratorul Cate­dralei Notre-Dame. Viollet-le-Duc s-ar fi înhămat el însuși la proiectul ambițios al lui Carol de la Curtea de Argeș, dacă nu ar fi fost grav bolnav. Cu limbă de moarte, l-a trimis în România pe ener­gi­cul Lecomte de Nouy, cel care avea să schimbe ma­gis­tral fața celor mai importante monumente medie­vale din țara noastră, începând cu Biserica „Trei Ierarhi” din Iași, și sfârșind cu Mitropolia din Târ­go­viște. Dar marea capodoperă a lui Le­comte de Nouy rămâne ansamblul Mânăstirii Curtea de Ar­geș, lucrare pe care Regele Carol a urmărit-o per­ma­nent, pas cu pas. Sunt pline paginile jurnalului său de notițe scrise fe­bril, la ceas de noap­te, despre mersul renovărilor de la Curtea de Argeș. Au fost lucrări serioase aici, îmi explică Ștefan Dumitrache. S-a dărâmat zidul din jurul mânăstirii, s-a dă­râmat para­clisul, s-au dărâmat seminarul, cuhlele, tra­pezele, totul. Și, în paralel, s-a ridicat palatul regal, cel din spatele mânăs­tirii. A fost palat regal, să ne înțelegem, făcut din banii lui Carol! S-a făcut, apoi, parcul, pe model en­glezesc. Carol și de Nouy au schimbat com­plet Curtea de Argeș.

Regina Elisabeta
 

Absorbiți de proiectul de renovare de la Curtea de Argeș, Carol și Elisabeta vin mereu în zonă. Curtea de Argeș li se cuibărește în inimă, țin la loc­șorul acesta încărcat de istorie la fel de mult ca la Palatul Peleș. Rar găsești un atât de tihnit „loc de trăit”! Regina își instalează un superb atelier de pictură, într-un foișor al palatului, la ultimul etaj. Acolo, numai des­chide larg geamul, vară, iarnă, nu con­tează!, și se pune să aștearnă pe pânză priveliștea ireal de frumoasă pe care o avea în față, zi de zi. Iar în timp ce Carol și de Nouy lucrează de zor la propria lor ctitorie, Regina Elisabeta lu­crea­ză și ea, în secret, la o capodoperă de un rafinament unic în istoria noastră: un ma­nuscris pictat pe pergament, cu cele două­spre­zece Evanghelii ce se citesc în Joia Mare, precum şi Evan­ghelia Învierii din Sâmbăta Mare. Un nepreţuit odor de 50 de pagini, dichisit cu motive dintre cele mai frumoase, cu textul scris cu litere de aur și argint. Când e gata Mânăstirea, Regina Elisa­beta are cadoul pregătit pentru ziua marii sfințiri!

Ziua cea mai fericită

Regina Maria
Regele Ferdinand
 

Sfințirea mânăstirii rectitorite de la Curtea de Argeș e ziua cea mai frumoasă din viața lui Carol și a Elisabetei, ziua cea mai frumoasă din istoria Curții de Argeș. Stilul frust, milităros, al „Jur­na­lului” lui Carol nu poate ascunde emoția momen­tu­lui. Vreme minunată. Plecat la biserică în ţinută de gală. Procesiune în jurul bisericii, apoi târno­sirea, în încheiere liturghia, la care se foloseşte «Evangheliarul» Elisa­betei. În faţa treptelor, ţin un frumos discurs, care face o impresie adâncă. 20.000 de oa­meni în curte! Alecsandri citeşte o poezie. Defi­la­rea trupelor. Pro­menadă la biserică, plimbare cu trăsura peste podul de pe Argeş, ovaţii. Seara, retra­gere cu torţe, ovaţii, una dintre cele mai frumoase serbări din România. Mult mai poe­tică, evocarea Elisabetei între­gește imaginea unei zile cu adevărat regale, pe măsura istoriei milenare a Curții de Argeș. «Evanghelia» mea a slujit la inaugu­rare, toată lumea a săru­tat-o şi mi s-a înfiorat pielea pe mine, văzând că lucrul mâinilor mele a devenit obiect de vene­raţie. Episcopul a adus «Evanghelia» în uşa bisericii şi eu întor­ceam paginile, explicându-le, iar bieţii oameni le săru­tau şi mă blagosloveau de o mie de ori. A fost cea mai frumoasă zi din viaţa mea! Un soare strălucitor lu­mina bise­rica ideală, cuceritoare, atât de frumoasă, că, intrând în ea, am în­ceput să plâng….

Ctitoria lui Neagoe Basarab, despre care cronicarii vremii scriau că e mai grațioasă decât „Sfânta Sofia” de la Con­stantinopol, are, din nou, strălucirea de pe vremea Meșterului Manole! Basara­bii de la Curtea Domnească și marii domnitori Neagoe Basarab și Radu de la Afumați, înmormân­tați chiar în biserica Mânăstirii Curtea de Argeș, pot fi mân­dri de Carol, noul rege al Româ­niei. Moștenirea vechilor Basarabi e pe mâini bune! Râvna lor de secole n-a fost în zadar. Curtea de Ar­geș, capitala lor sfântă, e din nou, ade­vărata capitală a Țării Românești. Ce dovadă mai bună de credință față de noua lor patrie decât dra­gostea cu care Carol și Elisabeta i-au redat Mânăstirii Curtea de Argeș aurul strălucirii pierdute, alegând-o, toto­dată, ca loc de veci.

Ultima dorință

Radu Negru şi Doamna Marghita

Anii trec, iar Carol și Elisabeta sunt tot mai ata­șați de Curtea de Argeș. În 1899, când își scrie testa­mentul, în liniștea Palatului Regal din București, Regele Carol își amintește de călătoriile lui de tine­rețe prin Țara Româ­nească și își amintește și de Curtea de Argeș, locul cel mai apropiat de cer. Un loc de murit, cum, cu orgoliul tinereții, îl des­cri­sese boierilor de la Bucu­rești. De va fi să moară, la Curtea de Argeș ar vrea să-și găsească lo­cul de veci. Sufletul îl trage spre biserica mâ­năs­tirii, pe pereții că­reia el și Regina Elisabeta sunt pictați în chip de ctitori. Dar cum știe că, fiind catolic, nu poate fi înmormântat în biserica mânăstirii, scrie, umil, în testament, doar atât: că ar vrea să fie în­gropat cât mai aproape de lăcașul pe care l-a reclă­dit. Pe 27 septem­brie 1914, când Regele își dă ulti­ma suflare, la Sinaia, întreaga Românie așteaptă, îndoliată, ziarele de a doua zi. „Universul” scoate o ediție spe­cia­lă cu testamentul lui Carol, iar lumea întreagă află unde vor avea loc funeraliile regale: în fosta capi­tală a Țării Românești, la Curtea de Argeș!

Mânăstirea Curtea de Argeş

Refac, dinspre Biserica Dom­neas­că înspre Mâ­năs­­tirea Curtea de Argeș, de la intrarea până la ieși­rea din oraș, primul și ultimul drum al lui Carol, prin fosta capitală a Basa­rabilor. Ghid îmi e drama­ticul „Jur­nal de război” al noii Regine, Ma­ria. Mulți militari, toate steagurile vechi, mulți preoți în veșminte de mare ceremonie. Soa­rele poleiește straiele trico­lore, o frumu­sețe! Cântă­rile lente inspiră o jale adâncă. În jurul nostru, copacii sunt îmbrăcați în frumu­sețea înflăcă­rată a toamnei – niciodată nu i-am văzut mai frumoși, pe fundal sunt mes­teceni de un galben auriu, profilați pe dea­lurile de un al­bastru înce­țoșat, iar deasupra cerul e strălu­citor, fără ur­mă de nor, o cupolă azurie.

*

După exact șapte secole, o nouă dinastie își află necropola la Curtea de Argeș. Pe lângă cele 13 morminte de la Biserica Dom­neas­că, pe lângă mor­mintele lui Neagoe Ba­sarab și Radu de la Afumați, la Mânăsti­rea Curtea de Argeș se așează placa de mormânt a lui Carol, întâiul din­tre noii regi ai Româ­niei. Într-un gest de ma­re noblețe, Biserica Ortodoxă își dă bine­cuvân­tarea pentru îngroparea regelui în biseri­ca mâ­năstirii pe care o reconstrui­se. La puțin timp, răpusă de durere, minunata Re­gină Elisa­beta i se alătu­ră, de-a dreapta sa. Evan­ghelia­rul pic­tat de regină veghează și azi mor­min­tele ce­lor doi la Curtea de Argeș. Pe stânga, cum intri în superba biserică, sunt mormintele lui Fer­dinand și al Reginei Ma­ria. Au urmat, amân­doi, rugămintea testa­men­­tară a lui Carol, care își dorea ca fosta ca­pi­tală a Basa­ra­bilor să devină necropolă și pen­tru noua dinastie regală a României. Mai încoace, la intra­rea în com­plex, Regina Ana și Regele Mihai, Prin­ci­pele Mir­cea, fiul Mariei, și Carol al II-lea își duc și ei somnul de veci. Mai puțin de doi kilo­metri dis­tanță – o plimbare de jumătate de oră într-o zi de vară – despart vechea Biserică Dom­neas­că de Mâ­năstirea Curtea de Argeș. Înce­pu­tul și sfârșitul istoriei noastre regale, în matca unui oraș minunat. De la legendarul Negru Vodă până la bunul Rege Mihai, toată istoria regală a Româ­niei e îngropată – tezaur neprețuit – la Curtea de Argeș

CIPRIAN RUS

Nu există comentarii

Răspunde și tu

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian